Ultima vizită în România. 2. Vineri, sîmbătă și duminică

2.1. Vineri și sîmbătă. București

Am dormit suficient cît să-mi dau seama că am încurcat zilele și că sîmbătă a fost de fapt vineri. Și că vineri dimineața, primul lucru pe care l-am făcut după ce i-am văzut pe ai mei a fost să mă duc întins la o cafenea din spatele statuilor de la Universitate. Nu mai există cafeneaua pe care o aveam eu în cap, dar sînt altele, toate cu terasă și nu e nimeni. Cînd să ne așezăm, apare de nicăieri o femeie tînără care ne invită, mai întîi în engleză, apoi în română, cînd își dă seama de greșeală pentru că eu îi răspund neaoș (prea neaoș și prea familiar, greu să-mi calibrez chestia asta), să ne așezăm unde vrem și începe să înșire ce au de oferit. Eu comit greșeala să și comand, repede, o cafea și o cola pentru V., dar ea se oprește, e puțin jignită și spune apăsat: o să vină chelnerul să vă ia comanda. Am greșit. Ea nu era chelner, era host. Zice așa, în engleză și cu masculinul. Host. Chelnerul vine, ușor plictisit, dar cu formula ceremonioasă cu ce pot să vă servesc și cu masca sub nas. Cafeaua cu gheață, care în Spania e o cafea în care se pune un cub de gheață, e aici ceva monumental, cu multă frișcă, un fel de frappe. Iar am greșit. Nu contează, zîmbesc, mulțumesc, aș vrea să fac ceva pentru ei, pentru hostesă, să nu mai fie supărată, pentru chelner, să nu mai fie plictisit, să mă revanșez cumva. Și îmi dau seama că exact în acest punct încep să mă enervez pentru că nu mai sînt eu însămi, pentru că nu e normal ca oamenii ăștia străini să-și dezvelească în felul ăsta rănile, prin semnale pe care le recunosc, le știu, mi le amintesc, infinita modalizare românească (estică?), toți au diverse probleme, cu identitatea, cu jobul, cu șefii lor care-i pun să recite formulele astea dimineața, cînd nu sînt alți clienți în jur… Și deși se imaginează probabil profi, sînt jupuiți, plini de răni pe care eu aș vrea să le pansez și mă enervează că vreau asta. Cînd vine și A. care se dusese să verifice ceva la o bancă, mă ridic și mă duc la antiacariatele, trei, pe care le știu la colțul străzii Doamnei și anticariatele sînt la locul lor și cumpăr cărți, multe cărți, mai multe decît trebuie pentru că sînt nevoită să le las în București, n-au cum să încapă în bagajele noastre de cabină. Printre ele, două exemplare din Mansarda, foarte ieftine, noi. Nu știu de ce le cumpăr, probabil pentru că recent s-a vorbit de cartea asta într-un grup pe facebook și mulți oameni, români care trăiesc în Spania, au zis că ar vrea s-o aibă. Nu-i cunosc, n-o să mă apuc să le trimit cartea, dar, cum mai aveam un singur exemplar corectat cu creionul și deci inutilizabil, mă gîndesc că poate fac cumva și scanez unul din exemplarele astea și le pun aici, să aibă de unde să le ia în caz că mai au dorința. Dar e evident că nu fac asta, din moment ce nici măcar n-am luat un exemplar în Spania, ci le-am lăsat în cutia de carton împreună cu celelalte lucruri pe care tata mi le va trimite prin poștă. Dacă eu însămi n-am grijă de propriile cărți, cum ar putea să aibă alții? De ce am internalizat atît de profund ridicolul scriitorului român (scriitorului în general?) care își promovează producțiile pe toate gardurile? Nu știu, am internalizat atîtea prostii încît mă mir că mai scriu, că mai pun litere una după alta fără să mă copleșească penibilul. E vina mea. Mai cumpăr Bomarzo, în românește, nu știam că există traducerea, o carte cu articole de lingvistică de Emil Ionescu, Ghilgameș, pentru că n-am găsit în spaniolă o repovestire decentă pentru copii, doar ediții filologice și o să profit ca să-i citesc lui V. în românește, traducînd consecutiv, e un exercițiu foarte bun și pentru mine, și pentru ea. Găsesc o ediție ok a Țiganiadei, o Alixăndrie cu note, Istoria Islamului în 12 personaje, pe care o știam în engleză și spaniolă, dar nu mi-am cumpărat-o, în română mi se pare că sună ok traducerea și e foarte ieftină. Găsesc și ediția mai veche din Gramatica pentru toți de Mioara Avram, nu are ce să strice, Fernando zice că e cea mai utilă carte de gramatică românească. Întreb de Mircea Anghelescu, nu au nici una dintre cele două cărți despre călători români.

Sîmbătă după-amiază ne-am dus pe Calea Victoriei, după ce am trecut cu mașina pe lîngă blocul în care am stat la Cișmigiu. N-am simțit nimic, mi-am amintit că plăteam 550 de euro pe lună, că era minuscul și destul de mizerabil și că acolo, într-o parcare de lîngă el, am avut acea altercație cu bodyguard-ul care dădea cu picioarele în cauciucurile Fordului meu Ka, cumpărat cu 2000 de euro, bani împrumutați de la o fostă prietenă, care Ford Ka stătea să se descompună în fiecare dimineață cînd plecam cu el, dar îi funcționa trapa din plafon, ceea ce mă făcea să mă simt într-o decapotabilă… Încă mai visez chestia asta cu bodyguard-ul, după atîția ani. Și încă mai cred că întîmplarea asta tîmpită, pînă la urmă fără importanță, un bodyguard bou, ca atîția alții, care ținea un loc de parcare pentru șeful lui și unde eu mă strecurasem măiastru (așa mi se părea pe vremea aia, că conduc bine, de fapt conduceam ca un gherțoi tipic, imprudent, neatent, plină de trucuri și ingeniozități, de scurtături, mă mir că am scăpat cu viață), a fost declicul. Știu sigur că eu n-am țipat, că i-am spus frumos că duc plasele sus și vin și mut mașina imediat, dar el a început să răcnească și să dea cu picioarele în cauciucuri. De ce în cauciucuri? De ce am simțit eu loviturile alea în propriul plex, nu știu. Probabil pentru că mă simțeam mai vulnerabilă ca niciodată, născusem de curînd, orice plăsuță avea o greutate insuportabilă, A. nu era cu mine, nu știu, ceva din toate astea. Așa că nostalgie a Cișmigiului, zero.

Calea Victoriei e pietonală în weekend. O mulțime de trotinete electrice, particulare sau ale primăriei, care are cel puțin două firme care le închiriază, am înțeles că nu foarte scump, trec prin stînga și prin dreapta, cu mare viteză. Mă enervează că mi-e frică. Mă enervează că se vede că mi-e frică, de parcă aș fi o căprioară occidentală care a uitat cum e și-și bate genele doar pentru că niște cetățeni trec în viteză cu niște biete trotinete. Aud iar povestea cu băiatul cu trotineta care s-a șicanat cu un motociclist și a dat într-o groapă sau ceva așa și a murit. Pe loc. Pentru prima dată în viață o iau de mînă pe V., ea e nedumerită, dar politicoasă, îi explic că nu sînt eu însămi, că mi se pare că nu știe să se ferească, că probabil așa o s-o țin cît o să stăm în România. E amuzată. Mă gîndesc ce fel de mamă aș fi fost dacă aș fi trăit în București. Mă ia groaza.

Dar laud, laud fără încetare Calea Victoriei, nu știam nici una dintre cafenelele care s-au deschis, toate, în ultimii doi ani (îmi vine să zic, dar mă abțin: unde s-au mai deschis zeci de cafenele noi în anii de pandemie, în ce oraș de pe pămîntul ăsta?), chiar seamănă cu orice capitală europeană, oamenii sînt îmbrăcați orbitor, deși aparent neglijent, acea combinație sofisticată pe care mi-o amintesc, pe care o practicam asiduu, cu eforturi și multă creativitate… Mă simt, ca de fiecare dată în București, prost îmbrăcată și atît de transpirată încît mă miros compulsiv să văd dacă nu cumva. Dar de data asta, pentru prima dată, nu mă mai simt aiurea, diferența dintre mine și ei, absolut clară – nu am nici măcar un colier, sandalele sînt destul de obosite și no name (văd cel puțin trei perechi de Birkenstock modelul nou, cu cataramă mare, aurie, trecînd pe lîngă mine), părul e ca de obicei prins la spate neglijent în timp ce tunsori funky alunecă în stînga și-n dreapta – mi se pare o diferență normală, asumată, e așa cum trebuie să fie, nu mai e o competiție, nu se mai lasă cu frustrare. (Să fie, din nou, de la faptul că nu mai depind de România? Posibil, pentru că niciodată ca acum nu m-am simțit așa de separată de compatrioți, o separare voioasă, aș zice.) Nu-mi doresc nici o clipă să-mi fi luat alte haine de acasă, să-mi fi făcut manicura, așa cum mi se întîmpla înainte, în timpul vizitelor, nu-mi doresc să mă fi fardat mai mult, ba chiar observ cum machiajul extraordinar de minuțios al femeilor din jur, de la terasa unde ne oprim să bem o cafea, nu e potrivit cu temperatura și cu umiditatea. Cafeaua pe care o comand eu, la tejghea, după ce-mi înghit, jenată, primele cuvinte care-mi ies în spaniolă, sper doar să nu se fi auzit de după mască, sigur nu s-au auzit, e, la recomandarea insistentă a cafetierului, care nu e nici chelner, nici host, ci specialist în cafele, căci cîrciuma de una gourmet dedicată acestei băuturi, încă o dată una cu panaș, ceva cu niște boabe speciale, fără cafeină, insist, decaf, zice el, desigur, eu mă gîndesc că trebuie să verific dacă e cafeină sau cofeină sau poate a intrat chiar cuvîntul ăsta, decaf… Cafea cu panaș, deci, cu pene, cu pampoane, cafea care e mult mai mult decît cafea și costă mai mult decît în Plaza Mayor din Madrid, de ce trebuie să mă gîndesc la toate astea în loc să mă bucur de bunătățile patriei? Sînt extraordinar de enervantă și trebuie să caut să-mi înghit aceste comentarii pentru că trebuie să fie insuportabile pentru ăștia din jur, pentru gazde.

Stăm la niște măsuțe care sînt lipite de geamul stabilimentului, cu fața la stradă. Ca în fața porții, la țară, ne uităm, comentăm. Văd o poetă pe care o cunosc, merge țanțoșă, e parcă și mai scundă decît mi-o aminteam, îmbrăcată ca o dominatoare, îi lipsește doar biciul, alături de un tip pe care de asemenea îl cunosc și mă gîndesc că aș putea să mă ridic, să-i salut, să vorbim. În loc de asta, îmi pun masca la loc și ochelarii de soare. Ce am putea să vorbim? Mai bine nu.

Ne plimbăm pînă la capătul străzii. Casa unde înainte era Uniunea Scriitorilor, a cărei amintire mă face să mă înfior, are acum la intrare o înghețată la cornet de mărimea unui om. O cîrciumă, deci. Întorc capul pentru că nu vreau să văd mai mult. Nici cum se cheamă cîrciuma, nici dacă e deschisă, vreau să trecem repede.

2.2. Duminică. Craiova. Caracal.

E clar că dau ocol ca să întîrzii povestea duminicii pentru că acolo e punctul nevralgic, acolo e scopul călătoriei, despărțirea de casa în care au trăit temporar sau permanent, concomitent sau succesiv, cinci generații, ultimele fiind noi și copiii noștri. Glumim, rîdem, „actili pi casî” zice E. ori de cîte ori apare între noi dosarul cu respectivele acte, procuri, cadastru și tot ce s-a mai făcut între timp pentru vînzare, chestii obositoare, întinse pe ani de zile, la care eu n-am putut să ajut nicicum. Nu e vorba că ar fi vreun palat în Italia (îmi tot vine în minte filmul surorii nevestei fostului președinte al Franței), nu e vorba că nu ne-am fi despărțit deja de casa asta acum mulți ani, atunci cînd părinții noștri au fost nevoiți să se mute la București (de fapt nu la București, ci în orașul Spitalului Fundeni), e vorba că, în ciuda eforturilor noastre de a rezolva eficient treaba asta, adică să extragem ultimele obiecte personale din ea înainte ca cumpărătorul s-o ia în posesie, ne doare. Și pe mine, și pe M. Într-un fel pe care nu pot să-l descriu. Dar suferințele personale ale tînărului Werther de la Caracal chiar nu cred să intereseze, ar fi bine s-o scurtez cu lamentațiile astea.

Pe drum, chiar după ieșirea în autostrada București-Pitești, oprim la o benzinărie. Care e un OMV. Mi le amintesc, doar că acum sînt ceva și mai galmoros. Un fel de mici mall-uri. Mașinile parcate sînt năucitor de noi, de mari și de scumpe. Înăuntru, deși spațiul e mic, abundența și varietatea sînt demolatoare. Comentez cu M. despre marca Zeva, de la care cumpăr niște șervețele umede, care în Spania nu există și ce bune sînt toate produsele lor… În Salamanca avem o fabrică de hîrtie igienică cu un cățel ca imagine corporativă, la marginea orașului, și toate magazinele, probabil mai puțin Corte Ingles și Leclerc, se aprovizionează de la ea. Cred că în toată Mercadona de două etaje de lîngă casa noastră sînt mai puține varietăți pe număratelea decît în OMV-ul ăsta. De data asta nu mă pot abține și comentez, deși caut să nu fie ofensiv, să fie constatativ. Dar primesc imediat ce-am căutat, un fel de defensivă: uite care e treaba, în București lumea chiar are bani, salariile sînt mari, există cerere, e normal să fie de toate. Salariile sînt nu mari, ci nesimțite, dacă ești în locul potrivit, în plus, salariile astea sînt luate pe datorie, sînt împrumuturi, nu e nimic firesc în toată ecuația asta românească… Dar nu zic asta. Mi-am promis înainte de a pleca că nu mai încep cu astea. Nici nu mai sînt sigură, de altfel, că am dreptate. De cînd am scris de primarul din Cezieni care apoi l-a ajutat pe tata cu schimbarea taloanelor de pensie, ba i-a adus și niște sticle de miere și i-ar fi adus și o gîscă tăiată dacă n-ar fi fost așa de cald, căci tata e nășicul primarului… Și eu m-am apucat în carte să-i țin teoria chibritului cu lașitatea de a nu se fi delimitat de Dragnea și alte aiureli. Căci sînt aiureli. În lumea asta de aici, în care tata, fără primarele din Cezieni, ar fi stat pe la uși, în căldură, la 81 de ani, comentariile mele sînt pur și simplu idioate. Noroc că primarul sigur n-a văzut cartea, n-a auzit de ea, nu avea de unde s-o cumpere etc. Așa că poate aiureli sînt și observațiile astea cu salariile neplauzibile, cu consumismul ăsta dement, cu mașinile din parcare. Sau poate nu aiureli, ci invidie, să nu neglijăm umbra. Mașina noastră are 160.000 de km și nu ne gîndim s-o schimbăm, cei cu care vorbesc au mașini impecabile, deși nu nesimțite, deși nu iau șpagă, deși… dar așa gîndesc, așa înțeleg să-și trăiască viața, de ce să vin eu să le spun că nu e bine? Poate că e bine. Binele lor, pe care eu nu-l mai înțeleg, de parcă m-am tîmpit sau am ”alunecări de stînga” cum zicea Tăpălagă. Tăpălagă, pe care-l cunosc de 20 de ani, cu care m-am văzut într-una din vizitele anterioare, alături de care am scris la EVZ, la Hotnews, apoi în Contributors, și care nici măcar nu mi-a spus dacă a primit cartea mea din exemplarele de protocol. De multe ori m-am gîndit că dacă nici Tăpălagă n-a simțit nevoia s-o semnaleze măcar, poate chiar nu merită, poate e o carte naivă și fără interes, la fel ca aceste comentarii din benzinăria OMV.

În Craiova nu oprim decît ca să-l lăsăm pe A. Nu cobor din mașină. Văd pe geam liceul Carol, Bălcescu, care stă să cadă. O ruină pur și simplu, dar cu o plăcuță nouă pe care scrie că s-a înființat în 1826. Repet istoria cu preotul, prof de religie, care e director și are concomitent o firmă de pompe funebre care se numește Infinit Azur. Sau Eternity, nu mai știu. Oricum. Nimeni nu rîde, cred că am mai spus gluma asta o dată chiar zilele astea, am scris și pe facebook cînd am aflat-o. Și totuși insist: nu e glumă, chiar e așa. Infinit Azur. Nu mă pot potoli, e clar.

Tot pe geam, casa de pe Uniri 145. M. zice că totuși e bine renovată, că trebuia renovată, eu zic că nu trebuia să taie copacii, că erau ca un parc, că acum sînt răzoare ca de intreprindere, niște pomișori scheletici din loc în loc, dar uite, au crescut, zice ea și am senzația ciudată că ne contrazicem, ca și cum ea ar fi acum de partea gherțoiului care a cumpărat-o făcînd un mișmaș cu fostul primar Bulucea, care a fost primar și pe vremea lui Ceaușescu (nu știu dacă se numea primar pe vremea aia, trebuie să verific) și dîndu-i suma de una sută mii celui care se pretindea moștenitor al lui Peresutti, deși soția lui, care într-adevăr era din familia italiană care construise casa, primise în anii 60 despăgubire de la statul comunist, casa asta nefiind printre cele luate cu japca cînd cu naționalizarea. O poveste îmbîrligată, după cum o arată și sintaxa frazei mele interminabile. La fel de interminabilă ca visele mele repetitive cu casa asta. Care să nu uităm, n-a fost niciodată a noastră, zice M. Nu uităm, dar nici a idiotului ăstuia care a umplut-o de termopane nu e și a tăiat copacii și a ras de pe fața pămîntului casa de alături, unde chiar a stat Peresutti ăl bătrîn pînă a murit și a construit în locul ei un bloc oribil, unde a făcut un centru de dializă și drenează bani de la Casa de Asigurări. Căci da, gherțoiul a cumpărat și casa de alături, unde locuia familia Brand. Poate a cumpărat toată strada. Pe acea autorizație de demolare trebuie să fie un nume, aș vrea să-l cunosc pe respectivul. Casa era o frumusețe, cu cerdac de lemn, un amestec de stil italian și românesc, cu o curte imensă ca o junglă… Nu e stupid că mă preocupă pînă la a mă certa cu propria soră aceste povești vechi și străine? E. Și e chiar comic ca eu, un copil de mini-nomenclaturiști pînă la urmă, deși sper că nu securiști, care a stat cu chirie în casa lui Peresutti 20 de ani prin bunăvoința față de tata, director la Combinat, a Comitetului Central sau a cui dracu dădea aceste aprobări pe vremea aia, să vreau să-i fac dreptate unui Peresutti pe care nu l-am cunoscut? Sau ce vreau exact? Nu știu, în primul rînd să recunoască cineva că noi, chiriașii privilegiați ai statului comunist, nu ne-am bătut joc de casa asta așa cum a făcut-o acest ins după 1989, desfigurînd-o cu termopane și tăind copacii sau demolînd-o pur și simplu pe cea de alături. Cine să recunoască? Nu știu, porniri justițiare absolut ridicole din partea mea, care mi se abat, vorba lui Eminescu, de două ori pe an, ca la păsări. Și totuși… casa asta nu e doar casa în care am stat, ci e, cumva, o sinecdocă pentru România. Altă comparație maximalistă, poate mai public o carte la Humanitas, ca să mă mai cert o dată cu ei și să umblu iar prin librării să văd cum mi-o ocultează. Cerc vicios. Eu stric.

