1918-2018. Un personaj despre care nu știm cît ar trebui, Onisifor Ghibu

onisifor ghibuAvem cîteva personaje extraordinare în istorie despre care ar fi frumos să vorbim dacă chiar vrem să sărbătorim, măcar și personal, anul 2018. Și ca să nu-i stînjenim, mă gîndesc că poate ar fi timpul să vorbim despre ei normal, natural, să le facem în sfîrșit dreptate. Dacă dai pe google Onisifor Ghibu o să găsești formule care miros a tămîie de tip ”corifeul”, ”apostolul” etc. Îți trece orice entuziasm. Așa se întîmplă și cu George Coșbuc, cu Ioan Slavici, cu Kogălniceanu, cu mulți ”clasici” îngropați sub o lavă de limbă de lemn de cel mai prost gust, moștenire directă a strungarilor iubitori de cultură din anii 50. Dacă-i scoatem de sub lava solidificată pe oamenii ăștia extraordinari, s-ar putea să avem revelația unui adevărat Pompei. Au fost oameni vii, simpli, artiști, însuflețiți, oameni ai timpului lor, cu un patriotism adevărat, nu de bîlci, oameni cu nostalgia Occidentului, dar cu o sănătoasă doință de construcție la ei acasă, în fine, oameni de toată isprava. Oricum, fără nici o legătură cu statuile de carton pe care ni le-au servit manualele stupide de care am avut parte.

Onisifor Ghibu era, în 1956 (mai bine spus fusese): Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul național român din Transilvania și Basarabia, luptător în revoluția rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc.

De asemenea, era: Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3.

Știm asta pentru că această adresă apare pe plicul pe care l-a pus la poștă la 31 octombrie 1956 pe numele următorilor:

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

Da, acest om, în vîrstă de 73 de ani, fost artizan al Unirii de la 1918, le scrie celor doi conducători ai Uniunii Sovietice scrisoarea de mai jos și o pune la poștă. După cîteva zile e arestat și stă la închisoare. Doi ani. Mai stătuse 222 de zile, în 1945, în lagărul de la la Caracal (a apărut o carte de memorii după 90 în care povestește cum a fost).

Scrisoarea pe care le-a scris-o ”excelențelor lor” e tulburătoare, e diplomatică și are totodată umor, e de un curaj cum numai oamenii din lumea veche mai aveau (bunicii, pentru cei care am avut norocul să-i avem), e un medicament pentru momentele în care ne e rușine cu România și cu îngrozitoarea, tîmpa ei pasivitate. Mă gîndisem să fac un scurt rezumat cu ce apărea în prima revistă a țării, Gazeta literară, în timp ce Onisifor Ghibu scria acest text, dar nu vreau să stric momentul. Unii dintre cei care scriau atunci acolo, în revistă, pe scenă, mai scriu și acum, la fel de prost și la fel de nevertebrat.

Iată scrisoarea:

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptății imanente și în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român și poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriți la formula simplistă anunțată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevărați marxiști-leniniști, să procedați, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii.

În acest sens, vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta în conformitate cu enunciațiunile categorice și lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

În Declarația sa de la 26 octomvrie 1917, când Lenin a luat în mâinile sale cârma Rusiei revoluționare, el a spus printre altele: „Prin anexiune sau acaparare a unor teritorii străine, guvernul înțelege, potrivit cu concepțiile despre drept ale democrației, în general, și a claselor celor ce muncesc, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unei naționalități mici sau slabe, fără consimțământul și dorința acestei naționalități, dorință exprimată precis, limpede și cu bunăvoie, indiferent când a fost săvârșită această alipire, cu forța, sau ținută cu forța în cadrul hotarelor statului în chestiune. Indiferent, în sfârșit, dacă această națiune trăiește în Europa sau în depărtate țări transoceanice”. „Dacă o națiune oarecare este ținută cu forța în cadrul hotarelor unui anumit stat, dacă în ciuda dorinței exprimate de ea, – indiferent dacă această dorință este exprimată prin presă, prin adunări populare, prin hotărâri ale partidelor sau prin revolte și răscoale împotriva asupririi naționale -, dacă, în ciuda acestei dorințe, nu i se acordă națiunii dreptul de a soluționa, prin vot liber, și numai după completa retragere a trupelor națiunii anexante sau, în general, ale națiunii mai puternice, de a soluționa fără cea mai mică constrângere problema formei existenței ei de stat, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică un act de cucerire și silnicie… Menținerea sau sporirea anexiunii Marilor-Ruși, este declarată de guvern ca anulată, imediat și fără rezervă.”

Este mai clar ca lumina soarelui că această declarație programatică, principială și fundamentală, a primului guvern sovietic angajează cu sfințenie toate guvernele comuniste care stau pe baza ideologiei autentice a lui Lenin. Și este tot atât de clar că, în baza acestei declarații, Rusia lui Lenin a anulat, „fără rezervă”, anexarea de către țarismul rus a Basarabiei și că ocuparea de către Stalin a Bucovinei de Nord și a 40 de localități din însuși trupul României, în Moldova de Nord, este un act de cucerire și silnicie strigătoare la cer.

În legătură cu această declarație, îmi permit a vă reaminti și următoarele cuvinte ale aceluiași Lenin, adresate ca răspuns către socialiștii-democrați ai Elveției, în ziua de 17 martie 1917, când acesta se îndrepta, din lungul său exil, spre Rusia revoluționară. La întrebarea pusă de coreligionarii săi politici din Elveția: „Ce ar face partidul nostru dacă ar ajunge chiar acum la putere?”, Lenin a răspuns: „Am începe imediat și am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de Velicoruși”.

Spre marea nenorocire a umanității, politica lui Lenin a fost torpilată, pas de pas, de către I. V. Stalin, ajungându-se la complicațiile din ultimul timp, care au dus apoi, în mod inevitabil, la ceea ce s-a petrecut în ultimele zile la Varșovia și la Budapesta – prefață sigură la ce va urma pretutindeni, unde urgia acestuia a pustiit și a presat de-a lungul anilor și deceniilor.

Dacă Lenin ar fi fost sănătos și ar mai fi trăit 10-15-20 de ani, evoluția Rusiei ar fi fost cu totul alta și lumea întreagă ar fi fost cruțată de imensele crize care o frământă de patru decenii încoace. Sarcina conducătorilor ei de astăzi ar fi mult mai ușoară și mai nobilă, de cum este de fapt.

Această imensă sarcină – moștenirea lui Stalin – n-o veți putea lichida decât făcând tabula rasa din întreg stalinismul și revenind la ideile autentice ale lui Marx, Engels și Lenin cu privire la Rusia de totdeauna. D-voastră trebuie să vă întoarceți la evanghelia acestora, denaturată de Stalin. Eu rețin aci numai câteva rânduri din această evanghelie, pe care oamenii de astăzi ai țării D-voastră se pare că le-au uitat.

