El diario de una mujer corresponsal de prensa en la Rusia del año 1917. Sofia Casanova, ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo”

Articulo publicado en rumano en la plataforma online contributors , el 30 de agosto de 2014

Soy aficionada a los diarios, admiradora de la disciplina de escribir constantemente sobre el mundo exterior e interior. Creo que si a la casualidad de que el autor del diario sea un individuo inteligente, dotado con el don de escribir y con cierta madurez psicológica que le impedirá caer en la trampa de distorsionar dichos mundos, añadimos otra casualidad, la de que el autor viva en un espacio y un tiempo histórico singulares, tenemos todas las probabilidades de encontrarnos ante un documento transcendental, tanto desde el punto de vista histórico como literario. Este es el caso de un libro que encontré por casualidad la semana pasada en la biblioteca pública de la Casa de las Conchas de Salamanca.

El libro en cuestión se titula ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo” y pertenece, curiosamente, a una mujer, Sofia Casanova (1861-1958). Fue la segunda mujer corresponsal de prensa en la historia de España (la primera, Carmen de Burgos, cubrió la guerra de Marruecos de 1909). Sofia Casanova se casó con un aristócrata polaco, el diplomático Vicente Lutoslawski y tuvieron tres hijas. Escribió para los diarios españoles ABC, El Liberal, La Época y El Imparcial, publicó también en New York Times y Gazeta Polska. Empezó escribiendo sobre la primera guerra mundial, luego cubrió la revocación bolchevista desde Rusia. Se hallaba en aquel entonces en Sant Petersburgo, con toda su familia.  ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo” representa el diario que escribió entre octubre de 1917 y octubre de 1919 (cuando, a través de complicadas aventuras, consigue llegar a Madrid con lo que quedaba de su familia, pues dos cuñados habían sido fusilados en una cárcel por los bolchevistas y otros muchos parientes, incluso un sobrino de cinco años, yacían en tierra rusa; uno de los cuñados asesinados era el padre del futuro gran compositor polaco Witold Lutoslavski). Fragmentos de este diario fueron publicados en el ABC de 1918 y 1919.

No voy a entrar en detalles sobre la imagen actual de Sofia Casanova, pero creo que será justo reconocer que he encontrado una declaración suya de los años 40 alabando a Franco. Me imagino que eso explicaría el recelo hacia su personalidad pues esta autora no parece muy conocida en la actualidad o, por lo menos, no es tan conocida como merecería su trayectoria excepcional. La repugnante declaración habrá sido coyuntural, probablemente a raíz de su experiencia familiar con el comunismo. En todo lo que ha escrito esta mujer, al menos lo que yo he conseguido leer hasta ahora, muestra un apoyo incondicional a los derechos de la mujer y del ciudadano, a la libertad de prensa y a la libertad en general. Murió en 1958, en la Polonia comunista, amargada por el hecho de que el periódico  español donde había escrito desde su juventud le había rechazado un articulo sobre los sufrimientos de los polacos bajo la invasión de Hitler. La respuesta del periódico fue, allá en 1939, que no publicarían nada en contra de los alemanes.

Sofía Casanova mostró una valentía casi heroica, en primer lugar como mujer y luego como periodista, al enviar artículos sobre lo que pasaba en la Rusia del año 1917. Mas tarde contaba en una entrevista que “muchos de mis artículos vinieron por mar; algunos en el pecho de aviadores intrépidos; a mano y de etapa en etapa, muchísimos y ni uno solo fue entregado cerrado, ni dirigido a ABC”. Tanto en los artículos publicados, como en el diario en su conjunto, Sofía Casanova muestra un compromiso inquebrantable, a veces doloroso, me imagino, de imparcialidad. Consigue preservar cierta sobriedad incluso cuando habla de la muerte cruel de dos de sus cuñados, cuyos cadáveres la familia nunca recuperó. No admira a Lenin, Trotsky y sus compañeros, pero tampoco les resta importancia, intuyendo perfectamente, desde los primeros días de la primavera de 1917, el impacto que los acontecimientos de Rusia tendrían sobre el mundo entero. Es más, esta mujer de quien se dijo que era católica, conservadora y por ende hija de su entorno aristocrático y alto-burgues, tuvo la lucidez y la inteligencia de explicar, desde el foco mismo de los acontecimientos, algunos de los errores del derrotado régimen zarista y sorprendió muchas veces reacciones poco razonables y totalmente ineficientes de la aristocracia rusa frente a los abusos de los revolucionarios.