Dar văzînd zorii mijind în Salamanca, Șeherezada sfioasă tăcu, căci își dădu seama nu doar că a scris grotesc de mult, dar că riscă să intre în amănunte care pre mulți vor supăra, care oricum erau deja supărați, cu toate inițialele schimbate și răschimbate de nu mai știe nici ea care a cui e. Poate mîine reușește să ajungă, în sfîrșit, la Caracal, deși rana din pulpă e clar că n-o lasă.

Ultima vizită în România 1.Sîmbătă.


Am pus 1 pentru că încerc să fac un serial. O să-mi tot vină în minte întîmplări din cele opt zile petrecute în România. Inițial m-am gîndit că n-are rost, că nu interesează pe nimeni. Acum, după ce m-am odihnit, am dormit agonic două zile și două nopți, cu scurte pauze cît să ne reluăm cît de cît viața noastră aici în Spania – cățelul nu știe ce e aia depresie post-România, nici plantele, nici programarea lui V. la vaccinare etc. -, mi-am dat seama că ar fi o aroganță din partea mea să mă mai întreb pe cine interesează. E posibil să nu intereseze pe nimeni, dar eu tot trebuie să spun ce cred, ce am văzut, ce am simțit.


Sînt în librăria Humanitas Kretzulescu. Nu știu de ce mi s-a pus exact pe librăria asta, poate pentru că mi se pare mai ferită, poate pentru că A. a zis că are în față o terasă chiar mișto, unde lumea chiar e amabilă și te lasă în pace, cert e că am fost de două ori. Prima dată am insistat ca M. să cumpere Amintiri, vise, reflecții și apoi Notele seminarului din 1925, pe asta am citit-o pe unde am apucat, ca să i-o las ei la plecare. (Oricum, dacă nu era Jung să mă agăț de el, cred că ar fi fost mult mai rău totul.). Traducerea e foarte bună, însuși faptul că sînt publicate majoritatea cărților Freud-Jung în românește mi se pare extraordinar. Bravo pentru Editura Trei. Am apucat totuși să mă uit și la celelalte rafturi și da, m-am uitat și dacă era pe undeva, prin vreun cotlon, cartea mea. Nu era. N-am întrebat de ea. Îmi e imposibil să zic: aveți Luminița Marcu, cartea aia cu dacii și romanii (căci titlul pus în ultimul moment înainte de intrarea la tipar de Liiceanu îmi e imposibil să-l țin minte)… În general mi se pare penibil să întreb de mine însămi, chiar și cu masca pe față, dar în contextul actual, în care eu m-am ”certat” cu editura și sînt pedepsită prin ascunderea cărții, să zic de Luminița Marcu și eventual să fac un vînzător să se simtă prost, așa cum l-am făcut pe administratorul site-ului contibutors deja, ei neputînd să spună că sînt interzisă, mi se pare ceva total nelalocul lui. Așa că am ieșit ușor tristă, dar cu Jung de mînă. Și cu gîndul că e cam meschin să mă gîndesc la cărțulia mea cînd iată ce cărți extraordinare se publică… Așa că să trecem. Apoi am fost prin oraș. Care mi s-a părut curat, da, erau saci de gunoi în jurul ghenelor prin sectorul 1, dar global, orașul mi s-a părut că arată infinit mai bine decît acum doi ani. E posibil să fie din cauză că atunci erau peste tot afișe cu Dăncilă și tîrguri organizate de Firea și aerul era impregnat de emanațiile femeilor ăstora oribile, nu știu. Cert e că mi s-a părut mult, mult mai bine. Mai puține reclame din alea imense pe clădiri, parcă și mesele prin zona Lipscani mai puțin înghesuite. Poate eram la început, era prima zi, eram odihnită, poate era prima dată cînd veneam în România în ultimii 11 ani fără să mai am nici cea mai mică dependență de ea, nici un job românesc, nici un contract, nici un motiv să fac frumos la nici un ghișeu, la nici un director de ICR, ILR, MAE, etc. Cu alte cuvinte, perspectivă de turist. N-a ținut mult, căci, deși nu mai depind financiar de România, depind emoțional, căci m-a pus dracul/vanitatea sau chiar dorința firească de a comunica cu compatrioții, nu mai contează dacă a fost ceva nobil sau nu, cert e că a fost, m-a pus deci acest impuls idiot să-mi public o carte în românește și chiar la editura asta și la editorul ăsta, despre care pe vremuri scrisesem cam nasol… Pe modelul și de Patapievici scrisesem nasol și uite că am colaborat excelent, fără să mă pună nimeni să ader la secta Omului recent. Doar că modelul nu s-a mai repetat. Și cum, deși sînt liberă, independentă și plătită ca Velázquez doar de regele Spaniei, am rana în pulpă a cărții cu dacii și romanii, în loc să mă mulțumesc cu plimbarea prin zonă, cu explicațiile pentru V. cum că pe sub Banca Națională sînt niște ruine etc, cum că uite biserica rusă cu turla ei aurită (oro de verdad?), a trebuit să intru în librăria Carturești. Mi-am zis: asta care nu e Humanitas, nu are cum să răspundă la comenzi, dacă există aceste comenzi (căci în tîmpenia mea tot nu pot să cred că editorul unei cărți le zice librarilor să scoată de la raft o carte publicată de el și despre care a emis superlative, pentru că are nervi pe autoare, nu pot să cred, în continuare, chiar și acum, aici, în orașul meu liniștit, cel cu universitatea de 800 de ani, nu pot să cred că cineva poate să fie atît de sick!). Nu era nici la Cărtureștiul ăsta cu mai multe etaje. Ok, nu e o carte de succes, s-a publicat acum un an și cîteva luni, dar erau zeci de cărți în aceeași situație frumos expuse… A mea, nu.

Nu m-am văietat, am încercat să nu-i intoxic pe cei cu care eram cu tristețea mea. La o cofetărie italiană, înțeleg faimoasă, am mîncat ceva foarte ornat, foarte dulce, cu un fel de gogoașă uscată deasupra, arăta spectaculos, dar nu mi-a plăcut. Însă tarta înghețată de fistic e extraordinară, M. cumpărase pentru acasă și am devorat-o. Foarte, foarte bună. Și V. a zis că uite, scrie în spaniolă pistacho, de fapt scria în italiană. Cam asta a fost prima zi, ne-am întors acasă și deși limbarița era enormă, am căutat să ne culcăm devreme pentru că duminică urma să facem o călătorie epuizantă fizic și psihic. Sper să revin mîine. Indiferent că nu interesează pe nimeni. De fapt, cred, în secret, că o să intereseze pe doi, trei prieteni, în general oameni extraordinari, deci să las tîmpeniile astea cu publicul, că nu avem nevoie de stadioane. Uneori un singur om e destul, really.

Camelia Roiu e unul din eroii mei personali

Răsuflaseră ușurați criminalii de la Colectiv (plus colegii de breaslă mofluji) că filmul nu luase Oscar-ul (deși nominalizarea în sine și prezența între cele 5 finaliste e deja o performanță nemaiatinsă), cînd iată se trezește Parlamentul European să-l premieze!

Mi-i imaginez pe deranjați afurisind mania occidentalilor cu filmul ăsta despre care ei, deranjații, știu că e doar un film de propagandă pentru Vlad Voiculescu care, nu-i așa, a fost dat la o parte de penibil ce era… În plus, oamenii ăia care au ieșit în stradă atunci, după Colectiv, au fost manipulați de Servicii (nu știm care anume, Servicii să fie!), după cum frumos ne explică Alina Mungiu, specialistă internațională în arcane de pădure… Pentru că era un tip pe acolo pe care-l cunoștea ea și despre care știa sigur că era agent și tot așa. Dacă ar zice-o doar Alina Mungiu, încă n-ar fi prea dramatic, universitățile nemțești au și ele uscăturile lor, nu doar Valahia de la Tîrgoviște. Dar ăia împotriva cărora s-a ieșit în stradă atunci au preluat mesajul și, prin repetiție, s-a transformat într-un fel de legendă urbană: n-a fost nimic autentic în ieșirea oamenilor în stradă după 2012, poate doar ceva naivitate. Lanternele, coregrafiile cu tricolorul, rîurile de oameni revărsate pe bulevardele Bucureștiului, cozile diasporei la vot – toate, manipulări! Cînd nu direct urzeli ale Serviciilor. Mai mult, Băsescu era un mitocan și în general toți cei care am mirosit pericolul din 2012, niște exaltați sau niște traumatizați! Am face bine să ne fie rușine și să ne băgăm sub pat, care pe unde-l are. Și să ne căutăm bine prin buzunare, nu cumva să fi fost agenți ai Serviciilor și să nu fi știut nici noi înșine! Să nu ne fi băgat vreun plic în buzunar în timp ce noi credeam că ne pasă de patrie.


Am văzut filmul a patra oară exact în ziua în care a fost premiat de Parlamentul European, împreună cu un prieten spaniol. Filmul continuă să fie pe HBO local printre primele zece ca număr de vizualizări.


Mai desensibilizată, am putut să mă uit mai bine la cum e făcut. Am ascultat mai atent sunetul îngrijit de Mihai Grecea. Incredibila ne-intruzivitate a camerei care reușește să rămînă discretă, deși e omniprezentă într-un fel pe care probabil numai specialiștii îl pot pătrunde, mie continuă să mi se pară magie pură. Figura Mirelei cînd zice, pe scări: am fost prin spitale… Adică eu însămi am fost în mijlocul acelei colcăieli de bacterii și am scăpat cu viață, îți vine să crezi? Dar cît de ușor era să nu fi scăpat… Tolontan stînd la un moment dat în poziție de yoga, pe jos, rezemat de un perete de sticlă. Vlad Voiculescu sabotat de propria frivolitate: se uită neîncetat să vadă ce mai scriu dușmanii, exact așa cum a continuat să facă și în al doilea mandat. Nu am alte informații oculte despre el, nu mă interesează ce a fost ta-su, pentru mine e limpede că ăsta a fost păcatul lui și asta l-a făcut ineficient: imaturitatea de a depinde de ce zic mercenarii, deși pretinde că orice ar zice rău despre mine, e un compliment. Bullshit. Tuturor ne pasă, toți sîntem afectați, poți doar să strîngi din dinți, ceea ce băiatul ăsta bineintenționat n-a putut, fiind infantil și crezîndu-se mai tare decît e, mai tare decît e orice om în general.

Am auzit de atîtea ori discursul ăsta în România: nu-mi pasă de ce zic ăia la Antene, nu-mi pasă de aia și nici de ailaltă, dar de fapt spumeg pe dinăuntru și mă gîndesc cum să fac să mă răzbun și nici măcar nu-mi dau seama că, de fapt, viața mea depinde bielă-manivelă exact de ceea ce pretind că nu mă afectează deloc. Nerecunoscînd și disprețuind ultimii 200 de ani de psihologie a primatei numite om, mă transform într-o replică fidelă a celor care mă maltratează. Cînd mult mai profitabil ar fi să recunoști că îți pasă, că nu există om căruia să nu-i pese ce crede despre el societatea înconjurătoare, dar că îți poți atenua suferința știind ce agendă au denigratorii, te poți proteja neascultîndu-i și necitindu-i, dînd block, ducîndu-te la terapie, scriind sau povestind unui prieten, în fine, există metode de ușurare a poverii. Dar cînd tu pretinzi că nici nu există povara…!

Camelia Roiu știe însă că nimeni, deci nici ea, nu e atît de rezistent… o văd în film avînd în minte monologul recent de pe youtube în care povestește cum sora ei i-a reproșat că s-a băgat în rahat și s-a oferit s-o ajute, să se ducă ea la spital, unde lucrează Camelia Roiu și s-o împace cu șefii. Eventual le-ar fi spus: lăsați-o că e nebună, de mică a fost… Mama i-a reproșat că nu era vopsită atunci cînd a apărut la televizor. Sper că nu mai comunică nici cu sora, nici cu mama și că psihanaliza i-a extirpat apendicele sentimentalismului local care iartă orice pe motiv de sîngele apă nu se face. Uneori se face otravă direct. În orice caz, Camelia Roiu a rămas tot în Spitalul de Arși, probabil pacienții încă vii sînt în continuare acoperiți cu cearșaful ca și cum ar fi morți, are un șef direct la fel de abuziv și în general simte de atunci, din 2015, cînd n-a mai suportat și s-a dus să vorbească cu Tolontan și să spună, să arate ce se întîmplă în Spitalul de Arși (mai bine să-i zicem de Spitalul de Silicoane), simte ura tuturor colegilor, chiar și a celor care în particular și pe șoptite îi spun că are dreptate. Atunci cînd oamenii ăștia îți spun, la ureche, cu mii de precauții, că ai dreptate, adaugă de obicei: dar eu nu pot să fac ce faci tu. Eu nu sînt ca tine. Cu variantele: și eu aș vorbi, dar am o situație nasoală rău. Aici pot interveni amănunte: boli, familii grele, sărăcie, credite, etc. Și mai întotdeauna, concluzia, sub formă de compliment, sună cam așa: ești tare, te admir, dar uite, eu nu pot să fiu ca tine. De fapt nu e nici un fel de compliment. E un fel de a ți se spune: ești din altă specie. Și cum existența extratereștrilor printre noi încă nu s-a dovedit, ceea ce au acești binevoitori în cap e un lucru foarte simplu: ești nebună. Tu ești anormala, eu, care sînt plin de responsabilitate, de fapt, sînt normalul. Eu fac lucruri și cînd faci, trebuie să fii mai maleabil. Și realitatea socială românească, saturată cu personaje care cred pînă la moarte în această filosofie ”de bun simț” și le și merge așa zeci de ani, vine să confirme nesmintit că da, e o tîmpenie să riști. Deranjezi pe toată lumea și îți distrugi viața. Dacă cumva nu ai familie, adică nu te-ai reprodus și nici nu te-ai cununat la biserică, atunci e și mai clar de ce riști. Dacă trăiești în străinătate, iarăși e limpede pentru oricine de ce ai cojones. Dacă te îmbraci excentric, q.e.d. De fapt, oamenii ăștia ”de bun simț” nu fac nimic, nu construiesc nimic, chit că au firme de succes, case țanțoșe, conduc spitale sau țara însăși. Chiar dacă au statui, ca Everac sau Eugen Simion, chiar dacă au publicat tratate la Academie, ca bietul Dan Voiculescu de care îmi e pur și simplu milă – să fii atît de zdruncinat mintal sau atît de infantil încît să crezi că treaba aia cu nemuritorii de la Academie e literală, că e pe bune, că Moș Crăciun există… Tuturor li se pare că au pus pietre de temelie și că ei, între toți, chiar au făcut ceva valabil. Probabil așa i se pare și șefului Cameliei Roiu, că face ceva, că ”ține în mînă” o secție, de exemplu. Semnul că știu, că simt că nu e așa, că nu va rămîne după ei decît praful și pulberea sau în orice caz că va rămne nu ceea ce-și doresc ei să rămînă, e că devin apocaliptic de agresivi cînd îi atingi chiar și cu o floare. Sînt touchy. Rău. Pentru că știu: ei nu construiesc decît minciuna imensă care e toată țara asta, rînesc la o impostură care acum pare eternă, exact cum eterni păreau Ceușescu sau Dragnea sau Uniunea Sovietică sau cum etern pare un coșmar. Indiferent cît de solid li se pare că au construit, cumva intuiesc că e suficientă o vorbă ca să le distrugă vraja și asta îi face să-și piardă mințile periodic, ori de cîte ori cineva dă să pronunțe cuvintele interzise. Camelia Roiu e unul din acești dez-vrăjitori, doar că acum, probabil, singurătatea ei e atît de etanșă încît nu poate auzi mesajele de solidaritate. Ca ăsta mic, al meu, de aici. Dar ele există și cine știe că e vorba în viața asta de ceva mai mult decît vedem cu ochii, auzim cu urechile sau plătim cu bani, cumva le poate intui. Sper. Camelia Roiu e unul din eroii mei personali. Sînt sigură că nu doar ai mei.

I-am povestit prietenului spaniol ce s-a întîmplat cu personajele care apar în film de cînd au fost filmate și pînă azi. Mă rog, pe scurt, dar mi-am dat seama că pe lung ar putea ieși un roman coral, din categoria portretul unei țări în X personaje-cheie. Sau încă un documentar, cu monologuri ca cel al Cameliei Roiu montate într-un fel de 1001 de Nopți de Groază ale României.

Eminescu ca earworm

E un fel de joc al subconștientului, probabil, nu vreau să fac o mare chestie din treaba asta – sînt frînturi care se lipesc cumva, asociații cu vreun fond jungian – orice e posibil – sau simple rămășițe ale zilelor, multe, în care citesc Eminescu cu studenții în fiecare semestru de toamnă – dar e un fapt: cam în fiecare dimineață mă trezesc cu cîte o rimă de Eminescu în cap. Cafea, mic dejun, scos cîine, adunat rahat cîine, dus gunoi, Eminescu susură în fundal. Alegerile, de care nu sînt conștient responsabilă, sînt intrigant de ciudate. N-au de-a face cu ce-mi place mie din el, uneori sînt chiar contrarii. De pildă din Luceafărul, îmi place ”Îl vede azi, îl vede mîni, / Astfel dorința-i gata…” – definiția unui fel de amor. Îi scot din toropeală pe adolescenții de 20 de ani cu asta, an de an. Deci nici urmă de săgeată de Cupidon, nu coup de foudre, ci obișnuință. Azi, mîine: te-ai îndrăgostit vreodată în felul ăsta, poco a poco? Trucuri de prof bătrîn… Culmea e că indiferent de cîte ori execut numărul de magie, mă prinde și pe mine. Cînd te-ai îndrăgostit cu încetul și cînd a fost trăznet? Și care a rezistat mai bine? Și cum se îndrăgostește de Luceafăr și cum de Cătălin? Povestea în sine nu prea contează, dovadă că a luat-o de la un neamț care la rîndul lui o luase din folclor, ci contează detaliile, în astea îl căutăm pe scriitor, în intuițiile astea incredibile – tratate de psihologie încapsulate în două versuri, Stendhal, Ortega y Gasset și Denis de Rougemont alchimizați într-o frîntură năucitoare. Vedeți? Mă prinde chiar și aici, s-ar putea să vă fac să vă duceți să căutați prin bibliotecă Eminescu (just in case, cea mai manevrabilă și corectă ediție e cea a lui Petru Creția în două volume, 84. Are coperțile moi și hîrtia friabilă, că așa era pe atunci, dar e atît de atașantă, se mulează pe mîini ca o mănușă de cașmir… Fugiți de ”ediția-pléiade” a lui Simion, e icoana vie a kitsch-ului!)