În Manifestul constitutiv al Asociației internaționale a muncitorilor, scris de K. Marx la 1864, acesta stigmatizează în cuvinte de foc: „aprobarea nerușinată, simpatia prefăcută sau nepăsarea idioată cu care clasele suprapuse din Europa au privit la cucerirea fortăreței muntoase a Caucazului și la mișeleasca sugrumare a eroicei Polonii de către Rusia; la abuzurile nesfârșite și suportate fără murmur ale acelei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg și ale cărei mâini sunt în fiecare cabinet din Europa” … „Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, nemți, armeni și alte popoare mai mici, nici să ațâțe permanent una contra alteia Franța și Germania, va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeria războaielor”.

Aduceți-vă aminte, vă rog, și de mesagiul pe care K. Marx l-a trimis Conferinței Internaționale de la Lausanne în anul 1867, prin emisarul său Borkmann, – mesagiu la care s-a referit și A. Hitler când a atacat Rusia, la 1941 -, în care zicea, printre altele, că: „CEL DINTÂI PAS SPRE PACEA EUROPEI ESTE RĂZBOIUL CONTRA RUSIEI”.

Și mai gândiți-vă și la cuvintele lui Fr. Engels, invocate mai târziu și de Lenin: „RUSIA ESTE POSESOAREA UNOR ENORME PROPRIETĂȚI FURATE (ADICĂ ASUPRITE), PE CARE ÎN ZIUA SOCOTELILOR EA VA TREBUIE SĂ LE RESTITUIE”.

D-voastră nu mai puteți ieși, după cele petrecute în timpul din urmă, din dilema: Ori rămâneți marxist-leniniști, în sensul marxism-leninismului ortodox, expus mai sus și vă lepădați cu totul de denaturările acestuia de către Stalin, ori renunțați definitiv la acesta și vă întoarceți la propria D-voastră „minte sănătoasă”, aruncând peste bord întreaga „ideologie” și „propagandă”, cu care v-ați amețit înșivă și ați amețit întreaga lume.

În această ordine de idei, vi se impune ca cea mai urgentă datorie revizuirea radicală și obiectivă a concepției materialiste, pe care Stalin a redus-o la cadre penibil de vulgare și de dezonorante pentru sufletul rusesc atât de nobil. Și în acest punct trebuie să reveniți dacă nu la Hristos, cel puțin la K. Marx, care n-a fost tocmai atât de „materialist”, cum îl prezintă propaganda sovietică politică. Îmi permit a vă reaminti impresionanta mărturisire de credință a lui, făcută în legătură cu războiul franco-german din 1870-1871: „ȘI ASTFEL, ÎN CELE DIN URMĂ, IEȘI LA IVEALĂ CARACTERUL ADEVĂRAT AL RĂZBOIULUI, PE CARE PROVIDENȚA ÎL DECRETASE PENTRU PEDEPSIREA FRANȚEI NELEGIUITE ȘI DESTRĂBĂLATE”.

Vedeți, Marx vorbește de Providență divină care pedepsește nelegiuirile. Ar fi oare absurd să credem că acea „Providență” l-a pedepsit și pe Stalin al D-voastră și că ea poate aplica și Rusiei de astăzi sau de mâine pedeapsa de care a vorbit, la un moment dat, K. Marx?

Și apoi, aduceți-vă aminte și de cuvintele spuse, în momente de extremă criză, cum mai pot fi și altele într-un viitor ce nu poate fi prevăzut și împiedicat de nimeni, de către însuși Lenin și care sunt o dovadă în plus despre șubrezenia „materialismului” ce stă la baza ideologiei D-voastră de astăzi. Iată, în adevăr, ce spunea Lenin în raportul său către al VIII-lea congres al partidului, la 7 martie 1918: „Mai întâi, în octombrie 1917, un continuu marș triumfal; apoi, deodată, revoluția rusă este zdrobită în câteva săptămâni de către tâlharul german… În acest caz, trebuie să știm să batem în retragere. Realitatea neînchipuit de amară, de tristă, nu poate fi ascunsă în dosul unor fraze goale. Trebuie să spunem: – Să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine -. Să ne retragem în ordine, nu suntem în stare: să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine”.

Ce-ar fi oare, dacă D-voastră, conducătorii de astăzi ai Rusiei silite să se retragă din țările cotropite în mod barbar de falsul ucenic al lui Marx, Engels și Lenin, ați ancora, în aceste vremuri de cumplită criză, așa cum a ancorat, la 1918, V. I. Lenin, în Dumnezeu sau cum a ancorat, la 1871 K. Marx în Providența divină?

Ar fi lucrul cel mai înțelept și mai binecuvântat. Ar însemna că v-ați întors la popor – poporul rus, care, în adâncul sufletului său, este un popor credincios și blând, care poate deveni o perlă a întregii umanități. Ar însemna că v-ați întors de la barbaria lui Stalin la umanitate.

Veți izbuti să vă ridicați până la o astfel de culme, care să vă consacre ca pe niște eroi ai umanității, ca pe niște sfinți la care să se închine veacurile ce au să vină?

Aceasta v-o dorește din adâncul sufletului său și în convingerea că exprimă totodată și dorința tuturor oamenilor de bine din lumea întreagă, scriitorul rândurilor prezente. –

Onisifor Ghibu

Sibiu, 31 octombrie 1956

 

Patti Smith și Sam Shepard

Dear Madam,
I am a writer from a country named Romania. I fear my native language is not fit for the type of prose you write, neither do I feel prepared to meet the rigours of a good translation. Still, I would like to give it a try as the text you published in The New Yorker about Sam Shepard is the most beautiful text I have read in years. I do not know any other way of appropriating the literature I admire than translating it, besides reading it over and over again. I think I am a kind of savage animal, I cannot prevent devouring the things I like. But this is understandable as I come from a savage country and I posses a savage native language, the old, strange, rudimentary Latin of an east corner of the Roman Empire. I suppose I should ask for permission from the magazine, but I have no intention to publish the text in any media, I will just put it on my blog and I promise there will be very few readers, so no commercial danger implied. Would you be so kind to give me permission for translating it into Romanian? Thank you. 
PS. I saw that your facebook account is full of messages from people you know. I imagine you don’t have enough time for each one of them, so it would be nonsense to expect an answer myself. I’ve just translated the text for my Romanian friends, without bothering you anymore. Thanks anyway.

Prietenul meu

 Patti Smith

August 1, 2017, The New Yorker

Mă suna noaptea tîrziu, de undeva de pe vreo șosea, din vreun oraș fantomă de prin Texas, din vreun refugiu de lîngă Pittsburgh, sau din Santa Fe, unde parcase în deșert și asculta coioții urlînd. Dar de cele mai multe ori mă suna de la el de acasă, din Kentucky, din noaptea rece și nemișcată, nopțile alea cînd poți auzi stelele respirînd. Era așa, un apel brusc, la o oră tîrzie din noapte, la fel de uimitor ca un tablou de Yves Klein; un albastru în care te poți pierde, un albastru care te poate duce oriunde.  Mă sculam fără probleme, îmi frecam repede un Nescafé și ne așezam la taclale despre orice. Despre smaraldele lui   Cortez, despre crucile albe din Flanders Fields, despre copiii noștri sau despre legendarele curse de cai din Kentucky Derby. Dar cel mai des vorbeam despre scriitori și despre cărți. Despre scriitori din America de Sud. Despre Rudy Wurlitzer. Nabokov. Bruno Schulz.