Fuentes:

A continuación, fragmentos del libro de Sofía Casanova que he traducido al rumano (espero que algún día el libro entero se publique en rumano en una editorial importante):

Mai și Decembrie 1917

”Săptămîna din urmă a fost cea mai plină de emoții dintre toate cîte s-au derulat în furtunoasa perioadă a revoluției ruse. N-am nici o îndoială că fiecare zi a ei va rămîne în istorie. O dată risipită vraja, în cea mai limpede lumină a rațiunii, nu încape nici o îndoială că ceea ce se întîmplă în Rusia acum e absolut nou și extraordinar. Cîțiva inși marginali, exilați sau condamnați pe viață în Siberia, s-au întors în Patrie și acum sînt stăpînii ei. Alături de ei se află și îi susțin milioane de înfometați și servitori ultragiați în regimul de dinainte și împreună lansează către lume o evanghelie bazată pe idealism umanitar și pe o năucitoare demagogie. Lumea întreagă îi privește întrebător și în același timp cu neliniște…

Chiar și doar o enumerare a faptelor pe care le-au realizat zilele astea justifică neliniștea și curiozitatea pe care o trezesc comisarii poporului. Într-o zi, Troțki trimite o notă către ambasadorii puterilor aliate, exprimînd dorința guvernului de a începe preliminariile armistițiului. Pentru că generalul Duchonin refuză să îndeplinească deciziile guvernului, este destituit din fruntea armatei și în locul lui e pus locotenentul Krylenko, care, printr-un ordin de zi, ratifică hotărîrea bolșevicilor, trimite mesageri la nemți și, cum la cartierul general al armatei se adunaseră ceva forțe în jurul lui Duhonin, trimite totodată cîteva regimente cu scopul de a supune cartierul general, Stavka, cum i se spune în rusește. Cînd s-a prezentat în fața Sovietului, ca să prezinte rezultatele întîlnirii trimișilor lui cu inamicii, Krylenko a fost primit cu ovații.

Următoarea notă trimisă de Troțki către ambasade, în care informa despre actul realizat și îi invita să ia parte la preliminariile acordului de pace, deși a fost ignorată de ambasadori – care continuă să nu recunoască și să ignore, cel puțin aparent, grupul comisarilor republicii – întărește impresia de hotărîre nestrămutată pe care comportamentul neabătut al lui Troțki o produce tuturor. Alte evenimente importante care s-au întîmplat recent: telegrama Austro-Ungariei care acceptă, de principiu, să discute pacea; închiderea Dumei municipale – focar de conspirație împotriva guvernului; trecerea Băncii Naționale sub controlul guvernului, decizie la care s-au opus consiliul director și funcționarii de rang înalt ai acestei instituții financiare.

În concluzie: acești oameni, urîți și temuți, sînt puternici, sînt perfect organizați și fără nici un fel de ezitări înalță, din infernul războiului, steagul alb al concordiei universale. Proxima reuniune a camerelor constituante dă inamicilor guvernului anarhist speranța că-i vor înlătura și că vor organiza un alt guvern, mai pe gustul lor.