Însă altceva voiam să spun. Azi m-am trezit în cap cu:

Și cît de viu s-aprinde el

În orșicare sară

Spre umbra vechiului castel,

Cînd ea o să-i apară.


Imediat sare demonul polemic și mă cert puțin cu manualele din România, cu fragmentele de pe net, cu citările din comentariile oligofrene: e ”sară”, nu ”seară”, că Eminescu știa ce e o rimă, ”orșicare”, nu ”fiecare”. Apoi îmi amintesc că ăștia ai mei de aici n-au acces la haznalele românești, n-au citit în viața lor un comentariu pentru bac, de la mine cel puțin nu vor auzi niciodată cuvintele ”poetul nepereche”, nici ”omul deplin”, nici altele asemenea, iar cei care pot citi și în românește nu vor citi decît textele scanate de mine direct din Creția care știa cum arată un vers de Eminescu și în acest sens sînt feroce. Îi feresc de rău ca o mamă isterică copilul de junk food. Măcar să nu ia otrava din mîna mea. Ceva, ceva fac bine, căci anul ăsta de pildă doi au citit Luceafărul de patru ori integral și alți șase au comis cîteva zeci de pagini de cugetări personale (nu penibilități lăcrămoase, ci realmente dileme care-i muncesc pe ei la vîrsta lor, în funcție de cultura proprie, de experiențe etc, puse pe masă, aduse printre noi de cuvintele lui Eminescu). E drept că anul ăsta au avut/am avut mult mai mult timp de citit, unul din rarelele beneficii ale pandemiei. Petrecerile fiind interzise – interzise pe bune, nu ca-n România, în sensul că rectoratul a făcut un acord cu poliția locală și încălcarea regulii se lăsa nu doar cu amendă, ci și cu exmatriculare din universitatea publică – a rămas un surplus de timp și iată-l pe Eminescu prezent printre noi mai ceva ca știrile zilei. Am făcut inclusiv un fel de concursuri între poeți spanioli afini și el, pe tipuri de poezie, și nu de puține ori a cîștigat românul la puncte, în încleștarea cu Adolfo Bequer, Carolina Coronado, Espronceda. A fost frumos. Ideea e, întotdeauna de altfel, să faci pe dracu în patru și să creezi o ficțiune acolo, în sala de curs, în care să creadă ei, studenții și să crezi și tu. O ficțiune în care cel mai important lucru din lume, timp de o oră jumate, e de ce o dată zice ”viața-mi luminează” și apoi, la sfîrșit, doar ”norocu-mi luminează”. Închizi ușa sălii de curs și în acel spațiu nu mai e ridicol să te ocupi cu asemenea despicări de fire în patru, așa cum nu e ridicol să te confesezi la terapie. Safe space cu un scriitor mort de 131 de ani. Ha, a murit exact cu 100 de ani înaintea lui Ceaușescu, nu mă gîndisem… Sigur, în aceste condiții, trăind cîteva luni cu Eminescu ca și cum ar fi fost un vecin de aici din Salamanca, nu e de mirare că mă trezesc cu versuri care-mi cîntă (precum) Dunărea, dacă-i vreme bună, rea.

Și totuși, insist să cred că acești earworms au tîlcul lor. De ce tocmai ”și cît de viu s-aprinde el”? Ce avem aici? Un luceafăr care se aprinde viu în fiecare seară, plin de iluzii, de încredere, de entuziasm. Un naiv, un prea-grăbit poate, ceva din deziluzia finală deja palpită, ”cît de”, nu ”foarte” sau altceva, ”cît de”, un pic de milă parcă în cuvintele alese pentru a-i descrie nerăbdarea. Îndrăgostit. Ridicol? Oarecum. Înduioșător în orice caz. Imaginea celui puternic, celui superior, celui suprem îngenuncheat de amor. Ideea în sine de amor ca umilire benevolă. Apoi, dacă nu un martor extern e cel care-l descrie, ci fata de împărat, dacă ea vede în locul unei planete care apare în fiecare seară nu un fenomen astronomic normal, ci dovada îndrăgostirii, asta ce poate însemna? Nu cumva că vezi ceea ce vrei să vezi? Steaua nu e stea, e un ”tînăr voevod cu păr de aur moale” și ea nu răsare, ci vine să mă vadă. Pe mine, fata de împărat. Versurile sînt atît de simple, atît de austere, jocul cu perspective, atît de subtil, încît ne putem juca cu ele ca și cum ar fi piese de șah, combinațiile sînt plauzibile în multe sensuri, iar sensurile, dacă ai răbdare, se pot transforma uneori în mici revelații.

Și totuși, de ce mă urmărește pe mine, exact în aceste zile, exact secvența asta în românește? Cine e naiv, cu răbufniri de entuziasm (critica e un fel de entuziasm, te iei de lucruri pentru că speri că o să fie mai bune, altfel nu te mai apuci), cu postări pe facebook pline de indignare, pe care eventual apoi le șterge, de silă și ca să scape de mesaje inoportune… Ce e vechiul castel la care cineva se întoarce iar și iar, un castel vechi, dar mai ales umbros?

Poate să fie doar o întîmplare. La fel ziceau unii și de jocul ăla inventat de psihanaliști, asociația liberă. Și tot așa, alții, de comentariul de text, că poți să bați cîmpii și să spui orice, că oricum nu interesează pe nimeni. O fi. Dar un lucru e sigur, verificat: dacă vrei să scapi de o obsesie, orice fel de obsesie, soluția e să stai de vorbă cu ea omenește, s-o confrunți, s-o iei cu binișorul. La fel și cu amintirile. Poate că e momentul să mai punem o proză, o ficțiune riguros inspirată din realitate. Mă gîndesc pînă vineri.

An earworm, sometimes referred to as a brainworm, sticky musicstuck song syndrome, or, most commonly after earworms, Involuntary Musical Imagery (INMI), is a catchy and/or memorable piece of music or saying that continuously occupies a person’s mind even after it is no longer being played or spoken about.

Senzație de familiaritate

Două victime cunoscute, deocamdată. Răpit, violat, ucis. Un tip de vreo șaizeci de ani, masiv, cu burtă, chelie, privire fixă, albastră. Un psihopat tipic, zic criminaliștii.

– Nu pot să-mi iau gîndul de la el, parcă l-aș cunoaște de undeva, îi spun prietenei mele. 

– Cum ai putea? zice ea.  

Și apoi, categorică: 

– Termină!

Are dreptate. Cum aș putea să-l fi întîlnit în carne și oase? Am cunoscut oameni de tot soiul pe cînd trăiam în țară, dar nu cred totuși… 

Prietena mea insistă: 

– Internalizezi tot ce vine de acolo, încasezi orice știre ca și cum te-ar privi personal, nu-ți dai seama? Nu e normal, îți face rău. 

– E posibil, zic, dar de data asta e ceva atît de familiar…  

– Nici nu e greu, continuă ea. Oameni ca ăsta sînt peste tot acolo. Burtoși, cu părul rar, cu privirea fixă, îmbrăcați neglijent… În parcuri, pe bănci, la umbră, în fața bodegilor din sat… Sînt rămășițele unei pături sociale, zațul acelei imense operațiuni de inginerie socială… E firesc să ai o senzație de familiaritate. 

Prietena mea e antropoloagă, întotdeauna mă uimește abilitatea ei de a mînui categorii, de a caracteriza grupuri. Am putea să pierdem cîteva ore bune, în lumina difuză a ecranului, eu și ea, aflate la mii de kilometri distanță, vorbind despre țara noastră comună și despre zațul social care a rămas în urma cataclismului… Și totuși, de data asta… Un om cu pantalonii ridicați peste abdomen, sugrumați cu o curea jupuită, din care atîrnă capătul care nu ajunge la ultima gaică. Un miros greu, de stătut, o mînă care îmi întinde niște hîrtii, privirea albastră, suprinzător de vie, atunci cînd iese, în scurte aruncături piezișe, de sub sprîncenele stufoase…

Nu-mi amintesc exact cînd mi s-a făcut cunoștință cu el. În orice caz, nu cred că s-au pronunțat cuvinte oficiale, de pildă cineva să-mi fi spus:

– Domnul Dima, directorul economic al Fundației Literare Naționale, și să dăm mîna. 

Nu. E posibil ca asemenea gesturi de curtoazie să nu se fi făcut în general la Fundație. Lumea se considera dincolo de asemenea formalități, joburile lor la Fundație, chiar și cel de președinte, erau o paranteză, un rău necesar, ba chiar un sacrificiu în folosul breslei. Siguranța asta cum că toți erau mai mult decît ceea ce scria pe ușa fiecăruia îi scutea de gesturile obligatorii în alte medii. Erau toți în trecere, dar de mult, mult timp și mai sînt și azi. Doar portarii, femeile de serviciu, contabilii, casiera păreau să fie la ei acasă. Și, firește, domnul Dima. Părea atît de acasă în acel palat – o bijuterie arhitectonică art-deco, cine știe cum ajunsă în proprietatea Fundației – încît probabil nici nu i-ar fi trecut prin cap că ar fi avut nevoie de prezentare. 

Domnul Dima era în fiecare zi acolo, înaintea tuturor, tîrșindu-și picioarele pe holuri, cu dosare și hîrtii importante, cu care intra cînd la președinte, cînd la vicepreședinte, la secretară sau la șeful comisiei de primiri de noi membri. Uneori la mine. Rareori. Eu conduceam o revistă, cea mai recentă dintre cele pe care le edita Fundația și n-aveam drept de semnătură pe acte contabile.

Omul era de neînlocuit, așa se spunea: știa meserie, știa chițibușuri, dedesubturi, învîrtea contabilitatea pe degete. Trebuie să fi fost acolo de pe vremea dictaturii, cel puțin din anii 80 dacă nu de mai devreme. Văzuse multe. Cunoscuse probabil cîțiva președinți ai venerabilei instituții, cel puțin trei sau patru, calculam eu. Trecuse de mult de vîrsta pensionării și în timpul ăsta se perindaseră cîțiva. 

Președinții de dinainte nu părăsiseră cu totul Fundația, ci tronau în fotografii-portret în biroul președintelui actual: un poet din generația anilor 50, în primii ani ai regimului, despre care se spunea că umbla cu pistolul la brîu; un prozator cu profil impunător, considerat genial, tradus pe spezele statului în zeci de țări, fără succes, dar succesul e o vulgară invenție a capitalismului; un critic care lucrase toată viața la o istorie a literaturii, dar n-o terminase pentru că la scurt timp după ce fusese ales președinte, murise subit; mult timp după tristul eveniment, încă mai soseau la sediul Fundației fotografii trimise de scriitori care sperau să apară în istorie cu portret și nu doar cu o scurtă caracterizare de dicționar; în fine, ultimul, un poet cu aspect înșelător, emanat de revoluție și ales pentru faima de dizident, care nu durase mult, însă suficient cît să dărîme mitul poetului sărac – cu ajutorul fondurilor Fundației, ziceau rău-voitorii. Domnul Dima trebuie  trebuie să-i fi cunoscut pe toți. Și totuși cred că pe actualul președinte îl prețuia cel mai mult. Cred că îl adula. Dar cine nu-l iubea pe profesorul Predescu? Toți foștii președinți avuseseră faimă de seducători, dar nici unul nu fusese la fel de productiv ca Predescu, care reușise, se spunea, să cunoască îndeaproape absolut toate generațiile literare din ultima jumătate de secol, prin reprezentantele ei cele mai de soi. 

Lucram deci, vremelnic speram eu (și eu eram în trecere!), în această instituție, la o revistă literară nou înființată, pe post de redactor-șef. Aveam nevoie de un job, de încă un job, ca toți literații din patrie, ca toți universitarii, ca toți scîrța, scîrța pe hîrtie… Cînd Fundația anunțase concursul de proiecte, mă prezentasem împreună cu o prietenă graficiană. Ea făcuse niște planșe mari, cu propuneri de coperți și de paginare. Îți luau ochii. Eu căutasem la rîndul meu să vin cu ceva non-conflictiv, fără platforme, manifeste și direcții. Doar un loc unde cei mai buni dintre scriitorii relativ tineri să se exprime. Și nu doar scriitorii, ci și traducătorii, redactorii de carte, oamenii din industria editorială. Ecumenism, cu singura condiție să nu fie flagrant de incoerenți. Îl cunoșteam pe profesor din universitate, știam că nu voia deranj, lupte literare și că disprețuia manifestele. Cred că dintre toate epocile, cel mai puțin înțelesese avangardismul. Dacă nu i-ar fi fost jenă, ar fi strigat în gura mare că Tristan Tzara fusese un tîmpit, Eugen Ionescu, un apucat. Erau adjectivele lui preferate. Am cîștigat. Cînd am văzut, mai tîrziu, celelalte proiecte, mi-am dat seama că nici nu fusese greu. Revista apărea în fiecare lună relativ regulat și căutam să nu-mi fie rușine cu nimic sau cu aproape nimic din ce se putea citi acolo. Nu era mereu ușor, dar nici nu puteam să fiu responsabilă pentru stilul literar al tuturor. Dacă ar fi fost să mă limitez la ce-mi plăcea mie cu adevărat, n-aș mai fi ieșit din casă. Nici formatul nu era tocmai pe gustul meu, era o revistă prea mare, nu încăpea în nici o geantă, dar am respectat algerea graficienei. Nu voiam să-mi complic existența, în general. Cîștigasem un concurs, era un job, plătit meschin, dar plătit, nimeni nu se băga în conținut, nu aveam decît să veghez ca lucrurile să fie decente, nu aveam program fix. Nu voiam să mă zbat pentru absolut nimic în plus. Așa mi se părea pe vremea aia că trebuie să facă orice om deștept.  

Cu excepția cîtorva prieteni apropiați, nimeni n-a crezut că fusese un concurs pe bune. Și nici că proiectul meu editorial – corect, indolent – era exact ce părea a fi. Așa se întîmplă în lumile mici, nimeni nu poate accepta explicațiile banale, ar fi ca și cum ar capitula în fața ideii însăși de banalitate. Pe sub coaja anostă a realității trebuie să fie ceva, un dedesubt mai interesant, altfel ne prăbușim de plictiseală. 

Președintele era un om încă plăcut, nu-și arăta vîrsta. Ieșeam deseori la o cafea. Cum aș fi putut să prefer să vorbim în biroul cu portretele defuncților pe pereți? Cum ar fi fost să fac gesturi bruște ca să tai avîntul unei îmbrățișări care n-avea legătură cu realitatea relației dintre noi? Ar fi fost, cum să zic, inadecvat. Aș fi putut să nu-i spun pe nume, dacă omul mă invitase? Eram o femeie de lume. Nici complimentele nu mă supără prea mult, mai ales cînd nu sînt agramate. Era un preț prea mare? Aveam eu dreptul să mă pun în contra unei biete fantezii, forjată nu doar în istoria acelei instituții literare, ci în secole și secole de tradiție locală, pînă în adîncuri, la dacul liber, la tarabostes cu căciula distinctivă și cu daca mult mai tînără alături? Nu contează că era doar o fațadă, o butaforie, că, spre deosebire de domnii din tablouri, președintele de acum nu avea calități de adevărat mascul alfa, nu era un asaltator. Era, în adevărul ființei lui, dincolo de spectacolul public, un nene cumsecade, cu ceva abilități de actor de teatru municipal, un mic hedonist care se mulțumea cu promisiunea plăcerilor. Îi era, cred, lene să le urmărească pînă la capăt. Îi era lene și să scrie. A  rîvnit să aibă o istorie a literaturii de dimensiuni monumentale, pe modelul unui înaintaș ilustru, o istorie a lui, definitivă, care să pună lucrurile la punct și să-i permită să stea comod pe soclu. A obținut-o, doar că înăuntru ei nu e nimic, e la fel de goală precum cotoarele edițiilor de lux pe care le lipesc de rafturi noii îmbogățiți ca să pară că au o bibliotecă. Texte răzlețe, cronici din tinerețe, puse cap la cap. O cacealma. Dar contează ce e între coperte? Țara întreagă e o cacealma, de ce n-ar fi așa și cea mai recentă istorie a literaturii ei? S-a vîndut încă dinainte de a se publica și se mai vinde încă și azi.  

Însă directorul economic, domnul Dima, nu era o cacealma. Omul ăsta era făcut din alt aluat. Mă înfioram cînd îi surprindeam privirea. Privirea, exact aceeași privire ca a criminalului în serie care e acum în toate ziarele. Senzația asta infernală de familiaritate, care, culmea, mă face să mă simt vinovată, complice. 