“Gogol era ucrainiean,”  a zis o dată, aparent din senin. Doar că nu era chiar din senin, ci era o fațetă dintr-un senin poliedric, care, pusă într-o anumită lumină, se dovedea a fi un loc anume, precis delimitat, de pe cer. Eu intram în joc și apoi jocul ținea pînă dimineața, eram ca două saxofoane care își răspund unul altuia, improvizînd la nesfîrșit un refren.

Mi-a trimis la un moment dat un mesaj din munții Boliviei, unde Mateo Gil filma “Blackthorn.” Aerul era rarefiat acolo în Anzi, dar el se descurca bine, rezistînd alături de colegii mai tineri, probabil depășindu-i, călărind pînă la epuizare nu mai puțin de cinci cai. Mi-a zis că o să-mi aducă un covor de acolo, unul negru cu dungi ruginii. Cînta în munții ăia, în jurul focului, cîntece vechi scrise de bărbați deznădăjduiți, îndrăgostiți de propria condiție de muritori. Acoperit cu pături, dormea sub cerul liber, sub stelele rătăcite în galaxiile din Magellanic Clouds.

Lui Sam îi plăcea să fie mereu pe drumuri. Arunca în mașină o plasă de pescuit sau o chitară acustică, eventual lua și un cîine cu el, dar sigur un carnet, ceva de scris și un teanc de cărți. Îi plăcea să adune cîteva lucruri și s-o ia din loc pur și simplu, spre vest. Îi plăcea să apuce un drum și drumul să-l ducă într-un loc unde nu voia neapărat să ajungă, dar căruia îi devora stranietatea; hrană pentru scrisul de mai tîrziu.

În vara lui 2012 ne-am întîlnit în Dublin, unde i-au oferit un Doctor Honoris Causa la Trinity College. Îl stînjeneau în general onorurile, dar pe ăsta l-a primit pentru că venea de la școala prin care trecuse Samuel Beckett. Îi plăcea mult Beckett, avea niște texte manuscrise ale lui puse în ramă în bucătărie, alături de poze cu copiii. În ziua aia am văzut mașina de scris a lui John Millington Synge și ochelarii lui James Joyce, iar noaptea ne-am alăturat unor muzicieni la clubul preferat al lui Sam din localitate, Cobblestone, pe malul celălalt al rîului. În timp ce traversam podul clătinîndu-ne imponderabili, el a dat drumul, din memorie, la o avalanșă de bucăți din Beckett.

Sam îmi promisese într-o zi că o să-mi arate peisajul din sudul îndepărtat pentru că eu, deși am călătorit mult în lume, n-am văzut prea mult din propria țară. Dar s-a trezit împiedicat de o boală care a început să-i împuțineze forțele. Pînă la urmă a trebuit să renunțe la obiceiul lui de a arunca cîteva lucruri în mașină și a pleca. De atunci încolo, am început să mă duc eu la el. Obișnuiam să citim, dar mai ales să lucrăm. Lucra la ultimul manuscris, storcînd ultimele rezerve de forță mentală, pentru că nu dădea înapoi de la nimic din ce destinul îi scotea în cale. Pe masă, în fața noastră, i-am văzut mîna, cu o lună nouă tatuată între degetul mare și arătător. Tatuajul era o amintire din tinerețea noastră, eu am un fulger pe genunchiul stîng.

 

Cînd am ajuns la un fragment în care descria un peisaj din vest, a ridicat brusc ochii din text și a zis:

”Îmi pare rău că nu mai pot să te duc acolo.”

Am zîmbit pentru că de fapt tocmai o făcuse, tocmai mă dusese acolo. Fără cuvinte, am închis ochii și ne-am rostogolit în deșertul american, care se desfăcea la picioarele noastre ca un covor cu mii de culori –  șofran prăfuit, apoi ruginiu, verde sticlos, verde auriu și apoi, brusc, un albastru aproape inuman. Nisip albastru, am zis eu, uimită. Albastru orice, a zis el, iar cîntecele noastre, cele cîntate împreună, aveau o culoare necunoscută, a lor proprie.

Programul nostru era așa: ne trezeam. Ne pregăteam să înfruntăm ziua. Beam o cafea și mîncam ceva. Apoi ne așezam pe scris. După un timp, făceam o pauză. Afară, pe șezlonguri, stăteam și ne uitam la cîmp. Nu vorbeam pentru că așa e prietenia adevărată, niciodată nu se simte incomod cu tăcerile. Tăcerea, atunci cînd e plină, e doar o prelungire a conversației. Ne cunoșteam de atîta timp. Relația noastră nu poate fi descrisă în cîteva cuvinte despre o care tinerețe nebună. Eram prieteni, buni sau răi, eram acolo, noi înșine. Timpul n-a făcut decît să facă treaba asta și mai puternică. Au fost tot felul de obstacole, dar noi ne-am ținut tari, am mers mai departe, iar el și-a terminat munca la manuscris. Manuscrisul era acolo, pe masă. Totul fusese spus, nu rămăsese nimic de adăugat. Cînd am plecat, citea Proust.

Au trecut zile lungi și leneșe. Într-o seară tipică de Kentucky, cu aerul străpuns de săgețile luminoase ale licuricilor, de cîntecul greierilor și de orăcăitul broaștelor, Sam s-a băgat în pat și a adormit. Un somn stoic, nobil. Și somnul l-a dus spre ceva nou, iar în jurul lui era multă dragoste. Cînd a respirat pentru ultima oară începuse să plouă încet, exact așa cum i-ar fi plăcut. Sam a fost un om discret, ermetic, conținut. Știu cîte ceva despre oamenii de felul ăsta. Ei au nevoie să facă lucrurile în felul lor, să le decidă, pînă în ultima clipă. Ploaia cădea, acoperind lacrimile. Copii, Jesse, Walker și Hannah, și-au luat rămas-bun de la tatăl lor. Surorile Roxanne și Sandy și-au luat la revedere de la fratele lor.

Eu eram departe, în ploaie, în fața leului adormit din Lucerna, un leu imens, nobil și stoic tăiat în stîncă de coastă. Ploaia cădea și astfel nu se vedeau lacrimile. Am știut că o să-l văd din nou pe Sam undeva în peisajul viselor, dar în momentul ăla m-am văzut în Kentucky, cu dealurile lui, cu izvoarele lui care se unesc apoi în pîraie. Am văzut cărțile lui Sam aliniate în rafturi, sub fereastra pe care se uita la caii care pășteau dincolo de gardul de lemn. M-am văzut stînd la masa din bucătărie, întinzîndu-mă după mîna cu tatuajul.

Acum mult timp, Sam mi-a trimis o scrisoare. Una lungă, în care îmi povestea un vis, care, zicea el, spera să nu se termine niciodată.

”Visa cai, i-am spus leului. Fă cumva să-l aștepte acolo Big Red, un mare campion. N-o să aibă nevoie de șa, n-o să aibă nevoie de nimic.”

Am întors capul spre frontierea franceză și am văzut cum răsărea luna nouă pe cerul negru. Mi-am luat rămas bun de la prietenul meu și am strigat după el în noaptea grea.