Probabilitatea aceasta, ca oamenii care cu o lună în urmă au dat sfidătoarea lor lovitură de stat să cadă, așa cum a căzut Kerenski, într-un timp mai mult sau mai puțin scurt, m-a făcut să comit o bravură, o vizită la Institutul Smolnîi, unde se află comisarii poporului. Foarte proasta reputație a lor și a gărzilor roșii, care mi-a accentuat teama de mulțime, m-a împiedicat pînă acum să am vreo întîlnire oficială cu ei. Dar cum nici nu vreau, pe de altă parte, să-i văd doar de departe pe eroii tragediei ruse, m-am amestecat totuși cu ei pe străzi în timpul manifestațiilor din zilele revoluției și așa am reușit să-mi formez o judecată obiectivă asupra revoluționarilor și a faptelor lor. Din acele zile am o pagină inedită, care face un pandant expresiv la pagina pe care o voi schița după aceea, despre ce am văzut în vizuina fiarelor.

Mai 1917

Se deschideau bobocii de floare în copacii din parcul Taurida, într-un apus de mai, iar peste lacuri, încă înconjurate de chiciură, se înclinau melancolic trestiile. În Palatul Tauridei, cunoscut ca Duma, sovietul turbulent al soldaților și proletarilor triumfători înlocuise parlamentul imperial. Voiam să văd cu ochii mei transformarea Dumei, cu regulamentul ei parlamentar, în sesiunea permanentă a dezmoșteniților sorții, plini de mînie proletară. După-amiaza dulce de primăvară m-a convins să-mi înving temerile și am plecat spre Dumă, să văd, să aud și să aplaud, dacă va fi fost să găsesc ceva de aplaudat.

Pe strada Szpalerna, urîtă și solitară, se profila coloana albă a Dumei pe fondul galben al zidurilor. În fața întrării era o mică grădină, separată de stradă printr-un gard de fier, la porțile căreia stăteau două perechi de soldați posaci. Nu m-au lăsat să trec și nici n-au vrut să vorbească cu mine, democrația obișnuiește să fie la rîndul ei tiranică, dar grație unui ofițer polonez, care n-a găsit suspicios statutul meu de străină, am reușit să trec de poartă și să intru la gardieni, cu speranța de a obține permisul de intrare în palatul suveranității naționale.

Gardianul-portar era plecat; în sălița invadată de soldați, cererea ofițerului care mă condusese acolo a fost rău primită. Eu, deja speriată, mă pregăteam să ies pe ușă împreună cu amabilul meu însoțitor, cînd, din grupul amenințător, a ieșit un soldat înalt, slăbănog, cu o expresie a gurii tîmpă și ochi scrutători și s-a apropiat de mine zicînd:

– La cine vrei să te duci, madama? Te duc eu unde vrei. N-am făcut revoluția pentru ca burghezii să ne închidă porțile, înțelegi?, a adăugat, adresîndu-i-se ofițerului. Hai cu mine!

Și așa soldățoiul bătrîn sau doar îmbătrînit m-a luat de braț și am traversat grădina, spre porticul alb.

– Ești din Franța? m-a interogat.

– Nu, sînt spaniolă; scriu despre Rusia.

S-a oprit barbarul și, cu un gest sălbatic și copilăros totodată, a îngenuncheat în fața mea și a exclamat, cu un suspin:

– Spania, Spania… Eu cunosc patria ta… Mă cheamă Smirnov și n-am făcut revoluția ca să nu te lase să intri la Soviet, surioară.

Smirnov era amabil la beție și de la suspine a trecut la un salut milităresc din categoria celor deja ieșite din uz, către un locotenent ce ieșea din Dumă. Acesta, considerînd că soldatul își bate joc de el, l-a apostrofat și au schimbat unul cu altul cîteva expresii dure. Am fost în acest fel martoră la un caz de incredibilă indisciplină: ofițerul s-a îndepărat fără să sancționeze cuvintele grosolane ale soldatului.

În fața noastră s-au deschis porțile Dumei, plină de soldați rău mirositori. În salonul central, oval, cu balcoane albe, de ale căror balustrade se sprijineau odinioară frumusețile secolului XVIII la balurile nocturne și unde basoreliefurile desenau umbre blînde în lumina felinarelor monumentale, Smirnov mi-a arătat un scaun:

– Așteaptă aici, o să te duc eu la Soviet.