Nu ne întîlneam de prea multe ori, eu și Dima. Semnam doar niște hîrtii o dată pe lună, îl mai vedeam pe holuri, tîrîndu-și fizicul prăbușit, ziceai că mai are puțin și gata. Dar rezista de ani și ani, în aceeași formă și cu aceeași privire, ne obliga pe toți să respirăm același aer cu el, cu o încăpățînare anorganică, minerală. Poate că mai rezistă și azi, deși ar avea, cît? Peste o sută! Cine știe… în lumile lăsate în urmă vremea nu vremuiește. Mă saluta ceremonios de fiecare dată și nu făcea nici un fel de alte comentarii. Dacă îmi trezea repulsie, era nu pentru ceva ce făcea, ci pentru ceva ce era, așa credeam și mă străduiam să nu las să se vadă această impardonabilă discriminare. Nu era vinovat că era atît de decrepit. Acum știu că nu bătrînețea în sine, ci ceva ce vine o dată cu ea – dar nu întotdeauna, nu obligatoriu – un fel de parapon profund, învechit, sedimentat în straturi peste straturi de insatisfacții, e motivul repulsiei. Sau poate așa îmi place să cred pentru că pentru am început să îmbătrînesc eu însămi și mi-e frică. Vreau să cred că e ceva ce se poate evita, dacă ai suficientă grijă. Cert e că dintre toți cei care se învîrteau pe acolo, doar Dima mă speria cu adevărat. Restul, profesorul Predescu mai ales, mi se păreau inofensivi. Patetici uneori. Oricum, suportabili. Pînă la urmă ei, Predescu, Fundația, revistele pe care le patronau erau partea cea mai bună, cea mai liberă, cea mai cinstită a lumii culturale din mica noastră capitală est-europeană. În partea cealaltă erau leii. Năpîrliți, ridicoli cînd își înfoiau coamele rărite în tot felul de adunări pretențioase, dar necruțători cînd venea vorba să-și ceară partea. Era destul că știusem să mă feresc de ei. Asistentul profesorului care a devenit apoi președintele Academiei, un tip cu fruntea nu doar îngustă, dar și păroasă, acoperită în întregime de un puf negru, care-i dădea întotdeauna un aspect murdar, de miner tocmai ieșit din șut, îmi zisese, cu cîțiva ani înainte, după un seminar: 

– Știi că domnul profesor – aici a ridicat ochii, ca să arate poziția olimpică a profesorului, cel mai tare, cel mai influent, știi tu –  mi-a spus că te-a văzut la curs, stăteai în primul rînd și erai foarte frumoasă? Îi amintești de domnițele cantacuzine, așa a spus, știi că domnul profesor e un mare cunoscător al Evului Mediu… Și s-a uitat galeș la mine, ca și cum se identifica el însuși cu opinia profesorului, în timp ce-mi întindea ultimul număr al unei reviste a Academiei în care îmi publicase, ca o recunoaștere a valorii, dar și ca un semn de simpatie, o lucrare de seminar. Așa am debutat, fără să mi se ceară permisiunea, dar cine ar fi refuzat o asemenea onoare la nici 20 de ani? N-am trecut acel articol în nici un curiculum și am făcut apoi orice ca să evit Academia și pe ciracii profesorului iubitor de Ev Mediu. Era destul. Să-mi pută acum și insinuările pînă la urmă inofensive  ale unor caraghioși care-și făceau veacul la Terasa Scriitorilor ar fi însemnat să mă izolez complet de lume. De lumea care, totuși, era și a mea. 

Doar că unii mergeau mai departe. De pildă, un tip pirpiriu, cu mustață, care trăia din faima de scriitor experimentalist, ba chiar de dizident care sfidase regimul, deși nimeni nu știa exact cum anume avusese loc sfidarea. De fapt, scrisese niște romane atît de absconse încît cenzorii nici nu-și bătuseră capul cu ele, iar acum era adulat de niște scriitori care tindeau să fie ca el. Cel mai ușor e să camuflezi lipsa de îndemînare într-ale scrisului pretinzînd că experimentezi. Că nu trebuie să te înțeleagă orice prost. Iar dacă nu te înțelege nimeni, și mai bine, suspiciunea că ai putea fi un geniu neînțeles poate dura o viață, uneori și dincolo de ea. Culmea e că deși scrisese numai proză, i se zicea Poetu.

– Domnule președinte, cît o să mai îngrășăm așa numita revistă a tinerilor scriitori? N-o citește nimeni, domnule președinte. Biata noastră instituție literară nu-și permite asemenea capricii. Sînt scriitori imenși care mor de foame. 

Așa zicea piticul veninos cu mustață la fiecare ședință, femeia de serviciu, căreia îi dădusem de pomană o mașină de spălat la ultima mutare – mă mutam des, am hobby-ul ăsta și acum – , ne informa neabătut. 

 – Doamna Maria, zicea ea, iar v-a înjurat domnu Poetu.

Rîdeam noi de piticul experimentalist în biroul nostru de la parter, plin de fum și observații haioase, dar bine nu ne cădea. Căci la ședințele alea pe ”domnu Poetu” îl susțineau și alții, prin gesturi, interjecții, mormăituri. Președintele zîmbea și nu zicea nici da, nici nu. Îi asigura, magnanim, că, atît timp cît e el acolo, nimeni nu va muri de foame. Nu se lua nici o hotărîre, niciodată. Ședința se termina de fiecare dată la fel. Plecau toți, cu Predescu în frunte, la Terasa Scriitorilor. Acolo, împreună, își savurau fiecare propria satisfacție. Ei, că spuseseră ceva periculos, cu curaj, bărbătește. El, fericit că era bănuit de amantlîcuri. Își recunoștea slăbiciunea omenească, dar își dreptul de a finanța capricii, dacă așa voia. Bătrîne, oameni sîntem! Iar bătrînul cunoștea toți politicienii, indiferent cine ar fi venit la putere, Predescu avea ușă deschisă la toți. Că atît timp cît va fi el acolo, nimeni nu va muri de foame era un adevăr, dar era și o mantră. Ca și cum prezența lui, în ciuda oricăror inconveniente, era un fel de amuletă, de parcă fraza s-ar fi oprit înaintea complementului. De fapt, cu Predescu acolo, nimeni nu va muri. Pur și simplu. Majoritatea scriitorilor din Fundație erau oameni în vîrstă, apucaseră dictatura. Cînd te-ai obișnuit așa, nu mai poți fi om întreg, cauți mereu tătucul care să te apere de rele. Eu sînt mic, tu fă-mă mare, eu sînt slab, tu fă-mă tare… Cum să nu-i îngădui lui Predescu capriciul ăsta cu revista, cînd fără el, Fundația… Se băteau pe spate, se îmbătau, rîdeau și plîngeau, declamau versuri din tinerețe și totul se termina cu bine, cu gîndul la următorul festival sau turnir de poeți sau congres de scriitori. Lumea era în armonie. Ar fi putut dura o eternitate, dacă aș fi fost rezonabilă. 

Ne întîlneam, noi, cei din mica redacție, mai ales seara, cînd în celelalte birouri nu mai era nimeni. Cîțiva foști studenți, unul dintre ei cu pașaport străin, un om greu de angajat, pe care Predescu îl făcuse om, pentru că insistasem eu. Un altul, cam ciudat, care luase examenul final doar pentru că-i promisese șefului de comisie, un profesor rigid din generația lui Predescu, că nu va lucra niciodată ca profesor. Prietena mea cea mai bună, doar întîmplător și ea fostă studentă, premiantă, excelentă mînuitoare de texte, le lustruia cu atîta îndemînare încît și cele mai absconse la sfîrșit străluceau ca o pahar de cristal. Era neîntrecută. Mai veneau, ocazional, și alții, prieteni de-ai prietenilor. Cîinele meu, un cocker cam prost, ca toată rasa lui, se învîrtea și el pe acolo. Un job relaxat, flexibil cît cuprinde, plin de umor și poante, dacă fumau și altceva decît tutun, închideam ochii, ba chiar îmi plăcea mirosul iute și aromat care persista apoi în baia impunătoare de marmură, unde se ușurau cei mai mari scriitori ai neamului. Eu nu fumam, dar îi toleram pe ei și mi se părea că mai mult decît atît nu mi se poate cere. Că îi sfidam pe toți bătrînii ăia veninoși prin însăși prezența noastră acolo. Dar ceva trebuia să facem. Ca să devenim mai independenți. Măcar financiar, dacă alt fel de independență era o utopie, căci să ne apucăm să facem reviste pe cont propriu n-a intrat niciodată în planurile mele. Eu voiam un job, nu voiam să schimb fața literaturii. Poate că ăsta și era păcatul primordial, mă gîndesc acum. Poate că deja eram, acolo, la adîncime, pe derdelușul la capătul căruia, dacă aș fi fost suficient de rezonabilă, suficient de mult timp, m-aș fi transformat într-un mic Predescu… Un om care-i face oameni pe alții: cît sînt eu aici, nimeni nu moare de foame! Așa începe. Doar că pe atunci mi se părea că eram atît de diferită, că eram atît de diferiți de mediu încît nici o confuzie nu era posibilă. Că ne proteja de contaminare tocmai felul nostru de a fi, că dacă ne purtam diferit, ne îmbrăcam diferit, vorbeam și scriam altfel, ba chiar fumam altfel și altceva, toate astea ne apărau ca o armură. Începusem, fără măcar să bănui, să semăn cu Predescu, dar dacă cineva mi-ar fi spus atunci asta, cred că aș fi făcut urît al dracului. Noroc cu Dima. Dacă n-ar fi fost Dima, care să-mi dea frisoane cu simpla apariție, cu hîrtiile lui, cu privirea lui albastră de criminal în serie, poate că nu m-aș fi trezit niciodată. 

Așadar, deși Dima nu se băga și nici nu exprima vreun reproș cu privire la cheltuieli, voiam să-l ținem cît mai departe și atunci ne-am gîndit că singura soluție era să facem rost de niște bani, să nu mai depindem de Fundație. Dima era mult mai respingător și mult mai periculos decît piticul care se dezlănțuia la ședințe, chiar dacă Dima nu vorbea.  

N-am fost niciodată vreo antreprenoare, să mă duc pe la oameni de afaceri să le cer sponsorizări pentru cultură… mi se întorcea stomacul pe dos doar la gîndul ăsta. În plus, eu nu eram ca Predescu, să mă cunoască toți, să le impun respect necondiționat sau să le dau senzația că le pot fi utilă, că le pot înapoia o spoială de onorabilitate. Din fericire însă, în țara recent intrată în UE, se înființase un fond de susținere a proiectelor culturale de la bugetul de stat, pe model francez. Părea o instituție curățică, toate păreau așa atunci, în anii ăia. N-a durat mult. Dar am prins cîțiva ani. Mai precis, trei finanțări. Nu enorme, dar substanțiale, revista trăia oricum cu foarte puțin. O tipăream în provincie, colegii mei o cărau în spinare, în baloturi, de la gară. O duceau la biblioteci. Cu banii de la fondul ăsta am reușit să acoperim drepturile de autor – la fiecare cîte puțin, dar la toată lumea –  tiparul, hîrtia, niște softuri noi… Instituția președintelui și a scriitorilor practic nu mai oferea decît birourile, calculatoarele, lumina, căldura, apa pe care o foloseam cînd ne duceam la baie, aerul pe care-l respiram în nopțile în care terminam paginarea…  

Indignările și insinuările n-au încetat, așa cum nu încetează știrile false cînd sînt confruntate cu realitatea. Dar cumva, de bine de rău, de cînd cu finanțarea asta, lucrurile deveniseră, pentru mine cel puțin, mai suportabile. 

A trecut un an, apoi doi. Cred că începuse al treilea. Mi-e imposibil să-mi amintesc cum a început, dacă cineva m-a atenționat că nu era în regulă contabilitatea revistei, dacă mi-a sărit în ochi ceva, pur și simplu nu mai știu. Poate că, de fapt, căutam fără să știu un motiv serios ca să nu mai fiu rezonabilă, ca să ies din schemă, un brînci. Dar un lucru îmi amintesc aproape fotografic: cum cădea lumina în cerdacul casei boierești în care se afla sediul Fondului care ne subvenționa revista. Era o casă mică, care nu semăna a fi o instituție a statului, cred că nimeriseră din întîmplare acolo. La fel ca angajații Fundației, ocupau și ei, funcționarii acestui Fond al Ministerului Culturii, o casă cine știe cum ajunsă în proprietatea statului, în urma naționalizărilor din timpul dictaturii. Probabil proprietarul expropiat nu mai trăia, iar urmașii n-o revendicaseră sau poate o cedaseră, poate fuseseră despăgubiți. Cert e că, atunci cînd m-am așezat în cerdacul cu bîrne de lemn, în lumina mieroasă de septembrie, zicînd că e atît de frumos încît aș prefera să nu intrăm în birou, ci să stăm acolo și să ne uităm pe documente, am simțit că era ceva, în acea casă, în acea atmosferă care venea de departe, din altă lume decît cea populată de Dima sau de profesorul Predescu, ceva care urma să se insinueze în realitate și s-o schimbe. Un mesaj, o ștafetă, ceva nedefinit mă aștepta acolo și cred că în timp ce mă gîndeam la asta aveam pe față o expresie cam ciudată pentru că femeia care mi-a adus dosarele părea încurcată, contrariată și cred că ar fi făcut orice ca să terminăm mai repede. Iar eu continuam să admir pereții albi, bîrnele de lemn băițuite cu grijă, am întrebat a cui a fost casa, cine era arhitectul care o renovase. Femeia nu știa. Aș fi făcut orice să nu deschid acele dosare. Parcă eram Făt-Frumos în fața cufărului blestemat, dacă îl deschizi, e posibil să iasă de acolo… Ce? Moartea, firește, îți dă o palmă și gata!

Nu spusesem ce căutam, am pretextat o verificare de rutină, fusesem plecată în concediu și voiam să văd bilanțul contabil prezentat de Fundație, semnat de Dima, cu privire la cheltuielile revistei pe care o conduceam. Ce era să spun? Că bănuiam o ilegalitate, o deturnare de fonduri? Dacă era doar un fleac și eu mă gîndeam la hoții și la plastografii? Predescu era enervant cu galanteria lui, Dima era respingător, dar totuși, de aici pînă la a se preta să sustragă bani din subvențiile revistei era cale lungă… A trebuit să deschid cufărul. Și atunci am văzut, negru pe alb, fără putință de confuzie, semnăturile contrafăcute. Le știam pe cele ale colegilor mei, ba chiar îi pusesem să execute fiecare propria semnătură în carnețelul cu care umblam după mine, ca, la o adică, să le pot verifica tacit, fără să fac caz. Erau acolo, plastografiate naiv, în general primele litere din numele de familie și apoi o mîzgălitură. Nici măcar nu se străduiseră să le copieze pe cele reale, care figurau și ele, în altă parte, în dreptul sumelor de bani pe care le încasaseră cu adevărat. Semnătura mea nu figura, se limitaseră la ei, la colegii mei mai tineri, păreau probabil mai ușor de potolit. Niște cățelandri. Eu aveam totuși ceva neliniștitor în mine și apoi mai era și capriciul președintelui… Nu se băgaseră. Nu erau sume mari, dar procesul se repeta la fiecare bilanț contabil. În fiecare lună, niște bani, trecuți pe numele colegilor mei, se duceau în buzunarul cuiva. Apoi, tot în fiecare lună, niște oameni al căror nume nu-mi spunea nimic, apăreau drept colaboratori ai revistei. Ba da, l-am recunoscut pe unul dintre ele, după prenume. Lenuța. Lenuța era o femeie cu handicap, care dădea uneori cu mătura pe holuri și căreia îi aduceam, din cînd în cînd, cîte o plasă cu haine pe care nu le mai purtam. Lenuța apărea acolo drept colaborator grafică on-line. M-a umflat rîsul. Funcționara de la Fondul pentru subvenționarea proiectelor culturale m-a privit din nou, întrebătoare. Am cerut dosarele din anul anterior. Aceeași poveste peste tot, cu mici variațiuni. În fiecare lună, din banii pe care revista nu-i cheltuia și care ar fi trebuit returnați Fondului, erau plătiți niște oameni care n-aveau de-a face cu revista. Colegii mei părea că primesc niște bonusuri, pentru care părea că semnează, dar nici nu semnanseră, nici nu le primiseră vreodată.  Semnăturile falsificate – le-am verificat pe fiecare, una cîte una – mi-au rămas gravate pe retină, ca niște arsuri. Brusc, colegii mei nu mai erau colegi, ci redeveniseră studenți, mai rău, copii neajutorați, minori aflați la cheremul unui bătrîn psihopat. Moșul ăla nenorocit, zdreanța aia de om… Și eu ce făcusem ca să-i apăr? Nimic, glume și voie bună, în timp ce pe dedesubt… Și dacă se putea întîmpla așa ceva, ce altceva se mai putea întîmpla? Ce alte sume mai fuseseră trecute pe numele noastre, poate și pe al meu? 

– Ești nebună, a zis Predescu. Oprește-te, delirezi. 

M-a privit fix, s-a mai calmat și a continuat: 

– E o chestie insignifiantă, o prostie, din care tu faci tot scandalul ăsta, pentru că ești isterică. Nu ești rezonabilă. Banii oricum ar fi fost dați înapoi. Sînt protejații lui. Îi ajută și el cum poate, vai de capul lor. Tu ai idee cîte face omul ăsta pentru instituție? Cum se zbate? Ar trebui să-i fi recunoscătoare, datorită lui există fițuica voastră. Și salariul tău, între altele. 

– Nu înțelegi sau te faci că nu înțelegi, am zis eu și singularul mi-a sunat îngrozitor de strident, așa cum și era în realitate. Dar nu puteam să mă întorc acum la plural, după atîția ani în care îi spusesem pe nume, atunci cînd nu reușeam să evit adresarea directă. Îi plăcea să-i spun pe nume, zicea că asta îl face să se simtă tînăr. 

– Ce anume nu înțeleg, a întrebat Predescu, pronunțînd rar și apăsat fiecare cuvînt. 

– Că sînt banii noștri, obținuți din finanțarea cîștigată de noi, pe care nenorocitul ăsta îi împarte nu știu cui. Și apoi ne falsifică semnăturile, e caz penal, nu vezi? Chiar nu vezi? Nu vezi ce face infractorul ăsta bătrîn, pe care tu îl ții aici și îl acoperi, nu știu exact de ce… Ce altceva a mai falsificat, la ce să ne mai așteptăm?

Nu-mi pare rău c-am răcnit, dar cred că nu trebuia să spun cuvîntul ”bătrîn”. Asta i-a amintit lui Predescu că era el însuși bătrîn, că eu eram tînără, că eram niște intruși, noi toți, revista, niște neterminați care refuzau să se maturizeze și făceau din țînțar, armăsar, că eram pe deasupra nerecunoscători… Nu ne-a întrebat nimeni niciodată la ce oră venim la muncă, de ce miroase uneori a iarbă arsă și iute în baia de lîngă biroul nostru și mai ales ce scriem în revistă și pe cine invităm, că nici măcar el, deși ar fi avut tot dreptul, nu s-a băgat niciodată, că n-a plecat niciodată urechea atunci cînd toți îi spuneau că revista e proastă, că el, întotdeauna, dar absolut întotdeauna m-a susținut și c-o s-o facă în continuare, dar să termin cu prostiile și să nu mai exagerez. 

Nu înțelegea sau, mai rău, se prefăcea că nu înțelege. Îi acoperea, îl acoperea pe Dima. Nu era doar galanteria, nu erau doar insinuările, prostiile, era ceva mult mai urît și mai adînc cu Predescu ăsta, iar eu, ca o naivă… 

– Dacă nu înțelegi, am zis, poate o să înțeleagă atunci cineva din afară, poate ăștia de la Fraude, de la Fisc, Justiția. E îngrozitor ce se întîmplă aici, iar eu n-am de gînd să fac parte din cîrdășia asta, am zis și m-am întors spre ușă. 