Vamos, Simona, vamos, guapa!

 

Primele trei game-uri din primul set nu le-am văzut. Am venit acasă la timp doar ca să văd cum pierde setul. La pauza dintre seturi, A. s-a ridicat de pe canapea să-și ia o bere. S-a întors cînd deja era 2-0 pentru Svitolina, a stat puțin în picioare și a plecat iar, bombănind ceva. Eu am stat nemișcată în aceeași poziție, doar gura mi-am mișcat-o ca să-i mai țin un discurs despre cum e cu încrederea… că n-o țin nervii, zicea el și eu i-am răspuns oțărîtă că pe el nu-l țin nici cît să stea pe canapea. De dimineață scrisesem textul de mai jos, dar cum n-am apucat să-l termin, pentru că aveam oră la dentist, nu l-am pus nici măcar pe blog. Oricum în ultimul timp scriu tot felul de texte pe care le las neterminate, pentru că fug de singurul text important pe care chiar trebuie să-l termin, așa încît am tot felul de preocupări urgente, de la Trump, la USR și la cum era cu flancul estic al NATO. În timp ce Simona pierdea set după set, mă gîndeam că ce bine că nu mi-a dat prin cap să-l trimit cumva la contributors și să reiasă că eu i-am purtat ghinion, că eu am zis că dacă nu mai cîștigă nimic de azi încolo, deja a făcut enorm… Mă gîndeam doar la ploaia de afurisenii din subsol, dacă ar fi apărut articolul și apoi m-am gîndit cum că mai aveam unul, despre USR și Nicușor Dan, că așa scriu eu, în fiecare zi, chit că apoi nu public mai nimic și că iată, e un semn că trebuie să nu mai liniștesc. Dacă din scris nu pot să mă opresc, măcar să nu mai deranjez oamenii cu publicatul. Și s-a făcut 5-1 pentru Svitolina și A. se auzea din curte afurisind. Iar eu o țineam pe a mea, nemișcată pe canapea, cum că Simona e un geniu. Cred că e cuvîntul care mă enervează cel mai mult, după talent. Dar asta e, eu chiar cred că Simona e un geniu, ce să facem, fiecare cu damblaua lui. Nu mă mișcam, căci dacă mă mișcam, îi purtam ghinion. M., care venise între timp de la școală, tot așteptînd prînzul, adormise. Și Simona a început să recupereze. Nu l-am strigat pe A. decît la 5-5. A venit și de atunci încolo n-a mai bombănit deloc. Nu știu cît i-a priit meciul, pentru că eu am comentat încontinuu, că iată cum e ea așa micuță și nu foarte puternică, că iată acel cal pe post de adversar care o fi puternică, nu zic, dar nu gîndește fiecare minge, nu pare prezentă, e doar o masă atletică băgată în priză, pe cînd Simona, iată-i privirea, cu privirea asta nu pierde, nu poate să piardă… și iată-l pe Cahill cum stă ca un sfinx, A. a zis că seamănă cu o cămilă și m-am supărat de parcă mi-ar fi jignit un frate. La începutul setului III A. deja începuse să mănînce singur în bucătărie, M. sforăia încetișor, iar eu mi-am luat inima în dinți și cu degetele încrucișate, ca să nu zic vorba în ceas rău și să revină ghinionul, am riscat un pariu: vino să vezi cum cîștigă setul III la 0! O bate la 0!

Mai jos e textul de azi dimineață:

M-am vindecat de intoleranța față de eșec datorită vecinilor mei din Madrid. Erau oameni discreți altfel, nu-i auzeai chiuind sau petrecînd, de altfel e o prejudecată asta cu gălăgia spaniolilor. E drept, vorbesc tare între ei, dar doar în baruri, la fieste și în general în orele și în decibelii permiși. Au internalizat, în 30 de ani de democrație reală, cîteva reguli simple: terasele nu scot afară scaunele și mesele înainte de ora 11.00, cel puțin în Salamanca e lege, altfel amenda e usturătoare. Unii cetățeni se trezesc mai tîrziu dimineața și nu trebuie deranjați. O situație ca aceea de la București în care profesorii nu-și pot ține cursurile în universitate din cauza concertului de afară e de neconceput. Studenții de la Filologia salamantină s-au revoltat de curînd chiar și împotriva unui obiect artistic pus într-una din curțile interioare, cu ocazia celor 800 de ani ai universității, pentru că le mănîncă spațiul vital. Cei 30 de ani de uniune europeană s-au sărbătorit la începutul lunii mai într-o piață din Salamanca într-o liniște suavă, întreruptă, pentru cîteva minute, de altfel, de sunetul live al unui cvartet care a cîntat, fără microfoane, cîteva piese clasice. Nu s-a auzit nici un telefon mobil și studenții mei, plini de tatuaje, piercing-uri și rebeliunea specifică vîrstei, au ascultat fără să sufle. c

Doar cîteodată vecinii mei din Madrid răcneau de ziceai că vor sparge geamurile și asta se întîmpla ori de cîte ori juca Rafael Nadal. Tenismenul spaniol a avut cîteva sezoane foarte proaste, accidentări, probleme, cădere de formă. Lua bătaie și de la codașii clasamentului, era ceva de nedescris. Nu conta, vecinii mei răcneau la fiecare minge: Vamos, Rafa! Vamos, guapo! Și alte asemenea lucruri duioase, calde, de parcă Nadal ar fi fost o rudă a lor apropiată, un fiu chiar, cineva pe care-l iubești și-l susții necondiționat și cu cît e mai deplorabilă prestația lui, cu atît mai tare strigi și-l încurajezi. Treaba asta m-a marcat profund. Nu răcnesc la rîndul meu cînd joacă Simona Halep, dar, dacă mi-aș putea depăși timiditatea, aș face-o din toți rărunchii. Pentru că, indiferent dacă de mîine încolo Simona Halep nu mai cîștigă nimic, nu mai joacă, se retrage într-o binemeritată vacanță, ei îi datorăm cele mai autentic patriotice momente din ultimii ani. Ei și doar ei, efortului ei personal, probabil și talentului (dar de talente ofilite, sterile e plină România!), puterii ei de a-și depăși, cum se vede limpede că a reușit în ultimul timp, problemele de atitudine. Mi se pare cea mai bună minge cîștigată de ea, aceasta jucată și cîștigată în zgura psihologică. Pentru că aici e de căutat cea mai nocivă influență pe care generații după generații de părinți și profesori intransigenți, severi în sensul cel mai prost al cuvîntului, au gravat-o în mințile copiilor din România. Blestemul performanței cu orice preț azi, iar mîine, în caz de eșec, apocalipsa, dezastrul, oprobiul public. Bipolaritatea practicată fără scrupule, născută din cele mai bune intenții și din decenii peste decenii de pedagogie toxică: dacă cîștigi, te purtăm pe brațe, coroniță și flori la gară, dacă pierzi, ești un zero barat, ne e rușine cu tine. Dacă prestezi exemplar, ai parte de iubire exagerată, cu lăutari și dezmăț, dacă șchiopătezi un pic, uităm că exiști, îți retragem iubirea, privim prin tine. Nu-mi iese din cap expresia cuiva, nu merită să-i spun numele, care, la un moment dat, cînd Simona Halep nu era în cea mai bună formă fizică, a scris într-un editorial că ”se dă lovită în aripă”. Știu, am o sensibilitate exagerată la cuvinte, dar expresia asta, răutăcioasă, care insinuează că sportiva se cam prefăcea, că nu era accidentată, ci doar așa, ”se dădea” accidentată și chiar dacă ar fi fost, nu era mare lucru. Nimic mai scîrbos, mai agresiv, mai coroziv și mai simbolic pentru lipsa totală de fler a multor profesori sau părinți români. Bășcălia asta ca o rugină, ca o colonie de carii… Și cînd, în ciuda ei, în pofida ei și în răspăr cu țara întreagă, ruinată de o mafie de hoți și de proști, în contra sărăciei fudule care face ca terenurile de tenis să nu fie nici pe departe la fiecare colț de stradă ca în Spania lui Nadal în România Simonei, în acest cumul de condiții adverse, Simona Halep chiar există. Orice s-ar întîmpla azi cu Svitolina, vamos, Simona, vamos, guapa!

