La portada del libro que publicará la Editorial Cartea Romaneasca este otoño

O revista culturala in comunism

ARGUMENT
”Cum a fost posibil”

– el prólogo del libro, en rumano

A venit și chiar a trecut, de ceva timp, anul 2000, la care făcea referire Paul Georgescu într-un articol publicat în 1958, din care am preluat un fragment ca motto al acestei cărți.
Tot la anul 2000 visau și pionierii într-un cîntec propagandistic celebru în copilăria mea, reluat azi, parodic-nostalgic, în cîteva filme din noul val: ”noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii…” Cred că proiecția pionierească, pe care de atîtea ori am cîntat-o în clasele primare, ne-a marcat pe mulți dintre cei care avem astăzi în jur de patruzeci de ani. Ne simțim cumva vizați… așa încît ne întoarcem în acea zonă tulbure, acum, cînd nu mai sîntem copii, fiecare cu uneltele de care dispunem, fie ale regizorului, fie ale scriitorului sau ale cercetătorului literar.
În anul 2000 am terminat Facultatea de Litere din București și am început să mă gîndesc la o lucrare de doctorat care face acum nucleul acestei cărți, după 13 ani de răzgîndiri, scrieri și rescrieri, o carte de arheologie a comunismului așa cum s-a manifestat el în presa culturală de vîrf în perioada 1954-1968 în România, o descriere a revistei Gazeta literară, cea mai importantă revistă a epocii, o punere în context, o încercare de explicare a unor momente, articole, atitudini; un fel de schița un răspuns la întrebarea formulată de Paul Georgescu în 1958, ”cum a fost posibil”. Am căutat să văd cum arăta și cum suna în anii 1950-1960 revista în care eu am debutat cu articole critice în 1997 (România literară care există și azi e urmașa directă a Gazetei literare). Am ajuns inițial la colecția revistei în căutarea unui articol concret, legat de un alt studiu, apoi lectura pagină cu pagină s-a transformat în scop în sine. În acest sens, facilitățile oferite de Biblioteca Centrală Universitară din București au fost neprețuite.
Nucleul cărții de față a fost deci teza mea de doctorat, susținută la Universitatea din București în 2010, dar lucrarea de doctorat era mult mai neutră în ton și lipsită de subtitluri rezumative ca în romanul de secol XVIII, de intertitluri care surprind comice sau absurde îndemnuri ale oficialităților, de multe dintre notele de subsol explicative de aici. Era lipsită, de asemenea, de concluzii cu aspect personal, de dedicație, de acest preambul și în general de toate textele care înconjoară descrierea propriu-zisă a revistei. Avea, desigur, mai multe note bibliografice și un întreg protocol academic pe care l-am considerat redundant în varianta de față. Locul unei teze de doctorat este în arhiva universitară, aceasta este o carte, cu plusurile și minusurile ei; o carte care a avut multe de învățat, în structura ei de colaj, în atitudinea, sper eu, serioasă și jovială totodată, lipsită de încrîncenări și demonstrativisme, din experiența expozițiilor realizate în multe locuri din lume în acești douăzeci și cinci de ani care au trecut de la căderea Zidului Berlinului.
Coperta cărții nu e întîmplătoare, ci reproduce un tablou semnat de Kazimir Malevici, cu o poveste curioasă, așa cum sînt multe povești din zona artei sovietice; cei care se ocupă de sovietologie știu că de multe ori cercetarea subiectelor din această epocă capătă nuanțe de roman polițist.
Kazimir Malevici a pictat acest tablou în anii 1928-1932, după estimările specialiștilor, dar data care apare în pictură este 1918. Se pare că a fost o intervenție ulterioară a pictorului, pentru a salva măcar acest tablou de mînia dezlănțuită de Stalin împotriva artei abstracte, considerate brusc burgheză și indezirabilă, după ce făcuse gloria primilor ani revoluționari. Anul 1918, în care Malevici și-a plasat tabloul, în contradicție evidentă cu stilul practicat de el atunci, avea un rol apotropaic, chiar și neînfricatul Stalin avea superstițiile lui, se pare, iar anul 1918 rămînea totuși sacru în mitologia revoluționară. Malevici a avut dreptate și tabloul a fost salvat. Am văzut originalul în 2011, la Madrid. În colțul din dreapta jos, într-o nuanță zmeurie, apare, mai mare decît ar fi cerut-o proporțiile lucrării, cifra 18. Pe eticheta de expoziție am văzut însă indicația: ”circa 1930”. Curatoarea expoziției din Madrid, o foarte bună cunoscătoare a fenomenului artei sovietice, Rosa Ferré, nu s-a lăsat înșelată de data pusă de pictor.