– Stai jos, a zis el atunci brusc liniștit. 

– Stai jos. Înțeleg. Înțeleg că te-ai supărat, dar înțelege și tu că nu e un capăt de țară, nu e nici o cîrdășie. Ce-ți imaginezi? Sper că nu mergi pînă acolo încît să mă bănui pe mine, sper că măcar atît mă cunoști… Dima face  lucrurile astea fără să mă anunțe, dar banii ăia oricum ar fi fost returnați, nu i-a furat de la nimeni, erau oricum dați, ar fi însemnat să-i returneze, atîta tot. Un rahat de bani, de altfel, a adăugat, cu un ton aproape glumeț. Orice contabil are chițibușurile lui…

– Adică cum ”dați”, am zis eu. Dacă erau ”dați”, erau dați revistei noastre, pe munca noastră, ar fi trebuit ”dați” eventual celor de la revistă, colaboratorilor, iar în loc de asta, Dima i-a dat cui a vrut el, mai mult, le-a făcut semnătura copiilor ăstora? Cum dracu poți să-mi spui că exagerez?

– Faci, ca de obicei, din țînțar armăsar. N-ai condus în viața ta nimic, pînă la revistuța asta, habar n-ai ce înseamnă să ai responsabilitatea unor oameni pe mînă, viețile lor, supraviețuirea lor… Poate ți se pare că îmi face plăcere să mă duc pe la toți politrucii să mă asigur că Fundația nu rămîne fără bani de la buget, poate ți se pare că asta e așa, un moft, că n-aș avea altceva mai bun de făcut cu timpul meu… Ce dracu știți voi despre toate astea? Voi stați și fumați și vă simțiți  deștepți și puri, nici nu știi cîți ca voi am văzut la viața mea, fiecare generație, pusă pe răsturnat lumea… Cînd ți l-am angajat pe ăsta, pe moldoveanul, care nici pașaport n-avea, a fost bine? Că nu te întreb nici ce scrieți, nici cum scrieți, deși toți îmi zic că ar cam fi cazul, e bine? Ce mai vreți? Ce mai vrei? De ce nu-ți vezi de treaba ta? Apropo, la doctorat ai mai scris? Sau poate ai renunțat, acum, că te apuci de îndreptat lumea, acum, că l-ai găsit pe bietul Dima, marele infractor? Poate și pe mine, cine știe, facerea de bine… Așa mi-ar trebui, să mă văd tîrît prin tribunale de tine, că tot îmi ziceau toți că am o slăbiciune, că prea te protejez, așa îmi trebuie…

A ținut-o așa încă un timp, că da, asta cu semnăturile trebuie lămurită, dar că el e convins că e o neînțelegere și apoi ăștia tineri, copiii ăștia, mai uită, mai încurcă, lui i s-a întîmplat de multe ori să aibă încredere în cîte un student și ăla s-o facă de oaie… Că el o să lămurească situația, dar că eu să-mi văd de ale mele, de scris, de revistă, de lucrurile la care mă pricep mai bine, se știe că filoloagele nu sînt bune la cifre. Și pentru că eu tăceam, părea încurajat și se înmuia din ce în ce mai mult și apăreau zîmbete, glume, parcă îmi făcea chiar cu ochiul, adică, hai, gata, mă bucur că te-ai mai liniștit… 

Eram în picioare, lîngă ușă și brusc o oboseală ciudată mi-a înmuiat picioarele. Nu voiam decît să mă așez undeva, să ies de acolo, să terminăm o dată. Cînd am deschis ușa, mi-am dat seama că un ciorchine de oameni ascultase acolo, lipit de ea pentru că la ieșirea mea s-au zburătăcit jenați, care încotro, femeia care dădea cu mătura, unul dintre portari, secretara s-a așezat pe scaunul ei în grabă ca și cum tocmai pusese la locul lui, în raftul de lîngă ușa președintelui, un dosar. 

Toată ziua am stat în birou, singură. Am scris o reclamație, un memoriu, în care am expus cît am putut de clar faptele constatate. Mi-a luat foarte mult, dintr-o dată era foarte greu să scriu, să descriu, să fac acordul între subiect și predicat. Scriam ușor de obicei, dar atunci… trebuia să reiau fiecare frază, iar și iar, toate frazele erau în final șchioape, stupide, pur și simplu nu se înțelegea nimic. Am urcat cu foile la secretariat chiar înainte de sfîrșitul zilei, doamna Monica se pregătea să plece, era chiar cu haina pe ea, cu calculatorul stins. Doamna Monica, secretara lui Predescu, era o femeie de treabă, glumisem de multe ori, ba chiar uneori părusem a fi într-o complicitate promițătoare. O deranjam, era limpede și totuși, nu știu exact de ce, probabil în amintirea glumelor și amabilităților vechi, m-am așteptat să facă un comentariu, un gest, m-aș fi mulțumit cu un gest care să-mi transmită o cît de vagă solidaritate. Auzise tot, știa că aveam dreptate. Nu era nevoie să zică cuvinte, deși Predescu nu mai era acolo de mult, dar înțelegeam loialitatea, nu trebuia să se pună de partea mea cu vorbe, dar ar fi putut să zîmbească, asta, zîmbetul e ceva ce nu poate fi consemnat de nimeni în istorie. Trece. Rămîne secret. Dar nu. N-a schițat nici cel mai mic gest de simpatie. Dar nici n-a comentat negativ, nu s-a plîns că o puneam să se întoarcă din drum, să stea peste program. Ar fi putut, dar nu. A înregistrat documentul și m-a privit cu un fel de lehamite, atît. 

Apoi toată lumea a început să ne ocolească și în privirile tuturor se citea o singură întrebare: plecați singuri sau vă dă afară? Indignații jubilau, piticul mustăcios care spusese întotdeauna că revista e proastă, iar eu, o descreierată, era eroul zilei. Ca orice artist, cu sensibilitatea specifică, cu antenele-i fine, intuise din timp pericolul, doar că președintele nu-l ascultase. Oameni sîntem, zicea tot el,  magnanim, cînd te ia amorul la bătrînețe, e jale… Nimeni nu știa dacă aveam de gînd să merg mai departe, așa cum amenințasem, să reclam, să dau în judecată sau dacă îmi băgasem mințile în cap. Oricum, verdictul fusese dat de Lenuța care relata, cu vocea ei fonfăită, oricui se nimerea în preajmă: Țipa la domnul președinte ca o nebună! Lenuța nu știa, săraca, că devenise expert grafician, cum ar fi putut să știe? Era vai de capul ei și avea nevoie de ajutor, Dima găsise un chițibuș de-al lui, de contabil vechi, ca să n-o lase să moară de foame, iar eu, om fără inimă… 

Faptele în sine, cunoscute deja de toată Fundația, nu păreau să impresioneze pe cineva. N-am auzit, simțit, mirosit vreo urmă de indignare, deși, la o adică, dacă i-ai fi întrebat așa, abstract, cum e posibil să fie deturnați bani, să fie falsificate semnături, ar fi fost, cum să nu, oripilați. Erau doar artiști, scriitori, intelectuali, n-ar fi tolerat asemenea ilegalități nici morți. Cu Dima era altă poveste, iar ei nu știau ce și cum, dar că eu eram o descreirată, revista, o fițuică și toți ăia care ne învîrteam pe acolo, niște inutili, asta era o certitudine. Era ceva scris în piatră și nu mai era nimic de adăugat. 

Dima, cu pantalonii lui ridicați peste abdomen, cu aceeași privire goală, albastră, era singurul care mă mai saluta, cînd ne întîlneam pe hol, ba încă și mai ceremonios decît înainte. Nu s-a luat nici o măsură disciplinară sau de alt fel împotriva lui. Nici platografierea semnăturilor n-a mai fost investigată. La scurt timp, Dima a fost lovit de necaz, i-a murit soția. Deși nu fusese membră a Fundației, răposata a fost întinsă pe aceeași masă pe care se pun sicriele scriitorilor decedați și locul s-a umplut cu prieteni și rubedenii care-i aduceau un ultim omagiu, depuneau patru sau șase garoafe, aprindeau o lumînare. Dima stătea pe un scaun, lîngă sicriu, cu privirea în jos și doar cînd primea condoleanțele ridica capul și mulțumea în șoaptă.  

– Oare cînd se termină?, mă tot întreba colega mea, nevoită să intre și să iasă cu șpalturile noului număr al revistei din biroul nostru, aflat pe holul principal și să dea astfel ochii cu scena priveghiului. 

Întrebarea mi-a sunat de rău augur. Oare cînd se termină, într-adevăr? 

La scurt timp, printr-un concurs favorabil de împrejurări, am plecat, nu doar de la revistă, nu doar de la Fundație, ci și din țară. Aș putea să-i răspund colegei mele, prietenei mele, că s-a terminat. Și totuși undeva priveghiul continuă. Undeva, într-un spațiu pe care nu mai pot să-l localizez precis, într-un timp din ce în ce mai îndepărtat și totuși teribil de prezent, Dima, Predescu, Lenuța, eu, noi, continuăm să facem același lucru. Eu tac, înțeleg, sînt rezonabilă, deși sînt mereu pe punctul de a exploda. Prietenii mei fumează. Glumesc. Zîmbim și zîmbetul rămîne pictat pentru totdeauna pe fețele noastre încă tinere, încremenite în timp. Fundația continuă să fie vie, ca o jucărie din copilărie, ca un glob de cristal în care fulgii de polistiren se agită hipnotic. Aș vrea să iau globul ăsta nenorocit și să dau cu el de pereți, să se facă praf și pulbere și în același timp nu pot s-o fac căci am o senzație de familiaritate și de responsabilitate și de vină, în plus, dacă aș face-o, noi toți, cei care eram acolo înăuntru, cei care sîntem acolo înăuntru, cine știe, poate ne facem praf și pulbere…

Salamanca, 7 decembrie 2020, 5.33 A.M.

Porci contra oameni

  • o proză inedită, parte dintr-un roman epistolar la care lucrez de cîțiva ani

Draga mea,

Trebuie să fi fost pe la începutul lui mai, îmi amintesc că, în timp ce mă duceam spre Templul Coral, îmi zumzăia în urechi un cîntec pe care îl știu din copilărie: vine, vine luna mai, se preface totu-n rai… Doar că nu era o vreme de mai, ploua mărunt și rece, nimic nu te îndemna să ieși din casă. Însă voiam s-o văd pe Golda Meir. Știi probabil replica devenită celebră, rostită de Golda Meir atunci cînd șahul Iordaniei îi spusese, în 1948, ”poate ar fi bine să nu vă grăbiți cu declararea independenței”, iar ea i-a răspuns: ”Așteptăm de 2000 de ani, asta înseamnă că ne grăbim?”. Era al patrulea prim-ministru al statului Israel, era femeie, vizita era un eveniment major în Bucureștiul acelor vremuri. Nu eram deloc un membru activ al Comunității, nici la Templu nu obișuiam să mă duc, deci nu eram pregătit pentru ce avea să urmeze. Mă așteptam să nu fie prea multă lume și, mai ales, eram precaut, mă tot uitam în jur, pentru că era clar că adunarea, cîtă va fi fost, avea să fie bine supravegheată de organele de la Securitate. Nu voiam probleme, aveam deja destule.    

Cu cît mă apropiam, zumzetul creștea. Curînd, m-am trezit într-o mare de oameni, așa cum nu se mai văzuse în epocă în afara adunărilor organizate de Partid. O mare de oameni care fremătau, vibrau la unison, se simțea atîta energie acolo încît aproape că m-am speriat și m-am temut pentru integritatea mea fizică, nu mi-au plăcut niciodată provocările de felul ăsta. Dar curiozitatea a fost mai puternică decît precauția și am rămas. N-am putut s-o văd prea bine, era înconjurată de multe gărzi, grupul a intrat în Templu și atunci, ca la un semn, au început toți să cînte. Spre rușinea mea, nu știam să cînt și am stat tăcut în mulțimea care intona Shalom aleicheim. Am auzit apoi că femeia asta în etate, trecută prin multe, a început să plîngă, nici nu era greu într-o atmosferă așa de încărcată. Au apărut apoi fotografii în ziare, cu ea ștergîndu-și ochii. Eu n-am plîns și nici n-am încercat să mă înghesui cu alții ca să intru, am plecat după cîteva minute. Dar ceva mi s-a întîmplat și mie acolo. Ar fi frumos să pretind că am suferit ceea ce unii numesc un moment de grație, iar alții, un scurtcircuit, un declic care te face brusc să vezi lucrurile din altă perspectivă. N-a fost cazul meu, nu m-am simțit dintr-o dată evreu, nici n-am redescoperit rădăcini uitate. Rădăcinile erau acolo dintotdeauna, chiar dacă nu le trăisem niciodată activ. Doar că… Am luat-o înapoi spre casă. Mă uitam în jurul meu, era frig, se înserase deja și eu mă simțeam de parcă pînă atunci nu realizasem prea bine cum arăta lumea în care trăiam, ca și cum, în ciuda tuturor problemelor pe care le aveam, mai ales în latura profesională, îți amintești că fusesem degradat ca infirmier, aș fi fost adormit, anesteziat. Cine știe, poate că nu voiam să recunosc că eram în mijlocul unui eșec, din toate punctele de vedere. Și atunci, în acea jumătate de oră, rătăcind pe străzile din vechiul București, am luat hotărîrea să plec. Mă amuză acum cînd mă gîndesc cum deja începusem să plănuiesc în capul meu cum să fac, de unde s-o apuc. Am citit apoi într-o carte de amintiri a unui fost lucrător la Securitatea ceușistă că exact în timp ce eu rumegam acele gînduri, se desfășura, chiar pe străzile pe care rătăceam eu, o acțiune de contraspionaj. Se pare, dacă e adevărat ce povestește domnul ăsta, că fusese pus la cale un complot pentru asasinarea Goldei Meir în acea seară, dar că serviciile de spionaj erau la curent și, silențios și eficient (cum altfel? doar se știe cît de eficientă era Securitatea, dacă te iei după amintirile foștilor ei capi, a fost mai ceva ca CIA și Mossadul la un loc), cei patru asasini de origine arabă au fost arestați. Ei, draga mea, mă gîndesc acum, cu umorul care atunci mi-ar fi putut fi fatal, că aș fi putut ușor trece drept asasin, cum mă plimbam adîncit în gînduri, cu căciula înfundată peste urechi, cu barba încă neagră pe vremea aia…  

Știam de la cunoscuți că exista posibilitatea de a cere ”reîntregirea familiei” în Israel. După o săptămînă mi-am depus actele. Și a urmat o lungă, foarte lungă așteptare, din care nu am ce să-ți povestesc pentru că nu s-a întîmplat nimic. Sau poate nu-mi mai amintesc. Prieteni și vagi legături de familie, prin intermediul Comunității, s-au pus în mișcare, era o șaradă pe care o împărtășeam tacit, cu toții știam că înainte de a fi vorba de vreo ”reîntregire”, voiam pur și simplu să ieșim din țară, din atmosfera sufocantă care revenise după vizita lui Ceaușescu în Corea, din toată acea tablă de șah unde toți eram pioni la mîna unui dement. Nu era nici o minciună la mijloc, cel puțin nu factual, chiar aveam cele mai limpezi rădăcini evreiești, minciuna era în felul în care ceream cu toții ceva, în timp ce mulți dintre noi voiam de fapt altceva. Dar ăsta era un amănunt cu totul minor, față de ce am aflat apoi, la mulți ani distanță. Unele lucruri, poate cele mai anecdotice, le-am aflat după 1989, cînd m-am întîlnit la București și am putut povesti în voie cu oameni care participaseră la evenimente. Una din aceste anecdote, din păcate adevărată, pe care mă bucur că n-am putut-o afla pe cînd așteptam viza, e aceea că, cel puțin de cîteva ori, statul român a cerut în schimbul vizei de ieșire pentru evrei, porci. Da, porci de rasă, de bună calitate, ba chiar spermă de porc danez, bună să însămînțeze scroafele autohtone. Scria negru pe alb, draga mea, un cunoscut mi-a arătat o asemenea hîrtie, nici nu vreau să știu de unde o avea, dar nu mă îndoiesc că era autentică. Că fuseseră bani la mijloc, se șoptea și se bănuia încă de atunci, se vorbea despre despăgubirea pentru studiile făcute în țară, se vorbea (și am reușit să smulg atunci o mărturisire de la familia lui Alinne cum că da, contribuiseră, dar nu cu foarte mult, cu doar 5000 de dolari americani, la ”răscumpărarea” mea), dar să văd acea hîrtie, pe care scria atîția porci din rasa Landrace, trei scroafe și doi vieri și atîta cantitate de spermă pentru ”însemînare” artificială (scria greșit și asta mi-a rămas în minte ca încă o ofensă, de parcă ar fi contat un asemenea amănunt) și dedesubt, o listă de persoane, cu nume și prenume, printre care și un copil de șase ani, propuși pentru ”a li se da drumul” din țară” (măcar aici nu umblau cu eufemisme), a fost un șoc. Hîrtia, cu mențiunea ”strict secret”, era un raport al Ministerului de Interne, iar data era 1960, deci cu mai bine de zece ani înainte de plecarea mea. Tot ce pot să sper e că la vremea cînd am plecat eu, la începutul lui 1974, comerțul cu porci din rasa Landrace încetase. Dar nu încetase afacerea în sine, o afacere de un capitalism veros, dacă pot să zic așa, în care acționau geambași internaționali, care pretindeau comision penturu fiecare cap de evreu scos cu succes din țară. Se negocia în termeni duri, atîția bani pentru un om titrat, care încă mai putea munci, atîția (mai puțini, firește) pentru un bătrîn neputincios, copiii puteau fi trecuți cu vederea, ca la un hotel care acordă reduceri. Cînd am aflat toate astea, tîrziu cum îți spuneam, nu-mi venea să cred că și eu, la rîndul meu, fusesem parte în aceste tranzacții. Dar fusesem și, mai mult decît că am căutat să mă achit de datorii, n-am putut face. Pe cine să acuzi? Cine era mai imoral, statul comunist care negocia pentru valută cash, sau statul Israel, care se preta la așa ceva? Dar cel puțin acesta din urmă o făcea ca să ajute niște oameni care chiar își doreau asta, își doreau să scape, să iasă. O făcea și din interes, pentru că avea nevoie de oameni, dar totuși cred că motivația era în primul rînd umanitară. Să judece istoricii, savanții, cum au stat lucrurile de fapt. Eu unul îi datorez a doua viață statului Israel, chiar dacă aș fi preferat să nu știu ce a fost nevoit să facă acest stat pentru a scoate din ghearele dictaturii ceaușiste evreii cetățeni români prinși în infernala ei cursă. 