În sprijinul lui Mircea Kivu

Mircea Kivu nu a fost un securist, ci o victimă a Securității. La fel Mona Muscă sau Carol Sebastian. Dar acum, brusc, toată lumea se simte datoare să arunce piatra. E o prostie și o nedreptate și o continuare a logicii strîmbe și a ipocriziei conform căreia cei mai siniștri activiști trec azi drept monarhiști, cei mai penibili politruci au certificate de revoluționar, iar Adrian Năstase a fost deținut politic….

Ziarul România liberă, prin vocea directorului său Sabin Orcan, explică de ce a încheiat colaborarea cu editorialistul Mircea Kivu: ”dl Kivu are o pată biografică peste care nu putem trece. Una pe care n-a găsit de cuviință să ne-o împărtășească până azi. Și care-l face incompatibil cu spiritul anticomunist al ziarului nostru.” De asemenea, partidul moralizării vieții politice românești, USR, se delimitează neechivoc: „Partidul Uniunea Salvați România a luat act cu surprindere de autodenunțul sociologului Mircea Kivu legat de colaborarea cu fosta Securitate. Mircea Kivu a fost un colaborator din perioada campaniei electorale, dar nu este membru USR. Mircea Kivu nici nu ar fi putut să devină membru USR întrucât toți membrii partidului sunt evaluați, înainte de admitere, pe baza unor criterii de integritate, iar printre acestea se prevede că nu trebuie să fi colaborat cu fosta Securitate sau să fi deţinut funcții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român. USR este un partid modern și pro-european care se disociază ferm, explicit și neechivoc de tot ceea ce a însemnat regimul comunist și reminiscențele sale. Valorile USR se bazează pe democrație internă, integritate și transparență față de membrii USR și față de societate”. Splendid, demn de un Cațavencu… cu singura observație că în conducerea partidului  care se dezice neechivoc de comunism se află cel puțin o doamnă care își petrece vacanțele într-un cartier din Paris condus de un primar comunist din partidul lui Melenchon și se îmbată acolo de mărețele realizări, în timp ce citează cu sîrg din partidul bolivarian și chavist și, doar un pic, leninist, Podemos. În rest, anticomunism cît cuprinde… (Am fost o entuziastă a USR, între timp am mai intrat pe profilurile șefilor, am mai citit, m-am mai documentat și regret profund entuziasmul. Nu era cazul, am greșit. USR nu e un partid transversal, de centru, nici pomeneală, e doar un carcalete de două extreme puse la un loc, conservatorismul cel mai ridicol și stîngismul cel mai penibil, nici măcar omogenizate, ci ținute cu forța la un loc, ca doi cîini turbați păziți de gardianul Nicușor Dan. Rău îmi pare, dar deocmadată n-am altă impresie și cred că eforturile atîtor oameni generoși care au susținut formațiunea au fost, ca de atîtea ori, prost plasate.)

Dar iată că problema USR nu e nici pe departe propria incongruență, ci Mircea Kivu. Acesta a devenit, brusc, o persoană contagioasă, un fel de lepros, pentru că, la un moment dat, în anii 80, a scris cîteva note informative care, conform CNSAS, n-au adus nici un fel de atingere drepturilor omului, Mircea Kivu primind decizie de ”necolaborare cu poliția politică”. N-are a face, sabia dreptății lovește năpraznic. A dreptății oare? Mă întreb asta încă de cînd eu însămi, într-un pasaj publicat într-o carte din 2006, scriam despre un om minunat următoarele cuvinte: ”s-a dovedit că redactorul anticomunist fusese puțin colaborator al Securității”. Ironia amară pe care am aruncat-o atunci la adresa lui Carol Sebastian, unul dintre cei mai buni jurnaliști români pe care i-am cunoscut, retras între timp complet din spațiul public, mi se pare azi, la peste zece ani distanță, o prostie. O grabă și o nedreptate, comise de mine, de bunăvoie și nesilită de nimeni, pe vremea cînd înțelegeam doar parțial și cam încețoșat, problema moralității în societățile post-totalitare. Mi se pare o imensă pierdere dispariția din politica românească a unui politician de calibrul și onestitatea Monei Muscă, executată public într-un scenariu asemănător: note informative, puține la număr, neretribuite, inofensive, smulse de la victimă într-un moment delicat, într-un context constrîngător. Dacă vă imaginați că acest context constrîngător trebuia să fie neapărat o pușcărie lugubră, vă înșelați amarnic și nu cunoașteți adevărata natură a regimului comunist din ultimele lui două decenii. Constrîngerea de catifea a vieții cotidiene, a jobului anost, a situației în care frica fusese înlocuită cu politețea onctuoasă, dar nu mai puțin amenințătoare, erau adevăratul infern. Infernul anilor 70-80.

Nici Mircea Kivu, nici Mona Muscă, nici Carol Sebastian nu au pus, de fapt, dacă lăsăm la o parte retorica flamboiantă de adolescenți fanatici, umărul la sistemul comunist. Toți trei au fost oameni onești, prinși la înghesuială, siliți de împrejurări să facă frumos, să se conformeze și toți trei au făcut-o în cea mai inofensivă formă cu putință. Toți trei au fost puși la zid, au devenit un fel de țapi ispășitori, în timp ce adevărata Securitate, aflată acum deja la a treia generație, ține România strîns în menghina ei puturoasă de interese, averi și ipocrizie. Iar noi azi, ca mine pe vremuri, pornită împotriva lui Carol Sebastian, ne simțim purtătorii stindardului dreptății, un fel de soldați rebeli ai unei lustrații mici, meschine și complet greșit orientate. Nu ei sînt oamenii de care ar trebui curățată societatea românească, nici pe departe. Cazurile lor, încheiate cu drame personale din care absolut nimeni nu are nimic de cîștigat, dar toți avem mult de pierdut, sînt un fel de fumigene numai bune să acopere amestecul din ce în ce mai letal în care se lăfăie România. În zilele în care Dragnea scoate funcționarii primăriei din Craiova și-i pune să aplaude la comandă, în zilele în care beneficiarii cei mai mari, financiar și politic, ai fostei Securității, conduc România (chiar și din pușcărie), în zilele în care imensele și imposibil de justificat averi care se trag direct din osinza adunată în 45 de ani de comunism, stau la locul lor nesupărate de nimeni, s-au găsit vinovații: acești trei intelectuali care au fost împinși, în tinerețe, să comită o greșeală lipsită de consecințe serioase. Trei oameni competenți în ce făceau, care aduceau plus-valoare în domeniile lor, reduși la tăcere în numele unei pseudo-justiții.