Grupuri de soldați se plimbau pe sub balcoane și vorbeau, fumînd și scuipînd pe parchetul delicat, lucrat într-un mozaic sofisticat. Cîțiva ofițeri se plimbau tăcuți printre ei, ascultau și în ochii lor era vizibilă umilința.

O umbră a trecutului transformă pentru o clipă locul acela în altceva: marea țarină Ecaterina, scoțîndu-și pelerina imperială în scopuri amoroase, ca să-i distreze în acele încăperi, cu glume și mascarade, pe favoriții ei, Orlov, Potemkin, Stanislav de Polonia…

Smirnov se întoarse după mine. Am traversat saloane și coridoare, încețoșate de fumul țigărilor din care soldații trăgeau și apoi le aruncau pe jos și am ajuns la marea sală de ședințe unde se întrunea Sovietul. Locul era plin de soldați înarmați și de țărani; mirosul specific, pătrunzător de plebe rusă – miros de pește pentru că-și ung încălțămintea cu untură de pește – nu era tocmai agreabil. Strigăte și agitație au însoțit urcarea la tribună a unui orator tînăr, blond și îmbrăcat ca un intelectual. Era tovarășul Skobelev, recent numit ministru.

Oare pe ce făgașe o va apuca mareea în ascensiune a revoluției ruse, m-am gîndit atunci. Și o anume cunoaștere a sufletului rus m-a făcut să presimt deja ezitările, tribulațiile, nenorocirile, care aveau să răsară din revoluție înainte ca revoluția în sine să se limpezească și să dea rezultate benefice pentru țară.

Însoțită mereu de Smirnov, care nu mai suspina, ci era de-acum rigid și serios, am vorbit cu cîțiva domni de la Cabinetul de Presă, unde unul dintre ei m-a interogat, aflînd că sînt corespondent de presă:

– Veniți din Spania ca trimisă a presei socialiste?

Cînd i-am răspuns că scriu pentru presa neutră și legalistă din țara mea, dar că admir revoluția rusă, brusc amabilitatea lui s-a transformat în răceală și indiferență.

Soldatul cel sensibil se îndepărtase și l-am pierdut din vedere și nu mi-a fost ușor să ies trecînd prin toate acele uși și coridoare păzite de santinele inflexibile.”

Decembrie 1917

”Cînd, în urmă cu patru zile, am luat hotărîrea să mă duc la Institutul Smolnîi, peste Sankt Petersburg cădea o ninsoare densă și liniștită. Voiam să mă duc și în același timp mi-era frică, de ce să nu recunosc, de locul acela îndepărtat unde funcționau toate birourile Guvernului Popular. Cum nu aveam curaj să mă duc singură și nici altcineva n-ar fi vrut să meargă cu mine, am luat-o cu mine pe devotata noastră galiciană, care nu s-a despărțit nici o clipă de noi în toată această perioadă plină de greutăți, dar nu i-am spus unde mergem. Străzile erau deja în întuneric, alunecoase ca o sticlă dată cu săpun, complet pustii la ora aceea, cinci după-amiază și cu greu am găsit un birjar somnolent pe capra unei sănii. A fost foarte surprins de adresa pe care i-am dat-o și a cerut un preț mare, dar în fine am plecat și trecînd prin succesive cartiere mizere, am dat de un edificiu enorm, care se distingea printre cocioabele din jur. Între poarta care dădea în stradă și ușa de intrare principală era un spațiu larg, grădină în alte vremuri, unde acum așteaptau automobilele personalului din guvern.