După cîțiva ani am plecat din Israel, cu tot cu Alinne, în Elveția, printr-un program de practică medicală în pediatrie și aici am rămas. Mă simt încă îndatorat Israeulului, care a făcut o afacere proastă cu mine. Am rămas atașat de cauza evreiască și am ajutat de-a lungul timpului cum am putut, dar Israelul, așa cum este el organziat, nu era potrivit unui burghez nostalgic ca mine. În Elveția m-am simțit acasă, de la început și, iată-mă, la aproape 90 de ani, tot aici. 

Draga mea, asta e povestea plecării mele din România. N-am făcut niciodată pînă acum exercițiul de a o scrie, iar acum, că recitesc scrisoarea către tine, mă întreb dacă folosește cuiva să scoatem la lumină amănuntele astea vechi dintr-o lume care, chiar și mie, care am trăit-o direct, mi se pare contrafăcută. Porci contra oameni, sume de bani adunate de vagi mătuși sau simpli cunoscuți, pentru ca un doctor devenit infirmier dintr-o republică populară să poate voiaja în Israel. Să poată fugi în Israel. Pentru ca apoi, după cîțiva ani, să părăsească Israelul, împreună cu Alinne, smulsă astfel dintr-o încrengătură de relații de familie și obligații, spre Berna, de cel care fusese răscumpărat tocmai cu ajutorul acestei încrengături de relații. Viața are ironia ei, iar a noastră a avut-o într-o măsură exagerată și îngrozitoare. 

Te îmbrățișez cu drag, 

Alphonse

Ce am pierdut în România?

Un prieten și coleg de aici de la Facultate din Salamanca îmi spune, delicat, dar destul de limpede, că majoritatea lucrurilor pe care le scriu, se înțelege că în românește, în formă de comentarii pe facebook sau în formă de carte, pot fi foarte interesante, dar nu mă ajută la CV. Are dreptate. Cîțiva prieteni din România, de asemenea, ori de cîte ori se ivește ocazia, insinuează sau îmi spun de-a dreptul că e de neînțeles de ce mai pierd timpul cu porcăriile (politice) românești, că am o viață în Spania, că am reușit aici ceea ce mulți nici nu visează, anume să-mi fac meseria din țară, exact meseria din țara natală. Să fiu plătită (vorba lui Velázquez, de regele Spaniei), ba chiar să mă bucur de un oarecare prestigiu, pentru asta. Dacă nu-mi sînt prieteni cu adevărat, ci doar fake-friends, adaugă și sarcasm, dînd de înțeles că e oarecum ridicol din partea mea să mă tot cred biciul lui Dumnezeu, dînd în stînga și-n dreapta în compatrioții imorali (după mine, imorali, ei sînt foarte liniștiți cu tot ce fac, n-au nici o treabă). Pe ăștia îi blochez imediat. Lista mea de blocați pe facebook e cam de trei ori mai mare decît lista de prieteni, ceea ce nu e cu totul normal, probabil. Cei care chiar îmi sînt prieteni încearcă să înțeleagă ce am pierdut în România (ăsta e un calc după spaniolă, dar țin la el, e sugestiv), de ce mă întorc iar și iar în mocirla aia, ce traumă, ce lucruri nerezolvate, ce stimuli mă mînă în luptă. Și eu încerc să înțeleg asta, deși, altfel, dacă sînt strînsă cu ușa, o să spun, cu voce serioasă, eventual ușor gutural-academică, că nu e vorba despre asta, ci pur și simplu despre o arie de expertiză. Că ”mă pricep la România”, că am scris doctorate și cărți despre ea, și nu despre chestiuni imponderabile, ci despre presă, comportamente publice, totalitarism și post-totalitarism, în fine, că e cît se poate de coerent cu traiectoria mea intelectuală, inclusiv cu ce fac eu acum și aici în plan academic, să continue să mă intereseze România. Bullshit. Chiar dacă adevărat, chiar dacă e așa într-o anumită măsură, tot bullshit rămîne. Intensitatea cu care scriu uneori despre ce se întîmplă acolo, riscurile personale pe care mi le asum, pierderile, antipatiile, pagubele (mi-am ”păgubit” cu bună știință și cu ochii larg deschiși relația cu editura Humanitas și cu propria carte publicată recent acolo doar de dragul de a spune cîteva lucruri tăioase, de a mă delimita de ceea ce am simțit ca fiind fals și nociv), totul indică o relație mult mai mult decît profesională, academică, intelectuală cu țara natală. E clar că ”am pierdut ceva acolo” și acest ceva e intim, dureros. O traumă deci. Sînt ca un soldat care a luptat în Vietnam și s-a întors acasă țăndări (există o bibliografie imensă la temă, dar cu deosebire: The Body Keeps the Score: Mind, Brain and Body in and the Transformation of Trauma, Bessel vad der Kolk, 2014). Acasă e în mod ciudat Spania, iar războiul a fost unul impus, într-un teritoriu care a fost ”patrie” doar cu numele, de fapt a fost un exil. Unul de 33 de ani, atît aveam în 2010 cînd am plecat din București cu destinația Madrid (să lăsăm simbolurile cristice de-o parte, după explozia de pioșenie ortodoxistă din România ultimului an, numai cînd aud vreo referință la Isus, simt iminența unui atac de panică).

Ok, ca să n-o iau pe spirala asta, mai jos sînt niște postări pe facebook referitoare la România, în ordine inversă față de data publicării. Am lovit cu biciul (lui Dumnezeu sau al celuilalt, nu se poate ști cu precizie niciodată), în următorii: o tipă dubioasă care conduce în mod dubios Radio Europa Liberă, Biroul din București, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mircea Mihăieș, o altă tipă la fel de dubioasă care conduce în prezent ICR Madrid. Pe prima și pe ultima nu le cunosc personal, pe cei aflați între cele două, îi cunosc personal, mai mult sau mai puțin. La o adică, oricare dintre ei mi-ar putea scrie un mesaj, așa cum a făcut-o deja unul, în care să-mi reproșeze trădarea unei vechi amiciții. Multe păcate sînt pardonabile în lumea literară românească, dar păcatul de a ”injura” pe cineva care ți-a fost la un moment dat amic, nu. E un păcat mortal. E de înțeles, mentalitatea vine din comunism cînd toți stăteau băgați unii în alții, se ajutau, făceau rost de carne de Crăciun și de miel de Paști, cunoșteau un doctor sau un gestionar, se avertizau în caz de pericol, se acopereau, se mai și turnau, dar așa, ca între amici, inofensiv, în fine, își alinau în grup lașitatea și se asigurau că era singura soluție. Stăteau sub o plapumă, fuseseră băgați sub o plapumă fără voia lor, doar că după 1989 au rămas sub ea. Nu mai știu să trăiască altfel. Îi înțeleg, doar că eu n-am trăit comunismul și nu am această slăbiciune, sînt inumană în ochii lor și așa vreau să rămîn. Nu cred în acest fel de prietenie mafiotă. Sper să nu am parte de vreo nenorocire istorică care să mă oblige s-o fac, sînt conștientă că dacă mîine mă trezesc într-o țară ocupată, așa cum a fost România între 1944 și 1989, voi avea nevoie de astfel de prietenii, de astfel de complicități vitale. Îi înțeleg că au rămas cu aceste metehne, doar că eu nu le am. Sper să nu fiu nevoită să le capăt niciodată.

Așadar, postările:

24 octombrie Înțeleg, uitîndu-mă în treacăt, că sînt probleme de mișcări de trupe la Radio Europa liberă din România. Nu știu amănunte, nici nu vreau să le caut, îmi imaginez o șerpărie tipic românească din care cu greu se poate scoate ceva cu sens. Și totuși, sensul, dacă vrei să-l cauți, e pe acolo pe undeva, destul de la vedere, doar că provincialismul românesc pios și politicos atunci cînd nu trebuie îl acoperă. Așadar, știu următoarele: că acolo era o jurnalistă pentru a cărei onestitate bag mîna în foc, Sabina Fati, acum nu mai e acolo; de asemenea, că un jurnalist numit Dan Alexe, care te poate enerva de multe ori, dar care nu mi-a dat niciodată vreun vibe de imoralitate politică, nu mai e acolo. Și că directoare a acestui post e acum o doamnă numită Elena Vijulie Tănase. Și că ”Tănase” vine de la Stelian Tănase. Nu preferințele masculine ale respectivei mă îngrijorează, ci inevitabila împărtășire a valorilor. Iar valoarea de bază a lui Stelian Tănase este o imoralitate greu de egalat în spațiul intelectual românesc. Desigur, n-am văzut vreo revoltă atunci cînd doamna Tănase a fost numită în fruntea acestui simbol al presei de rezistență anti-totalitară. Ba chiar unii s-au bucurat plenar. Și atunci? La ce să ne așteptăm? La aceeași eternă rușine provocată de țara natală complet pierdută într-un nihilism moral cum nici pe vremea lui Ceaușescu nu exista.PS. Există însă o dezbatere cum că dacă copiii trebuie incriminați pentru faptele securistice ale părinților. Nu, nu trebuie. Și totuși există dubii, dileme. Dar că în deplină maturitate, cu liberul arbitru în buzunar, îți alegi drept soț un ins dubios și slinos moral, asta nu e chestionabil? Are de-a face cu libertatea femeii cumva? Sigur, orice femeie e liberă, vorba Irenei Montero, să se bage în pat cu cine vrea (conform declarației cît se poate de ”elegante” făcute zilele trecute în Parlamentul Spaniei). Dar și noi, spectatorii, avem dreptul să tragem de aici o concluzie cu privire la discernămîntul ei moral, mai ales cînd respectiva femeie e numită într-o funcție de o asemenea anvergură. Atîta tot. Așadar, concluzia: doamna Tănase în fruntea Europei libere egal o Românie în derivă. Că vă faceți că nu vedeți nu rezolvă problema. Iar politețea și respectul pentru viața privată nu înseamnă orbire voluntară în fața evidențelor, în fața nesimțirii, tupeului și răsturnării oricărui bun simț care se lăfăie în România cam oriunde te-ai uita.

22 octombrie Un comentariu la Luiza Șora depsre Norman Manea și vecinătatea maculantă cu Observator cultural: Eu am ajuns la concluzia ca nici nu înțeleg ce fac, nu în sensul că n-ar fi capabili de rațiune, nu-l putem bănui pe Norman Manea de prostie și nici pe mulți alții, ci pur și simplu e un fel de normalizare atît de perversă și de perfectă a imoralului, încît orice indignare pare o ciudățenie. Ori de cîte ori am scris despre Observator, cineva s-a găsit să mă întrebe candid: dar ce-au făcut așa de grav? Un fel de ingenuitate, dar fără să fie ingenuitate, ci o măiastră operațiune de neglijare voită, insistentă, care le-a intrat de mult în subconștient și nici măcar n-o mai recunosc ca efort. Norman Manea știe foarte bine cine e Mușat, așa cum știu toți cei care scriu acolo, iau premii de la Obs sau chiar lucrează în bătătura lor, după 2012 nu mai poate fi vorba despre vreun mister. Dar închid ochii. Își găsesc tot felul de justificări, de loialități, de auto-liniștiri. Pînă acolo încît nici măcar nu mai sînt conștienți că execută acest efort. De fapt, e vorba de un singur lucru, din păcate, și la Norman Manea și la Mircea Cărtărescu și la alții: lăcomie. De prestigiu, de premii, de bani, de recunoaștere, de vizibilitate. O lăcomie bolnavă, auto-devoratoare. Deplorabilă, văzută din afară. O lăcomie de viață, pînă la urmă. Ceva îi face să se simtă aproape morți dacă nu morți de-a binelea și au nevoie de ”apă vie” de la Mușați și de la alți binevoitori. Cît mai mulți. Nici măcar un Nobel nu i-ar putea liniști. Sînt oameni care au un hău în loc de viață interioară, ceva la care nici nu e bine să te uiți prea lung, că te poate afecta. De ce spun asta și mai ales de ce le dau numele? Pentru că toți aceștia și mai ales cei doi numiți au fost oameni pe care i-am admirat, în care ne-am pus speranțe și care au eșuat lamentabil în plan moral. Nici un premiu și nici o vînzare de carte, fie cît de spectaculoase, nu le va reda autenticitatea în care am crezut ca niște proști la un moment dat și care nu exista.PS. Nu, nu e vorba doar despre ei, există și Florin Iaru afișat cu neverosimilul Cipariu, există Mircea Mihăieș la braț cu neverosimil de penibila Uniune a Scriitorilor, există și alții, mulți, pentru care nimic nu mai înseamnă nimic și totul e o varză cu cîrnați românească. Dar, desigur, cam nimeni nu va îndrăzni să scrie ce scriu eu aici, căci, cum zicea o fostă prietenă, nu se face așa, ai o carte, ai un nume, trebuie să ai grijă de ele, nu te poți așa încontra cu toată lumea! De aia e totul așa frumos în România, că toți știu ”cum se fac lucrurile”.

16 octombrie Nu m-am mai uitat de mult pe rețelele sociale ale Institutului Cultural Român din Madrid. Îmi e oarecum lehamite să văd cum sînt promovați insistent caraghioși mofluzi de tip Breban et comp., îmi vine să întreb: ei, acum că ați scăpat de ICR-ul ”lui Patapievici” și ați avut ani de zile să promovați ”adevăratele valori”, s-a întîmplat minunea? Au rupt gura Occidentului acești ultragiați? Dacă o plimbați pe Aura Christi ca pe moaștele Sfintei Paraschiva pe la tot felul de non-evenimente, s-a făcut dreptate și s-a arătat adevărata valoare a culturii române, ocultate pe vremuri de mult înjuratul ponei roz? Și nu mai pot glumi, pentru că, vorbind de lup, pe contul actualei directoare de la Madrid, se întinde imensă o icoană a… Sfintei Paraschiva! Ce poate fi mai duios și mai oportun, acum, cînd mii de oameni inconștienți se înghesuie fără măști la Iași, decît să ne aplecăm cu pioșenie asupra imaginii Sfintei? Cam la asta s-a ajuns după luptele care au început în 2012… A, și să nu uit, un amănunt personal care mă pune, după un secol și ceva de cultură română, în cea mai selectă companie posibilă, cea a lui Eminescu hoț de cărți. Unul dintre cele mai grele și bune, zic eu, proiecte pe care le-am avut la ICR Madrid în perioada 2010-2012, a fost catalogarea profesionistă a mormanului de cărți care era pe atunci biblioteca ICR, respectiv punerea la dispoziție a catalogului on-line. A durat mult și a costat mult, dar cred că a meritat. Singurul contact pe care l-am avut cu ICR Madrid după 2018 a fost un reproș răstit pe care l-am primit de la conducerea nouă cum că mi-aș fi ”însușit niște cărți” cu care să ”mă prezint neîntîrziat la sediu”. Din categoria ”să fugi unde vezi cu ochii”. Deși fuga în sine e o acțiune anormală, tristă și ingrată. Fuga de România.

Există vreun cuvînt, vreo frază, vreo afirmație în aceste postări cu care acum, după ce au trecut cîteva săptămîni de cînd le-am scris, să nu fiu de acord? Nu. Și totuși, de multe ori șterg postările de felul ăsta, dar nu pentru că mi s-ar părea că am greșit, nici măcar că am exagerat, ci pentru că nu mai vreau să văd numele oamenilor pe care-i ”înjur”. Pur și simplu mi-e lehamite, mi-e rușine de rușinea lor (alt concept spaniol intraductibil, vergÜenza ajena). Știu sigur că, în cazul în care le-ar citi, cum s-a întîmplat cu ilustrul care mi-a reproșat că ”nu-l mai iubesc”, nu li se va zduncina nici măcar umbra unei idei din capetele lor obișnuite să facă zi de zi aceleași compromisuri. Știu cu exactitate, aș putea să construiesc inclusiv sintagmele cu care ar desființa ce le zic eu, unele dintre aceste sintagme ar fi pline de umor și de cinism, sparkling așa cum numai ingenioșii est și central-europeni pot fi (știu, pentru că și eu pot fi al dracului de sparkling, se minunează occidentalii decolorați și politicoși de poantele de care sîntem capabili). Cînd le văd numele, parcă-i și aud și ceea ce aud îmi face pielea de găină. Umorul lor, felul în care știu că s-ar apăra de reproșurile mele, îmi produce greață fizică. De asemenea îmi produce greață faptul că nu mă pot desprinde complet, că nu pot să-i uit, că am un fel de dependență bolnavă de troaca asta de porci la care mă întorc iar și iar, nu ca să mă adap eu, ci ca să-i văd pe ei cum se adapă, zgomotos, murdar, făcînd o imensă mizerie în jur, hăhăind și încurajîndu-se între ei. Lăsînt bullshit-ul la o parte, lăsînd explicațiile nobile cum că mă interesează România în mod intelectual, deși e adevărat și bullshit-ul ăsta, dar nu e decisiv, trebuie să-mi recunosc slăbiciunea. Uneori mă bănuiesc că o fac din lene, din delăsare – am ceva de făcut, ceva obositor, repetitiv, cum ar fi o fișă despre cazul vocativ în diacronie de la latină la română, și, ca să evit povara, mă uit un pic pe presa din România, așa cum unii se relaxează sau fug de realitate uitîndu-se pe site-uri porno. Alteori mă bănuiesc de ceva și mai urît – poate că scriind despre România mă simt importantă, în fond Spania a fost amabilă cu mine, mi-a dat o mulțime de lucruri, uneori mai mult decît i-am cerut, dar nu mi-a cerut și nici nu cred că-mi va cere vreodată s-o salvez, pe cînd România… Sau, aceeași problemă pusă în termeni ofensivi, așa cum a făcut-o cineva de curînd: cînd scrii în spaniolă, ai trei like-uri, cînd scrii în română, uneori treci de sută sau oricum și dacă n-ai like-uri, căci lumea românească e precaută, nu se expune, poți fi sigură că există un impact. N-o să ai niciodată acest impact în Spania, a adăugat acel cineva, neștiind că eu știu asta, că am acceptat asta în secunda în care am hotărît să schimb țara, că mi se pare firesc, că n-o iau ca pe o insultă și nici n-o trăiesc ca pe-o suferință. Și a mai zis și că dacă în Spania m-aș lua de unul și de altul, de edituri și de oameni, cu nume și prenume, imediat m-aș umple de dușmani și aici, adică Spania e drăguță cu mine pentru că și eu sînt drăguță cu ea, nu sînt violentă, cum sînt cu România, nu umblu cu barda la brîu, e normal să mă am bine cu toată lumea. Adică să fiu o anonimă iubită pe plan local, nu o tipă cu notorietate, dar ecumenic urîtă, ca în patrie. Perspicace acest cineva, sper să nu mai avem plăcerea să ne întîlnim prea curînd sau prea des. Ce zice e adevărat parțial, e un truism, de fapt, doar că faptul că o zice și felul cum o zice arată o ostilitate profundă, frizînd ura. Știu că citește cu lupa tot ce scriu, sper să citească și asta și să nu mă mai caute. Dar ceea ce mi-a zis e ceea ce gîndesc și eu în momentele proaste, de low self-esteem, în momentele în care mi se pare că sînt prinsă într-o cursă, că deschid presa din România, facebook-ul, că mă auto-stimulez mental (în spaniolă e mult mai plastic: paja mental), mă enervez și apoi scriu, exact ca un hamster care aleargă pe loc, inconștient că o face pe o roată care se învîrte la nesfîrșit și ridicol în elanul lui neabătut. Iar dacă ceea ce ”mi se pare” în momentele proaste că ar fi explicația lui ”de ce mă mai interesează România” e adevărat, atunci explicația explicației, resortul care mă face să mă istovesc alergînd pe o roată care nu duce nicăieri și mă și ține din drumul spre îngroșarea CV-ului și spre alte fapte glorioase, ar fi una singură: fac asta pentru că mă aflu într-o stare de anormalitate. Post-traumatică. Pentru că chiar ”am pierdut ceva în România”. Poate nu am trăit în mod direct un abuz – în general am știut să mă feresc la timp – dar cu siguranță l-am văzut de aproape. A vedea comițîndu-se un abuz are același efect cu a-l trăi pe propria piele. Uneori mi se pare că cei 33 de ani românești au fost un fel de plimbare, uneori în vîrful picioarelor, alteori în echilibru precar, în jurul unui crater, pe chiar marginea lui. N-am căzut în el, din fericire, dar de cîteva ori m-am uitat acolo, în jos, am văzut cum fierbea lava, mi-am imaginat ce aș fi pățit dacă…

Ok. E tîrziu, după ora veche e trecut de 11, ora după care nu mai am voie să scriu despre România, rotița hamsterului se blochează, caleașca redevine dovleac, iar eu termin cu delirul, chiar dacă tocmai începuse să-mi placă. Dacă sînt, fie și doar cu o părticică din mine, acel hamster, atunci trebuie să-l protejez de el însuși, să pun limite artificiale. Dar totuși să-l las să povestească, măcar o dată pe săptămînă, despre ce a văzut acolo, în crater, să-i ascult, măcar eu, dacă nu pot aștepta de la alții o asemenea generozitate, sunetele dezarticulate, exagerările, amintirile spăimoase. Și să încerc să le traduc în limbaj uman.