Noul mal du siècle 21 și consecințele lui la urne

 

Peisajul de după referendumuri, de după alegeri pare un cîmp de bătaie însîngerat, bucăți de corpuri, capete rostogolindu-se, confuzie, mizerie. Intestine amestecate cu noroi. Și încă n-au venit alegerile din Franța… Referendumul din Columbia, cel din Italia, primăria Romei pe mîna lui Beppe Grillo, Brexit, Trump, Republica Moldova cu Dodon, Bulgaria cu președintele rusofil, Austria și Olanda, la limită… PSD, în România, scor istoric.

În ultimii ani am senzația că ne întoarcem din vacanță, cu forțe proaspete, doar ca să constatăm încă un dezastru, să ne uităm la el neputincioși și să ne simțim încă o dată inutili. Ce poți să faci în fața celor 51% care, în toate referendumurile ultimilor ani, par deciși să-și distrugă propria viață și, în mers, și pe cea a celor 49% de concetățeni cu scaun la cap? Nu prea multe… Eventual, ca bun nomad, ca om care nu te-ai băgat la rate, ipoteci și alte sclavii, să te uiți pe hartă și să mai elimini o țară. Ca posibilă rezidență sau ca destinație turistică. S-a dus deci și Turcia… Dus e Istanbulul cu pescarii lui liniștiți, impasibili de pe podul Galata, cu terasele lui cu mese joase și orez mîncat cu mîna, cu bazarul, cu cozile de la Sfînta Sofia, dusă e marea, Bodrum și ale lui all-inclusive pe unde n-ai apucat să calci, fiind rezervate mai pentru bătrînețe, dusă e vizita la Troia mereu amînată. Toate, duse, pentru că 51% dintre cetățenii turci care au votat au hotărît că cel mai bine pentru țara lor e să aibă un nou sultan. Toate, duse, pentru că îți repugnă turismul de rezervație, de tip Cuba. Nu-ți trebuie inteligența lui Einstein ca să știi cu precizie că, în cel mai bun caz, în Turcia lui Erdogan cel cu puteri nelimitate, turismul va mai fi posibil doar sub pază armată și se va adresa doar celor insensibili la mizeria băștinașilor, doar celor care se simt caritabili oferindu-i săpunul din hotel bietei fete care face curat. Pentru toți cei care ne simțim jenați în situații din astea și nu le considerăm ”vacanță”, Turcia a dispărut de pe hartă.

Dacă te uiți bine la Erdogan, aduce puțin cu Dragnea. Au amîndoi un zîmbet sub mustața incertă care ți-l poate face simpatic pe Trump, măcar ăsta hăhăie cu toată gura și nu-și îmbrobodește nevasta, cel puțin nu la propriu. Între un dictator țeapăn, cu aer de provincial fricos, care-și rezolvă frustările pe întuneric, cu implacabilul sadism al reprimatului, al băiețelului slăbuț de care și-au bătut joc la școală colegii mai norocoși și un grandoman narcisist, cu voce tunătoare, prost ca noaptea, dar măcar bine-dispus, parcă mai degrabă e de trăit cu ultimul. Măcar te omoară cu veselie, blitzkrieg, te șterge de pe fața pămîntului scurt, într-un impuls nuclear de moment, așa, pentru că i s-a pus lui pata, dar măcar nu te deprimă lung și încet înainte, nu-ți face viața imposibilă secundă după secundă, cum obișnuiesc satrapii din Orient. Noi, românii, știm cîte ceva despre asta, despre agoniile politice interminabile, despre picătura chinezească (românească?) a dictaturii cîte unui pitic nevolnic, dar care pare etern. Poate că n-ar fi rău să le împărtășim din experiența noastră seculară și votanților occidentali, cît mai avem timp. Pentru că e din ce în ce mai limpede că aceștia sînt deja în linia dreaptă, pe finish-ul care duce spre dezastru. De ce o fac? În general, din plictiseală.

Dintre cei 51% de cetățeni care au votat pentru a-i oferi putere nemărginită lui Erdogan, un procent însemnat e format din cetățeni occidentali. De origine turcă, dar trăitori în Occident sau chiar născuți în Occident. În cazul turc, diaspora nu funcționează ca agent modernizator pentru țara lăsată în urmă, ci dimpotrivă. Explicații posibile? Cea mai frecventă pare să fie aceea a ”neadaptării”. Adică turcii care trăiesc în Germania, de pildă, nu se simt integrați în societatea occidentală în care nu i-a dus nimeni cu forța și se răzbună făcîndu-le cadou turcilor de acasă un dictator. Eu, dacă aș fi un cetățean turc luminat și bon viveur din Istanbul, să zicem, aș pune mîna pe un topor și nu vreau să detaliez ce i-aș face unui diasporean din ăsta ”neadaptat”.

Sigur, în general omul plecat trezește suspiciune, dacă nu furie în omul rămas acasă, e un sentiment firesc, eu, cel puțin, m-am obișnuit cu el.  Aud mereu mesaje de tipul ”și asta dacă tot a plecat, ce mai vrea?” sau ”să nu ne spună ei de acolo cum să trăim noi aici acasă”. Încă e palpabilă furia pesediștilor din 2009 cînd ”Mihaela, dragostea mea” a pierdut alegerile din cauza votului din afară, consecințele acestei furii s-au văzut în 2014 la cozile dramatice organizate minuțios de Ponta la toate punctele de votare din străinătate. Toate sînt de înțeles, din perspectiva micilor dictatori în devenire rămași mofluzi. De data asta, în Turcia, furia e de partea cealaltă a baricadei. Turcii neadpatați din țări ca Germania, turcii plictisiți și frustrați din societățile occidentale, tocmai au întors istoria țării lor de origine la epoca de dinainte de Kemal Ataturk. De ce? Risc și eu o explicație, de data asta împrumutată din istoria literară: pentru că suferă de un nou mal du siècle. Nu le e bine, dar n-ar ști să spună de ce. Se plîng, deși nu au lipsuri esențiale. Se simt marginalizați, deși au pașapoarte UE. Sînt un fel de Baudelaire, sau de Alfred de Musset, dar își varsă spleen-ul pe buletine de vot, nu pe foi albe de hîrtie, plictiseala lor are consecințe asupra vieții concrete a celorlalți, nu asupra istoriei literaturii.