Gărzile de la intrare, țărani înarmați, se încălzeau la un foc. Mă întreabă unde merg și le răspund că merg la comisarul Troțki și îmi arată cu un gest simplu scara. Intru înăuntru și în sala de după vestibul văd așezați în jurul unei mese doi marinari, trei soldați și două tinere evreice care scriu. Repet că vreau să-l văd pe Troțki – ministru de Externe și cel mai interesant camarad al lui Lenin – și fără să ne mai ceară altceva ne întind două petece de hîrtie timbrată cu etajul și numărul biroului unde lucrează Troțki. Îi rog să-mi spună pe unde s-o iau către etajul trei și biroul 67 și tînăra evreică Sara Ivanova ne face onoarea să ne conducă personal la etajele superioare. Scările sînt multe și cu fiecare treaptă crește panica Pepei, care, cu ochi îngroziți și cu șalul căzut pe frunte, îmi spune în cea mai neaoșă galiciană:

– Coniță, un’ mă duci? Ne omoară ăștia, nu vez că umblă bagabonții înarmați? Îmi crapă inima.

Sara ne-a lăsat lîngă o ușă, unde garda roșie stătea de pază și în timp ce îi era prezentată lui Troțki cartea mea de vizită, am stat de vorbă cu ”bagabonții înarmați”. Îi informase tînăra că eram spaniole și, după ce îmi spune că a citit lucruri despre Spania, unul din acei proletari, cu ochii țintă la Pepa, începe însuflețit să laude femeile din țara mea. În acel moment s-a luat lumina și Pepa a dat un țipăt și s-a agățat de mine înspăimîntată. A fost un moment de emoție pitorească; s-a aprins din nou lumina, s-a deschis ușa și soldatul regulamentar, care intrase cu cartea mea de vizită, a spus:

– Intrați, vă rog.

Am trecut printr-o sală foarte mare, fără alte mobile decît niște scaune și cîteva mașini de scris și pe stînga, într-un mic separeu, ne aștepta Troțki. Mă invită să iau loc în singurul fotoliu care era în încăpere, în fața lui, lipit de birou; îi arată Pepei canapeaua, care completa mobilierul auster, și cu o voce plăcută spune în franceză:

– Cunosc Spania, e o țară frumoasă, de unde am amintiri plăcute, deși poliția, firește, m-a tratat prost. Am fost la Madrid, Barcelona, Valencia. Prietenul meu Pablo Iglesias se afla atunci într-un sanatoriu; mi-a părut foarte rău cînd am plecat. Politica pe care o facem e singura care se poate face acum. Lumea întreagă vrea pace și noi avem speranța să se facă această pace, nu o pace izolată, doar pentru Rusia, ci una generală, pentru toate popoarele combatante. Chiar acum am primit o telegramă de la Czernin care e de acord cu inițiativa noastră de armistițiu și cu gestiunile de pace. Nu ne vom opri, nici eu, nici camarazii mei, de pe drumul început.

– Dar atitudinea puterilor Antantei e neliniștitoare, am spus.

Troțki și-a coborît atunci pleaopele obosite peste privirea penetrantă și în zadar am așteptat un răspuns la remarca mea.

Am continuat să conversăm, doar atingînd subiectele, fără să pătrundem vreo clipă în adîncimea lor și la despărțire mi-a zis cu simplitate:

– Mă bucur că v-am cunoscut și prin intermediul dvs. trimit un salut Spaniei.

S-a întors la masa de lucru și capul i s-a înclinat spre documentele aflate acolo.

E agreabil Troțki? În orice caz nu e atrăgător. Trăsăturile israelite îi sînt accentuate de pletele bogate, revoluționare, care-i încadrează în negru fața neregulată, ascuțită. Sprîncenele și barba scurtă, foarte negre, desenează linii mefistofelice pe tenul măsliniu. Nu i se citește pe chip nici voință, nici inteligență, nimic cu potențial puternic. Ar putea trece cu ușurință drept un artist decadent și totuși e un om unic, de neînlocuit în Rusia actuală și nu cred că sînt circumstanțele speciale cele care au scos din anonimat un mediocru, ci dimpotrivă, personalitatea acestui om s-a impus circumstanțelor cu acțiuni ce țin de un plan politic deconcertant, un plan politic de o importanță covîrșitoare.”

Sofia Casanova, Revoluția bolșevică. Jurnalul unui martor, Editura Akron, Spania, 2008 , pp.53-60

Anuncios