Ion Manolescu, Derapaj, 2006 – Probably the best book of the 2000s

Textul de mai jos e prefața pe care am scris-o în 2006 la cartea lui Ion Manolescu, Derapaj, Editura Polirom, 2006. Am dat peste el întîmplător, l-am recitit, mi s-a părut încă valabil, dar mai ales mi-am adus aminte de Johnny și de cartea lui. Probabil una dintre cele mai bune, dacă nu cea mai bună dintre cărțile de proză apărute în anii 2000, în avîntul de atunci al editurii Polirom. Între timp, cartea a căzut în uitare, ca mai toate lucrurile autentice în România smucită, bolnavă a ultimilor ani. Ocolesc în general literatura românească strict contemporană, sătulă de ifosele fără substanță ale celor care se cred scriitori prin patrie, dar în dimineața asta, datorită cărții lui Ion Manolescu, mi-am adus aminte cum sună o proză de calitate în limba română, cît de fină poate fi o interpretare contemporană a temelor mari ale literaturii în limba noastră comună, ciudată, singulară. Și cum arată un scriitor adevărat.

Răzbunarea lui Alexandru

“Visul meu prostesc mirosea a cuişoare şi dulceaţă de vişine ca o jucărie perfectă. Şi jucăria asta nemaipomenită, în care puştiul din mine îşi punea toate speranţele, s-a făcut ţăndări într-o bună zi. Era o zi simplă, curată, oribilă. N-am uitat-o, dar nici n-am de gînd să v-o povestesc. Dacia 1100 s-a îndepărtat de curte, apoi de gardul dărîmat, de stradă, de soarele secţionînd jumătate din acoperiş. Călătoresc şi astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele şi tablourile bunicilor, urlînd de groaza şi ura şi răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Şi vouă, adică.” Nouă, adică nouă, cititorilor? S-ar putea. Şi cum arată această răzbunare, răzbunarea unui „copil al comunismului” care are azi, în anul 2006, 38 de ani? Iată cum.

Ion Manolescu a scris o carte de aproximativ 650 de pagini, cartea pe care o veţi citi în continuare, ca pe un lung, complicat şi extraordinar din punct de vedere literar exerciţiu de răzbunare-exorcizare. De exorcizare a trecutului, a copilăriei perfecte şi triste, petrecute înainte de 1989, de exorcizare a tinereţii cu toate elanurile ei universitare, de exorcizare a dragostei, şi ea perfectă şi tristă totodată şi, dincolo de toate astea, ca pe un exerciţiu de exorcizare a literaturii în sine, cu toate poncifele ei, a literaturii ca poveste cu suspans şi eroi misterioşi. Să le luăm pe rînd. Dar înainte de asta, vreau să stabilim de la bun început un lucru: Ion Manolescu scrie impecabil. Cred că oricine poate depune măturie în acest sens, citind chiar şi numai fragmentul pe care l-am citat mai devreme. Din punct de vedere stilistic, estetic, cartea lui este una dintre dintre revelaţiile acestor ani de efervescenţă a noii literaturi. Rar am mai auzit în literatura română un sunet atît de limpede, o filtrare atît de fină a efectelor de nostalgie, un dozaj atît de bine cumpănit de îndrăzneală stilistică şi sensibilitate vizuală, un mixaj mai substanţial de cultură literară şi originalitate lingvistică… Iar dacă pe spaţiile întinse ale acestei cărţi s-ar putea să nu vă gîndiţi întotdeauna la calitatea literară a scriiturii, vă invit să vă opriţi, aşa cum am făcut-o eu, ori de cîte ori cîte un fragment vă va tăia respiraţia, ca de pildă cel de la pagina 109: „România mea plutea undeva departe, pierdută prin optzeci şi ceva: o ţară combinată, cu imagini încete şi tremurătoare ca fumul de ţigară, extrase din perioada interbelică şi aduse, cu tot cu oameni şi clădiri, în sufletul meu de copil şi adolescent comunist. Un desen nesigur, supraimprimat delicios în memoria mea afectivă.” 

Personajul care vorbeşte în paginile care urmează este Alexandru Robe, cel pe care-l ştim din romanul anterior, apărut la Univers în 1998. În cei opt ani care au trecut de atunci, personajul din romanul cu fractali pe copertă s-a transformat, crescînd psihologic şi literar, în ceea ce am putea numi un erou rizomatic, cu multiple faţete, reflectat într-un joc ameţitor de oglinzi. Ceea ce autorul spune la un moment dat că s-ar putea întîmpla cu istoria literară în eventualitatea unei abordări fractalice, se întîmplă de fapt cu personajul său în roman şi anume: „(<istoria> literaturii) s-ar deşira într-un frizom (fractal rizomatic) viermuitor, suspendat de orice <începuturi> şi <continuări>, construit şi deconstruit în miriade de fluxuri, tensiuni şi iradieri haotic-controlate”. Nici cronologic, nici previzibil, personajul Alexandru Robe e, într-o simultaneitate ameţitoare, „copilul comunismului”, un bărbat tînăr îndrăgostit, un profesor, un împătimit de Pif-uri, un descifrator de coduri şi mistere cibernetice, un observator al lumii de ieri şi de azi şi un neobosit, original şi insuportabil de lucid gînditor asupra propriei condiţii. Ca în cele mai bune romanele interbelice, pe care autorul le cunoaşte foarte bine… doar că aici sunetul de fundal este în mod definitiv unul al mileniului trei. 

Apetitul memorialistic, jucat şi haios, trist şi grav, pe care îl ştim mai ales din volumul „În căutarea comunismului pierdut”, se regăseşte şi în acest roman. Amintirile coboară în timp şi recompun imaginea unei lumi cu „Bărbaţi sleiţi, îndesaţi în autobuzele cu burduf, ca nişte muzicieni înghiţiţi de-un acordeon uriaş; femei colosale, irigate pe gambe de cerneala varicelui; copii fericiţi, pătaţi pe fălci de dungile de cacao ţîşnind din „Eugeniile” expirate”. O grădină zoo, cum bine zice autorul. Doar că în această grădină mai e loc şi de copilărie, în tot ce are ea mai atemporal. Sexualitatea infantilă e unul dintre ingredientele cele mai rare şi în fineţea cu care tratează subiectul Ion Manolescu se înrudeşte la noi cu Mircea Cărtărescu şi cu Simona Popescu: „Eram un pupăcios şi, dacă stau să mă gîndesc, nu unul oarecare. Căpătasem anvergură, ştiam să mă gudur în aşa fel încît să obţin glezne şi coapse, umeri şi-ncheieturi. Cu un zîmbet şi puţin noroc, mi se dădea voie să trec sub masă: acolo, printre pantofi şi gentuţe, primeam acces liber la rochiile cu bumbi şi ciorapii de nailon. Mă strecuram sub primele, morfolind cordonul în gură, în căutarea aromelor de şifonier sau de bucătărie. Unele rochii miroseau a naftalină, altele a cozonac şi mai erau unele (puţine şi doar sîmbăta), după care mă topeam, cu parfum de lămîie amestecată cu scorţişoară.”

Sexualitatea matură transferă din senzaţiile copilăriei aceeaşi intensitate, doar că poveştile sînt mult mai complicate psihologic, pînă acolo încît, dacă din „Derapaj” ar rămîne, să zicem, doar povestea dintre Alexandru şi Maria, cartea ar fi deja o reuşită majoră. Rareori am întîlnit cu mai multă măiestrie descrisă realitatea unei relaţii stabile, vechi de cîţiva ani, în care există absolut toate ingredientele amorului perfect, dar şi angoasa permanentă a nemulţumirii. Maria care poartă tocuri ameţitoare şi are părul „de arăboaică bogată”, Maria care vine din Pajura şi dă peste cap toate convingerile unui bărbat din Dorobanţi mai degrabă blazat, Maria care, atunci cînd e tristă, taie obsesiv coji de fructe („toată casa mirosea a portocale şi a lacrimi”), Maria cu care Alexandru nu se potriveşte deloc, dar fără de care nu poate trăi, este de fapt personajul principal al cărţii şi al vieţii eroului totodată. Cum se termină povestea? Veţi vedea, deşi cred că nu finalul e important, nici măcar „cum a început totul”, ci durata nesfîrşită, numărată în fracţiuni de secundă, a unei relaţii vii, pulsînd sub ochii noştri: „Maria intrase în viaţa mea, cu istoriile ei tulburi sau puţin prea clare, cu familia ruptă şi azvîrlită pe două continente, cu galeria de la <Hanul cu Tei> mirosind a trabuc şi a lemn vechi, cu o jumătate de cartier care ar fi sărit să o apere şi la patru dimineaţa, şi, mai ales, cu un <dom’ profesor> numai al ei, pe care îl proteja cu înverşunare şi de care nu lăsa pe nimeni să se apropie. Aşa arăta femeia de lîngă mine. Eram topit după ea.” E o poveste de amor metropolitană, tipică în lipsa ei de finalitate (nu există planuri de căsătorie sau copii), cu două personaje care se adulmecă unul pe altul îmbătate de propria dorinţă, care se risipesc dezinvolt cu o cafea perfectă în faţă, la cele mai bune cafenele din oraş, care fac dragoste pe albume de artă şi urmăresc conspiraţii universale iarna, pe malul mării. E un fel de cavalcadă nebună, o poveste care structurează de fapt întreaga carte. E vorba de un „derapaj”? Într-un fel, în acel fel în care orice relaţie amoroasă se îndreaptă, triumfal şi fără oprire, înspre propriul ei derapaj. Să nu uităm însă că autorul este înzestrat, pe deasupra, cu o apreciabilă doză de umor. Povestea de dragoste, fericită şi tristă în acelaşi timp, e glazurată cu cele mai haioase scene: „Oamenii veneau la teatru ca la telenovelă. Încărcau sălile, echipaţi cu şube şi căciului rotunde de blană. Bătrînii năvăleau senil, cu abonament; studenţii mergeau să-l vadă pe X sau pe Y. Nu întîlneai o piesă unde să nu fie sala plină, se intra şi-n mijlocul spectacolului. Te topeai de frig şi căldură. Scaunele vişinii, desfundate, te strîngeau de brîu, ca la cinema. Nu mai fuseseră reparate de pe vremea lui Dej. Majoritatea scrîşneau din nituri sau aveau balans: decolai ca-n rachetă. La sfîrşit, lumea aplauda convinsă, fără discernămînt; vedeai numai spinări, pentru că se ridicau toţi în picioare. Ţi-era şi jenă să rămîi aşezat, te înţepau şuruburile şi se uitau actorii chiorîş după tine.”

„Derapajul”, acela de la care se trage şi titlul cărţii, invadează de fapt toate spaţiile prin care se plimbă, viermuitor, personajul. Poate cel mai spectaculos surprins e derapajul Bucureştiului, decăderea inexoarbilă a clădirilor, prostia edililor care schimbă băncile de lemn care îmbrăţişau corpul cu unele noi, reci şi incomode, decăderea anotimpurilor sau derapajul dinspre copilărie înspre maturitate al naratorului şi al personajelor-prietene. Nu e o viziune sumbră şi nici apocaliptică, doar una melancolică, o melancolie mereu dublată de umor şi de poveste. Pentru că acolo unde se vede cel mai bine voinţa de contrucţie a arhitectului acestei cărţi este aici. Nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării şi toate aceste „fluxuri, tensiuni şi iradieri” sînt ţinute în frîu de o poveste coborîtă parcă din romanele cu mistere ale lui Umberto Eco. La fel ca semioticianul italian, Ion Manolescu se joacă de-a conspiraţia universală, antrenîndu-şi personajele în căutări de coduri cibernetice, într-un carusel ameţitor, în care intră „cel mai mare scriitor român în viaţă” (atenţie la felul în care e îmbrăcat acesta!), periculoasa mafie a anticarilor, şi mai periculoşii „blocatari”, un aparat misterios ascuns între paginile unui roman de Camil Petrescu şi un exemplar extrem de rar al revistei Pif… Vă las plăcerea descifrării acestor mistere!

Orice prefaţă serioasă trebuie să spună ceva despre autor, cînd s-a născut, ce a mai scris, cît este de apreciat în branşă… Cred însă că autorul se poate lipsi de aceste amănunte, lesne de aflat, de altfel, pentru că nu e vorba despre un debutant. Vreau să folosesc spaţiul rămas pentru încă un fragment din carte, pentru că am convingerea că, după ce veţi degusta şi această ultimă mostră, nu vă veţi mai putea opri. Fragmentul este al naratorului, dar n-am putea spune oare că e vorba despre un fel de cover, un fel de Alexandru Robe featuring Johnny Manolescu? Să încercăm: „Am închis televizorul, după ultima catastrofă aviatică. Mi se părea prea mult, aveam 38 de ani şi nici o dorinţă împlinită. Timpul şi spaţiul o luaseră razna, nu reuşeam să mă aşez în ele. O dată în viaţă, puteam să fiu sincer cu mine, aşa cum dumneavoastră n-o să fiţi nici la optzeci de ani: eram un profesoraş stingher, megaloman, invidios; un bărbat necăsătorit, fără familie şi copii, făcînd sex pasional, de trei ori pe săptămînă; un ins fără griji şi fără conştiinţă, capabil să ascundă orice lucru bun ca să mimeze toate lucrurile rele. Examenul apărea spontan, fără motiv, ca un sîmbure ţinut prea mult în colţul gurii: trăiam haotic, mulţumit, la întîmplare, ca şi cum aş fi avut tot timpul din lume să pun lucrurile la punct. N-aveam. Îmi consumam ultimele optsprezece secunde din viaţă, ca operatorul de pe Air Kazah 1907, înainte să se ciocnească la 4500 de metri de Boeing-ul saudit, deasupra aeroportului din New Delhi: conştient de catastrofă, incapabil s-o evit. Muream cu încetinitorul.”

Luminiţa Marcu

Octombrie 2006, Bucureşti

 În Ion Manolescu, Videologia, O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Editura Polirom, 2003.

Prefață la Ion Manolescu, Derapaj, Editura Polirom, 2006.

El inquilino inquieto, personaje en la literatura rumana

 George Topîrceanu (1886-1937)

Allá en los comienzos del siglo XX, una costumbre arraigada en la capital del joven reino de Rumanía, Bucarest, dictaba que dos veces al año, en primavera y en otoño, la gente buscaba casa. Por supuesto, los que no tenían una en propiedad, es decir la mayoría de los urbanitas de la época. Lo hacían por necesidad, pero, a veces, también por placer. Tal días como estos, cuando – ¡qué casualidad! – se habla en España del espinoso asunto de garantizar los alquileres, tenía lugar la gran mudanza de otoño, coincidiendo con una fiesta religiosa ortodoxa, el día del San Demetrio el Nuevo (Sfântul Dumitru cel Nou), patrón de Bucarest – sin correspondencia en el santoral católico.

Tenemos aquí dos textos preciosos, firmados por sendos escritores rumanos de la mejor calidad literaria, donde el inquilino por un lado y el propietario que quiere vivir las aventuras de un inquilino, por otro, juegan el papel central. Los dos escritores, bastante distintos en sus formulas artísticas, tienen en común el humor. En una literatura bastante seria y ensimismada como la rumana, en la cual el poeta nacional, Mihai Eminescu, es el epítome de la solemnidad y un contemplador de las cosas graves de la vida, el humor es oro puro. Lo tienen de sobra tanto I.L.Caragiale como George Topîrceanu. En este último, el humor obró incluso, muy a su pesar, como un injusto obstáculo en el reconocimiento que hubiera merecido. Críticos rígidos y con prejuicios formales o de tema cayeron en la trampa de equiparar el lúdico con el superfluo y Topîrceanu se quedó en la historia de la literatura rumana como escritor “menor”, autor de farsas literarias y poco mas. Caragiale tuvo mas suerte y consiguió subir al podio en el segundo puesto, justo detrás de Eminescu, pero el también sufre la injusticia de ser considerado “cómico” y es conocido sobre todo por su obra teatral, por sus cuatro comedias populares, mientras su peso como escritor está en otro lugar y el humor mas sofisticado, propio del inmenso escritor que fue Caragiale, se encuentra en las prosas del último tramo de su vida antes que en el teatro de su juventud. 