Înțeleg că guvernul turc a dus și o campanie susținută și eficientă întru politizarea diasporei, a se vedea avionul întors din drum din Olanda, plin ochi cu propagandiști pro-Erdogan sau interzicerea adunărilor de aceeași compoziție în Germania, care a dus la indignări multiculturaliste. Cu alte cuvinte, Erdogan a știut să instrumentalizeze acest spleen, acest ennui difuz. O plictiseală care se manifestă de altfel plenar în toată lumea civilizată, în acei cetățeni care și-au rezolvat necesitățile de bază și au nevoie de un thrill suplimentar ca să mai simtă gustul vieții și al adrenalinei, nu e ceva rezervat celor care au schimbat țara. Lovește și în rîndurile cetățenilor care n-au ieșit în viața lor din comunitatea în care s-au născut, a se vedea multele rezultate catastrofale la diverse alegeri, în diverse țări. Oameni plictisiți, care ”încearcă și altceva”, în deplină orbire, împotriva propriilor interese și fără să aibă habar că uneori acest ”altceva” devine ireversibil, sau oricum foarte greu de dislocat, ca fostul șofer de autobuz Nicolas Maduro în Venezuela. Ca toți demenții care o dată ce au apucat puterea, nu se mai dau duși sau cînd se lasă, în sfîrșit, dislocați, se duc cu tot cu piele, ca un plasture prost lipit pe o rană. Și desigur, dacă dislocarea nu se produce de bună-voie (iar acest tip de politicieni cam niciodată nu renunță la putere de bună-voie), dacă au loc revolte, manifestații, dacă intervine străinătatea, fie și cu un articol de opinie, urlă că sînt nedreptățiți, că nu se respectă democrația sau ”votul popular”. Caruselul ăsta sinistru nu se oprește niciodată, iar exemplele istorice nu servesc la mai nimic. Oamenii sînt polictisiți și încearcă, cu voioșie, ”altceva”.

Deocamdată diaspora românească, atîta cîtă s-a putut manifesta prin vot, e un factor de modernizare doar pentru că propaganda pesedistă încă nu a știut să instrumentalizeze această plictiseală, acest ennui. Dar lucrează din greu, mai ales prin agenții BOR. Să fim atenți la acest fenomen.

De curînd am auzit povestea unei foste colege de școală, o fată eminentă, care trăiește de mulți ani în Londra. Am aflat cu consternare că a luat-o pe drumul bisericii, al bisericii otrodoxe. Participă la adunări, excursii și alte picnicuri organizate de rețeaua preoților români din străinătate. Și-a găsit acolo, în mirosul de tămîie, neamul pierdut, sensul existenței. Se simțea, probabil, ”marginalizată”, se simțea, probabil, lipsită de identitate, cine știe… Și și-a regăsit-o așa, în ecumenismul ortodox plin de lumină și de adevăr. Poate că în 2019, la sfatul plin de har al duhovnicului român ortodox din Londra, îl va vota pe Dragnea și va aprinde apoi o lumînare. V-ați mira? Eu nu. Uitați-vă la frații turci, la fel de plini de bune intenții au votat și ei pentru Erdogan. Și-au regăsit identitatea. Au avut parte de o ”roire” (Haydt) plină de satisfacții, cu daune colaterale, dar nu mai contează. Roirea e în sine o experiență de neuitat, rezultatele ei… Să fie acolo, în România. Sau în Turcia.

După ultimul curs înainte de vacanță, am ieșit la o cafea cu cîțiva studenți, printre ei și o fată timidă, politicoasă, de origine română. Intrînd în amănunte, cum se întîmplă în afara sălii de curs, aflu că a venit în Spania cînd avea 3 (trei!) ani. Accent perfect spaniol, vorbește bine românește, dar nu știe să scrie cu cratimă și are probleme de lexic, cunosc genul, am deja o programă diferită de gramatică a limbii române pentru acest tip de student. Sînt un milion de români în Spania, chiar dacă în Salamanca sînt puțini în comparație cu Madrid, aproape în fiecare an apar cel puțin unul, doi de acest fel. Și aproape cu toți dialogul din afara cursului curge asemănător:

  • Și, cum e, cum te simți?
  • Păi nu mă simt bine, nu-mi găsesc locul, parcă nu știu ce sînt, româncă sau spaniolă.
  • Păi ești ambele, nu? E un mare avantaj…
  • Da, dar… cînd mă întreabă cineva, tu ce ești? Parcă nu știu să zic…
  • Dar unde te simți mai bine, în Spania sau în România?
  • Cel mai bine mă simt în vacanță, în satul bunicii din Maramureș.
  • Te cred, dar satul bunicii din Maramureș nu e o țară, e o stare. O stare de bine. Cum e șoseaua pînă la satul bunicii?
  • Proastă, plină de hîrtoape, nu ca aici, în Spania. Asta e clar. Și oricum în România nu e de trăit, nu au de nici unele și la pașapoarte am stat vara trecută patru ore la coadă și mătușa mea pînă la urmă a trebuit să dea și ceva acolo, la o femeie de la poliție.
  • Șpagă?
  • Da.
  • În Spania ai dat vreodată șpagă?
  • Aici, nu, nu, aici nu s-a pomenit așa ceva. Dar totuși…
  • Dar de ce n-ai cerut cetățenie spaniolă, ca să scapi de povestea cu pașaportul românesc? Pînă la urmă e o chestie administrativă, ce ești tu nu e definit de culoarea pașaportului, zic eu.
  • Păi nu știu… dacă nici ai mei nu au, sîntem români, și ei vor să se întoarcă într-o bună zi acasă.
  • Dar tu vrei să te întorci?
  • Acum nu, dar poate într-o zi, dacă se îmbunătățesc lucrurile, da.
  • Eu cred că tu trebuie să te gîndești bine ce vrei tu și cît din ce ți se pare că vrei tu e de fapt ce vor ei, părinții tăi. Chestia asta e uneori înșelătoare.

Cam în punctul ăsta al dialogului eu încep să mă retrag căci deja mi se pare că am intrat prea mult în sufletul ei, al studentei, și asta nu e deontologic. Trebuie păstrată o distanță, chiar și la o cafea, chiar și în afara cursului. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii care intră în intimități, care o fac pe psihologii și pe terapeuții și vor să le rezolve studenilor și viețile, nu doar dilemele de gramatică română. I-aș spune, dacă aș fi mai puțin prudentă, că problema ei e personală, că identitatea nu e neapărat legată de o țară, de un neam, de o apartenență etnică sau religioasă, dar că aceste apartenențe, bine exploatate de inși abili, pot deveni arme, stindarde periculoase, sub care se vor strînge matematic indivizi nesiguri, incapabili să-și asume identități fără etichetă. Fericiți că cineva îi îmbracă într-o uniformă și-i scutește de efortul de a-și căuta singuri, în fiecare zi, haine. Cetățeni care nu știu ce să facă cu ei înșiși, cu timpul lor, cu abilitățile lor, pe care nimeni nu i-a învățat dureroasa disciplină de a face ceva productiv făcă ca un șef să ți-o ceară, oameni, pînă la urmă, care nu pot sta liniștiți cu ei înșiși. Ba chiar se tem de asta rău de tot.

În satul în care mergem în vacanță, avem un prieten bun, un om minunat, un fel de Virgiliu care ne-a introdus în misterele paradisului care e sudul Spaniei. Acest om, cu douăzeci de ani în urmă, a renunțat la o slujbă bine plătită de funcționar de bancă în Madrid și s-a mutat în sud. Și-a construit, mai mult cu mîna lui, cîteva căsuțe, nu mai mari decît niște cabane de lemn și trăiește din turism eco. Trăiește frumos, minimalist, ideal. Așa ni s-a părut pînă mai acum doi ani, doi ani și jumătate, cînd nu știm exact ce i s-a întîmplat și s-a convertit. Nu la catolicism, pentru că e un anti-clerical convins, ca mulți din generația lui, ci la un fel de religie politică despre care nu vreau să vorbesc acum. Pentru mine rămne un mister psihologic, dar probabil sînt încă prea crudă, prea lipsită de experiență ca să înțeleg ce s-a petrecut cu el. Cineva apropiat zice că e vorba de plictiseală. Pentru că și în paradis te poți plictisi. Deși a rămas prietenul nostru, deși ne bucurăm la fel de mult de cîte ori ne vedem, evităm discuțile politice. Zilele trecute am vorbit însă despre justiție, fiind eu, cu exemple, cu bibliografie, o admiratoare a sistemului spaniol. El, om deștept, trebuie să mă credeți pe cuvînt, zice:

  • Una justicia de mierda que tenemos aqui en Espana…

Cred că a înțeles toată lumea ce crede prietenul nostru despre justiția spaniolă. Ciudat e că el tocmai a cîștigat un proces, un proces complicat, împotriva fostei soții, care pretindea, cu destule argumente, de altfel, o recunoaște chiar el, anumite despăgubiri din partea lui. Filmul procesului îl știm de la el, a fost sinuos, a implicat o mulțime de martori, pînă la urmă justiția spaniolă, în ultima instanță, i-a dat dreptate lui. N-a avut nici avocați faimoși, nici n-a corupt vreun judecător, pur și simplu a cîștigat, reușind să dovedească ce era de dovedit. Și atunci?

Îmi explică că da, el a avut noroc. Cum noroc cînd ai trecut prin patru tribunale diferite? Noroc, zice  convins. Da, eu unul nu mă pot plînge, dar avem, în Spania, o justiție de mierda. Dixit. Știind cam ce cred eu despre Spania și cum, după opt ani de trăit aici, o apăr mai ceva ca un cristiano viejo de pura cepa, nu mai continuă cu vaietele și catastrofismul. Dar cam știu ce ar urma. Spania e iadul pe pămînt, sărăcie, inegalitate, justiție de mierda, casta etc. În jurul nostru fîlfîie palmierii, sînt 30 de grade, iar cerul are o culoare indescriptibilă. Din perspectiva mea, prietenul nostru are toate, dar absolut toate condițiile obiective pentru a fi pe deplin fericit. Și totuși…

Toate astea nu înseamnă că nu există probleme reale. Că inegalitatea, sărăcia și în general imperfecțiunea sistemelor socio-politice în care viețuim nu e o treabă cît se poate de adevărată. Probabil unii turci se simt marginalizați în Germania, iar pentru unii dintre românii care trăiesc în Spania de la trei ani identitatea proprie reprezintă o provocare, mai ales cînd e greu de dibuit nu doar între două limbi, două culturi, două țări, ci și printre aburii unei adolescențe prelungite. Dar, în ciuda oricăror probleme reale, plictiseala face ravagii. Obișnuința cu binele, cu libertatea, cu starea de confort, fie el și minimal, lovește năpraznic. Se cere un efort uriaș de voință, o disciplină de fier, pentru a putea trăi mult timp, fără s-o iei razna, în cea mai bună și în cea mai frumoasă dintre lumi.

CONCORDIE, AMNISTIE MORALĂ, SOLIDARITATE… și ALEGERI ANTICIPATE

 

Singura atitudine cîștigătoare în acest moment este să adoptăm fiecare un fel de amnistie morală față de toți cei care ne-au scos din minți din 2012 încoace, față de cei care n-au votat, chiar și față de cei care au votat PSD, chiar și față de acei pesediști care or fi cinstiți. Sau măcar nu foarte corupti și suficient de deștepți încît să înțeleagă că au ocazia, poate unică, să devină oameni politici decenți. Să terminăm cu acuzele de analfabetism, fețe de strungari și alte asemenea. Orice față de strungar, orice semianalfabet care mîine se ridică împotriva lui Dragnea, orice primar are șansa unui viitor decent.
Dacă nu înțelegem și nu internalizăm acest tip ce concordie, ne vom istovi în lupte sterile, vom risca violențe și nu vom obține nimic. Oricît ar părea de paradoxal, e momentul să ne împăcăm. Să fim solidari. De azi înainte.


Dacă nu înțelegem și nu internalizăm acest tip ce concordie, ne vom istovi în lupte sterile, vom risca violențe și nu vom obține nimic. Oricît ar părea de paradoxal, e momentul să ne împăcăm. Să fim solidari. De azi înainte.

Văd că fostul meu profesor Ion Bogdan Lefter, care în 2012 nu prea a fost limpede de partea bună a lucrurilor, s-a sucit. S-a revizuit lovinescian. Să fie primit! Toti trebuie să ne depășim ranchiunele, eu, una, sînt din nou mîndră de Ion Bogdan Lefter. Contează întotdeauna ce facem acum și aici, căci de greșeli în trecut nu ducem lipsă nici unii!

Îl văd pe procurorul general, Augustin Lazăr, un om al trecutului, care se comportă exemplar, curajos, face declarații esențiale într-un moment mai mult decît tensionat.

Să-l vedem mîine pe primarul Iașului la întîlnirea cu Dragnea.

Sigur mai sînt, sigur unii se vor trezi, din inteligență sau din oportunism, nu mai contează. Măcar o dată, o singură dată în istoria post-1989, să fim solidari.

Cineva îmi spune că mă amăgesc și că în urma alegerilor anticipate vor ieși aceiași. Eu azi vreau să mă amăgesc. E alegerea mea. Sînt absolut sigură că alegerile anticipate vor schimba fața parlamentului. Oricum ar fi, merită încercat. Blazarea azi e păcat capital. Blazarea și pesimismul azi sînt tot atîtea insulte la adresa oamenilor care stau în frig în Piața Victoriei.

Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza,5 ianuarie 1859: ”Fii simplu, măria ta, fii domn cetățean…”

 

Măria ta.
După una sută cincizeci și patru ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, confințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pre capul său, pe domnul.
Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să-i răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice.
Alegîndu-te pre tine domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou.
O, doamne! mare și frumoasă îți este misia! Constituția din 7 (19) august ne însemnează o epohă nouă și măria ta ești chemat să o deschizi!
Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.
Nu uita, că dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție.
Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire.
Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar mulți ani, ca și dînsul; să domnești ca și dînsul, și fă, o doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dizvoltarea instituțiilor noastre, prin sintimentele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, cînd Alexandru cel bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanția că: Romînia nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu și sabia sa!
Să trăiești, măria ta!
Mihail Kogălniceanu, Scriei alese, Editura Tineretului, 1956, pref. Domnica Filimon