La poesía de George Topîrceanu, “Balada chiriașului grăbit” (La balada del inquilino inquieto) es del año 1916. El texto está lleno de referencias a lugares conocidos de Bucarest que nada les van a decir a los lectores españoles salvo a los que conocen la capital rumana y su historia. Pero creo que aún así la historia del inquilino inquieto, con todo su localismo costumbrista propio de la Rumanía del principio del siglo pasado, puede emocionar. Yo siempre lo he relacionado con el viajero “ligero de equipaje” de Antonio Machado, por ejemplo. Su historia de continuas mudanzas y cambios de ambientes, su melancolía llena de humor y de amores (hay pequeñas historias escondidas, casi inaudibles, incrustadas entre los versos aparentemente ligeros de esta anécdota seria que es la vida de un eterno errante con su maleta) no pueden sino impactar, creo yo, a cualquier lector independientemente de su origen o referencias concretas. 

La prosa de I.L.Caragiale es del 1900 y cuenta la historia de dos familias de propietarios que tienen sendos casas exactamente iguales, una al lado de la otra. Las dos respectivas señoras están mirando con envidia, unos días de primavera, en las fiestas de San Jorge (Sfântul Gheorghe), como los que no tienen casas se están mudando. Lo que supone las consabidas molestias de ir, con las cosas, los muebles y otros enseres, de un sitio a otro, en plena lluvia y frío primaverales, parece, en los ojos de las dos señoras, algo venturoso, interesante y muy distinto de sus vidas hechas, previsibles, seguras. Así que deciden cambiar de casas entre ellos, solamente para sentir la emoción de mudarse ellas también. De sentir, aunque por prestado, esa extraña felicidad de empezar una vida nueva. O, simplemente, de poder quejarse de que una mudanza, cualquier mudanza, incluida una innecesaria, les jode las vidas. Quejarse, maldecir, hacerse la víctima – felicidad y adrenalina… No por casualidad el teatro del absurdo fue inventado por un rumano, Eugen Ionescu (el escritor francés Eugene Ionesco) quien siempre indicaba a Caragiale como referencia. 

Eso sí, para disfrutar de los textos hay que traducirlos antes. 

Balada chiriașului grăbit

Trec anii, trec lunile-n goană

Și-n zbor săptămânile trec.

Ramâi sănătoasă, cucoană, 

Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care

Pornesc cu bagajul acum, 

Ce demon mă pune-n mișcare, 

Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, 

Eu sunt chiriaș trecător:

În scurtul popas al vieții

Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.

De-acolo, de sus, de la geam, 

Și ziua și noaptea pe lună

Priveam ca la teatru, madam!

Când luna-mi venea la fereastră, 

Orașul părea că mă cheamă

Să-i văd în lumina albastră

Fantastica lui panoramă…

Mai sus, într-o cameră mică, 

Făceau împreună menaj

Un moș, un actor și-o pisică.

Iar dincolo, jos, la etaj, 

O damă cu vizite multe

Și-alături de ea un burlac, 

Un domn serios de la Culte

Cu cioc și cu ghete de lac.

De-acolo, pe-o vreme ploioasă, 

Mi-am pus geamantanu-n tramvai

Și-abia am ajuns pân-acasă:

Pe Berzei, la conu Mihai.

Țin minte și-acuma grădina, 

Ferestrele unse cu var…

În față sta coana Irina

Și-n curte, un fost arhivar.

Vedeai răsărind laolaltă, 

Un colț luminos de ietac, 

Pridvorul cu iedera ‘naltă

Și flori zâmbitoare-n cerdac…

Pe-atunci înflorea liliacul

Și noaptea cădea parfumată

Umplând de miresme cerdacul, 

Și-avea arhivarul o fata…

Stam ceasuri întregi sub umbrarul

De flori, așteptând neclintit

(C-avea obicei arhivarul

Să sforăie noaptea cumplit).

Târziu, când se da la o parte

Perdeaua, părea că visez…

Și iar am plecat mai departe, 

De teamă să nu mă fixez.

Străine priveliști fugare!

Voi nu știți că-n inimă port

O dulce mireasmă de floare, 

Parfumul trecutului mort…

Și-am stat la un unchi, pe Romană, 

Țiu minte… dar unde n-am stat?

La domnul Manuc, o persoană

Cu nasul puțin coroiat;

La doamna Mary, pe Regală

(O, cum mă ruga să nu plec!

Mi-a scris chiar o carte poștală);

Pe strada Unirii la Sbeck;

Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;

Pe Witing, pe Tei la Confort, 

M-a dus pretutindeni puterea

Aceluiași tainic resort.

C-ața mi-e viața – o goană, 

Și astfel durerile trec…

Ramâi sanatoasa, cucoana, 

Că-mi iau geamantanul și plec!

(George Topîrceanu, 1916)

De închiriat…

Tot așa și iar așa, au rămas și casele lui d. Georgescu și ale lui d. Marinescu neînchiriate pînă alaltăieri, după sf.Gheorghe. Și madam Marinescu și madam Georgescu steteau la fereastră, ori în grădiniță, și se uitau cum trec pe dinaintea caselor dumnealor calabalîcuri peste calabalîcuri, și auzeau cum drăcuiesc cucoanele mergînd, care cu o lampă, care cu o colivie, care cu un cățeluș în brațe, pe urma calabalîcului ei fiecare, și atunci un fel de mîhnire le cuprindea pe amîndouă: Toți, toți se mută!

(I.L.Caragiale, 1900)

Texto publicado también en el blog del Rumano de la página web oficial del Grado de Lenguas, Literaturas y Culturas Románicas de la Facultad de Filología, Universidad de Salamanca: http://romanicas.usal.es/?p=1828.

De Sf. Dumitru, îți iei geamantanul și pleci…

Trec anii, trec lunile-n goană

Și-n zbor săptămînile trec.

Ramîi sănătoasă, cucoană, 

Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care

Pornesc cu bagajul acum, 

Ce demon mă pune-n mișcare, 

Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, 

Eu sunt chiriaș trecător:

În scurtul popas al vieții

Vreau multe schimbări de decor. (George Topârceanu, Balada chiriașului grăbit, 1916)

Tot așa și iar așa, au rămas și casele lui d. Georgescu și ale lui d. Marinescu neînchiriate pînă alaltăieri, după sf.Gheorghe. Și madam Marinescu și madam Georgescu steteau la fereastră, ori în grădiniță, și se uitau cum trec pe dinaintea caselor dumnealor calabalîcuri peste calabalîcuri, și auzeau cum drăcuiesc cucoanele mergînd, care cu o lampă, care cu o colivie, care cu un cățeluș în brațe, pe urma calabalîcului ei fiecare, și atunci un fel de mîhnire le cuprindea pe amîndouă: Toți, toți se mută! (I.L.Caragiale, De închiriat, 1900)

În 2017, România e țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe din Uniunea Europeană. 96,1% dintre români stau la casa lor. În acest top, România e urmată de Slovenia, Lituania și Croația. Media europeană e de 69,3%, iar țara cu cei mai puțini proprietari din UE e Germania, urmată de Austria și Danemarca. Nivelul de trai și de civilizație e invers proporțional cu nivelul de proprietate locativă. Pare că nemții, austriecii și danezii n-au înțeles (pentru că n-au întrebat un român!) care e sensul vieții și împlinirea omului: casa! Să ai casa ta, cuibul tău, locșorul tău, să nu depinzi de nimeni, să nu ajungi la pensie și să stai cu chirie, să fii frunză în vînt, izmene pe călător! (O explicație a expresiei, aici. Sensul ei a evoluat în timp de la ”a încredința ceva cuiva care nu e de încredere” la ”a umbla hai-hui, a fi sărac”!) 

Țările foste comuniste conduc în topul proprietarilor de case! Aproape te poți gîndi că e vorba despre o simbolică revanșă, în urma regimurilor unde totul era în comun, au rămas cohorte de oameni dornici să poată spune că trăiesc în casa lor, a lor și numai ai lor. Și cum România, dacă ne uităm în orice istorii comparative ale statelor din zona de influență sovietică, a fost țara cea mai comunistă, acum, pe cale de consecință, conduce plutonul. 

Există factori obiectivi datorită cărora cei mai săraci locuitori ai Uniunii Europene sînt și cei mai proprietari (sic!) dintre comunitari (în afară de paradoxurile care abundă oricum în România: cele mai puține calculatoare pe cap de locuitor, dar cea mai mare viteză de internet). Nu are a face cu puterea achizitivă și poate nici cu vreo revanșă, ci cu o situație specific post-comunistă: imensul fond de locuințe de stat (mici și urîte, proaste, dar multe!) construite de statele din lagărul socialist și vîndute apoi, după 1989, aproape pe nimic, chiriașilor (prin decretul lui Petre Roman din 1990). Grosul acestei statistici de acolo vine, de la marele număr de chiriași la stat deveniți proprietari imediat după 1989 (”împroprietărirea” lui Roman și Iliescu a fost un fel de mită dată unor oameni care foarte repede au ajuns să se debranșeze de la încălzire pentru că nu aveau cu ce plăti facturile). Cum, necum, dîrdîind de frig și, paradoxal, încălzindu-se cu aragazul din bucătărie sau alte artefacte periculoase chiar și după căderea cortinei de fier, proletariatul comunist s-a transformat după 1989 într-o masă de proprietari de apartamente meschine, de-o urîțenie care întrecea tot ce se putea vedea în țările aflate mai la vest de România, dar, la urma urmei, proprietari. Copiii acestora au dus tradiția mai departe, dar în alte condiții. Locuințele de la stat s-au terminat în cîțiva ani, dar atașamentul față de cele două camere nedecomandate sau față de garsoniera cu bucătărie en suite, a rămas. Între timp s-au pus termopane, s-au spart zidurile (sper că doar cele care nu erau de rezistență, deși întotdeauna am avut îndoieli în acest sens și mă gîndesc cu groază că în cazul unui cutremur s-ar putea ca nu blocurile bătrînești, cu bulină, să fie primele afectate!) și au crescut prețurile. Copiii ai căror părinți fuseseră împroprietăriți de Iliescu și Roman au fost îndemnați să caute să țină de joburi și să-și facă ipoteci. Să se împroprietărească și ei, mai scump, dar s-o facă!

Dar n-a fost întotdeauna așa. Pe vremea lui Topârceanu, lumea trăia cu chirie și putea avea chiar o filosofie de viață sprințară și ușoară ca o briză, derivată din acest statut de veșnic provizorat. Pe vremea lui Caragiale, proprietarii rîvneau la viața schimbătoare a chiriașilor, care, toamna și primăvara (la sf. Duitru și la sf. Gheorghe) își încărcau calabalîcul și se mutau. Cînd cucoana care are casa ei se mută în casa cucoanei vecine, și ea proprietară, afurisește o viață care nu era a ei, ci era mimată, luată cu împrumut doar ca să-i simtă gustul. Cînd zice “Fir-ar a dracului și-afurisită de viață!”, ea nu afurisește, ci, de fapt, jubilează. În sfîrșit simte gustul libertății, al aventurii, se mută și ea, trăiește și ea provizoratul etern și, implicit, veșnica tinerețe a chiriașului. Sau ceea ce ei, din tihna (și, se înțelege, plictiseala bovarică!) a vieții ei burgheze, așezate, previzibile, i se pare a fi aventuroasa existență a chiriașului, văzută din afară. O existență, crede cucoana proprietară, lipsită de ”ursuzlîc”.

Dacă ceea ce trăiește România acum e un atotcuprinzător ursuzlîc, venit tocmai din copleșitorul număr de proprietari de apartamente? Dacă sînt toți un fel de armată de zombies, îmbătrîniți înainte de vreme (doar chiriașul e veșnic tînăr!), obidiți sub povara ratelor, sub piatra tombală a sfatului părintesc: ia-ți, mamă, casa ta!

Am văzut cele mai strălucitoare minți ale generației mele sucombînd acestui sfat bineintenționat al progenitorilor. Am văzut oameni suportînd cele mai angoasante joburi doar pentru a-și putea plăti ratele imense (cred că ar merita să vedem și o statistică a costurilor de creditare n România, n-am nici o îndoială că sînt printre cele mai mari din Europa!). Uneori era vorba de apartamente cu adevărat frumoase, în blocuri vechi, unele cu bulină, dar frumoase, alteori însă era vorba despre apartamentele alea mici și urîte, întunecoase și igrasioase, pe care nici o remodelare nu le poate scoate din urîțenia și lipsa de proporții cu care au fost concepute la repezeală de un arhitect făcut pe puncte și executate de un Dorel cu ochii după furat ciment. 

Fac parte din cei 4% și am, în consecință, un deficit de înțelegere a fericirii de a poseda spațiu locativ, deși îmi plac, mi-au plăcut întotdeauna casele frumoase. Dacă aș fi fost bună la matematică și la desen, mi-ar fi plăcut să fiu arhitect. Romanele mele preferate în limba spaniolă,  La Noche de los tiempos de Antonio Munoz Molina și Bomarzo de Mujica Lainez sînt despre un arhitect și, respectiv, despre un parc, o grădină și un palat. 

Am văzut un scriitor suportînd să scrie săptămînal într-un ziar imund pentru că voia să-și cumpere o casă. Și-a cumpărat-o. Probabil e foarte frumoasă și probabil se simte la adăpost în ea, în bula lui, cum le place să spună multor oameni care trăiesc în România, sub Dragnea, dar își imaginează că sînt de fapt într-o realitate paralelă, feriți și puri, civilizați și neatinși de urîtul din jur. Cinste lor! Sper că înțeleg că nu e nici o ranchiună în ceea ce spun, doar o imensă nedumerire. Mereu mă gîndesc, ca nu cumva să încep să cred despre mine că sîntun fel de erou anti-materialist, că și eu, dacă n-aș fi plecat la timp, aș fi sucombat mirajului proprietății. Că și eu, dacă n-aș fi făcut pasul, ar fi trebuit să-mi construiesc o ”bulă”, pentru că altfel ar fi fost imposibil de suportat atîta urățenie. Dar totuși cred că aș fi continuat să stau cu chirie, în ciuda faptului că, dintr-un fel de hobby, vizitam mereu case puse în vînzare, pentru care nu aveam, de fapt, nici banii și nici măcar intenția de a-i împrumuta, la fel cum un personaj din Fight Club se ducea la întîlnirile celor atinși de boli incurabile fără să aibă nici urmă din respectivele boli. 

Pe undeva, latent și mai degrabă doar din motive estetice, vizitam deci și eu case și aș fi putut părea, din afară, că eram la rîndul meu unul dintre cei care urmau să îngroașe statistica celor 96%. Probabil, dincolo de regimuri politice, tradiții, frici transmise din generație în generație, în orice mamifer se află dorința de a avea vizuina lui proprie. Cîte case extraordinare, cîte povești imaginate în spatele lor, cîți agenți imobiliari puși pe drumuri deageaba: un etaj dintr-o vilă de lîngă Parcul Carol, ale cărui ferestre dădeau chiar în parc, o bucată tăiată arbitrar de un zid improvizat din parterul unei case art-deco de pe Brezoianu, un apartament tenebros de pe Dacia, cu pereții înnegriți ca după un incendiu de un proprietar fumător, mort de cancer la plămîni, după cum ne povestea plîngînd văduva lui, care de fapt nu voia să vîndă apartamentul, ci doar să ia comisionul de vizitare… în fine, ultima casă pe care am văzut-o, o garsonieră de pe Calea Victoriei, într-un bloc aproape prăbușit, luminoasă, cu un balcon imens. A fost un fel de ultima tentație românească, era foarte ieftină, aproape am fi avut banii, dar deja aveam biletele de avion.

Pot să fac calculul a cît am ”risipit” cu plata chiriilor în cei deja peste 20 de ani de cînd locuiesc cu chirie, suma care rezultă e monstruoasă, dar, oricît de mare ar fi, tot nu înțeleg de ce trebuie considerată ca o grămadă de bani ”risipită”, ”aruncată în vînt”, ”pierdută”. ”Pentru că nu te-ai ales cu nimic”, vine răspunsul prompt. Adică cu nimic material, nu ai rămas cu nici una dintre casele în care ai stat. E adevărat, dar cu mici excepții, casele în care am stat mi-au plăcut, deci am rămas cu plăcerea, cu dansul, s-ar zice în spaniolă (lo bailado no te lo quita nadie). Mi se pare absolut semnificativ că nu găsesc în românește, cel puțin nu acum, la repezeală, o expresie similară care să vrea să zică acest lucru simplu cum că, la final (orice final, al unui contract de închiriere, cînd ”îți iei geamantanul și pleci” sau al celuilalt final, cînd e bine să fii, cum zicea Antonio Machado, ”ligero de equipaje”), rămîi de fapt cu o senzație și nu cu un obiect. Am multe amintiri neplăcute din București (gardieni care lovesc cu picioarele în mașina mea veche și fragilă pentru că am parcat pe locul nu știu cui, controlori de bilete în autobuz care mă apucă de închieturile mîinilor ca nu cumva să fug fără să plătesc amenda), dar una dintre cele mai frumoase e din ultima seară în București, plimbîndu-mă cu A. prin Cotroceni, sub ninsoare, scuturîndu-ne apoi ghetele de zăpadă în pragul casei din Anibal Teohari în care stăteam cu chirie. Un chilipir, 500 de euro, de fapt era o casă pe care n-o voia nimeni, am înțeles de abia după ce am semnat contractul de ce: proprietara era o femeie insuportabilă, care doborîse valuri de chiriași binevoitori cu pretențiile absurde și vizitele ei inopinate. Am rezistat totuși un an, casa era foarte frumoasă, iar femeia putea fi ținută la distanță prin diverse mesaje bine ticluite. Am plătit pe undeva restul prețului (o casă în Cotroceni făcea mult mai mult de 500 de euro pe piața de atunci) prin skilluri de lingvistică pragmatică! Bucureștiul a rămas astfel pentru mine cel din Cotroceni, din primăvara geroasă a anului 2010 – un oraș de o frumusețe ireală, noaptea de culoarea cernelei, case care încă își conservau tocăria de lemn, coloane răsucite în stil naiv brîncovenesc, ogivele ferestrelor pe care lumina dinăuntru și zăpada care cădea fără oprire le făceau să pară misterioase ca poveștile lui Andersen. Aș fi putut să am, probabil, un apartament proprietate personală cu două camere în Berceni, pentru care aș fi plătit și în ziua de azi, o rată. Într-un mod cît se poate de păgubos, prefer amintirea din Cotroceni. Și compania celor 4%. Poate că e doar o fugă de ”ursuzlîc”, cine știe…   (2017)