Îi rămîn în mod particular îndatorată acestei expoziții, ”La Caballería Roja. Creación y poder en la Rusia soviética de 1917 a 1945” (La Casa Encendida, Madrid, 2011), nu doar pentru că mi-a dat ocazia nesperată de a vedea originalul unui tablou care înseamnă mult pentru mine. Rosa Ferré a imprimat evenimenului un caracter echilibrat, echidistant, în care analiza profundă și detaliată n-a trecut niciodată în justițiarism, dar nici n-a exhibat vreo simpatie ideologică generatoare de distorsiuni. Cred că discursul asupra literaturii și presei din comunism are nevoie, pentru a fi eficient, pentru a transmite informație istorică și pentru a nu se împotmoli în hățișul sentimentalismului de tip nostalgic, justițiar sau propagandistic, de instrumentele mult mai flexibile ale artelor vizuale. Catalogul acestei expoziții, de peste 600 de pagini, reprezintă, cred eu, un model de abordare inteligentă a spinoasei probleme artă-politică într-o perioadă încă mai complicată decît cea de care m-am ocupat eu aici. A desțeleni și a prezenta fenomenul artistic rusesc din anii 1917-1945 este o provocare uriașă.
Revenind la tabloul lui Kazimir Malevich, titlul, de asemenea adăugat ulterior, e lung și se pare că avea rimă în rusește: ”Cavaleria roșie pornește din capitala octombristă ca să apere granițele sovietice”. Artistul născut în Ucraina, de origine poloneză, a fost arestat în 1930 sub acuzația de spionaj. A murit în 1935, marginalizat de același regim care-i încredințase, la începuturi, frîiele artei sovietice.
Cu toate aceste amănunte, tabloul se vede în altă lumină. Am convingerea că, asemeni tabloului lui Malevici, și revista Gazeta literară are nevoie de amănunte de context, din motivul simplu că tot ce s-a produs sub auspiciile regimurilor de inspirație sovietică a avut o legătură indisolubilă cu ambientul politic care a fost, ca niciodată în istorie, prezent, determinant, coercitiv sau stimulant în relația cu arta, cu presa, cu orice manifestare creativă. Printre cei care m-au ajutat la cristalizarea acestor idei, cu extraordinarele lor cărți, dar și în discuții directe, se află profesorul Paul Cornea, Vladimir Tismăneanu și Doina Jela, cărora le transmit aici mulțumirile mele.
Multe dintre articolele publicate în Gazeta literară au avut titluri adăugate ulterior, asemeni tabloului lui Malevici, doar că de cele mai multe ori schimbarea se făcea fără acordul și chiar fără știrea autorilor. Dacă n-ar exista memorii care să confirma practica, ar rămîne totuși stilistica care ne semnalează discrepanțe suspecte între titlu și conținut. Așa cum, tot stilistica, analiza de text și de context, ne pot ajuta esențial ”să înțelegem cum a fost posibil” ca o revistă culturală să arate și să sune astfel, atît de diferit de felul în care arătau și sunau revistele înainte de 1947 și după 1989. Diferența e la fel de vizibilă ca straturile diferite de sol dintr-o mostră geologică.
Presa din regimul comunist încapsulează deci, asemeni compoziției lui Malevici, enigme. Dacă o citești doar în suprafața ei, după mai bine de o jumătate de veac de cînd a fost scrisă, și mai ales dacă o citești fără informații de context, fără decriptarea codurilor, nu vei avea în fața ochilor decît o limbă de lemn ciudată, comică pe alocuri, iritantă de cele mai multe ori, opacă. La fel cum, privit superficial, tabolul lui Malevici e o aglomerare de linii suprapuse, eventual de culori interesante, contururi filigranate ale unei cavalerii roșii care poate însemna orice. Privită dintr-o anumită perspectivă, poate duce la o interpretare eroică, triumfalistă, așa cum o revistă din comunism, cu toate osanalele aduse Partidului și conducătorului iubit, poate crea impresia unei lumi culturale unitare, pline de abnegație și de consens. Nu sînt puțini cei care astăzi, în glorioșii ani 2000, ar opta, în ciuda tuturor evidențelor istorice și mai ales în ciuda unui sentiment inchietant pe care pictura sau revista îl produc indubitabil, pentru o astfel de interpretare. Dar dacă urmărim firul acestui sentiment inchietant, imposibil de neglijat de către un privitor atent, s-ar putea să ajungem la o cu totul altă semnificație.
Ce fel de lumi, reduse la un schematism liniar mut, calcă în picioare cavaleria roșie? Ce vor să spună atîția autori, critici, scriitori, poeți, în paginile unei reviste oficiale, publicate într-un regim de feroce control al presei, atunci cînd își asumă riscul de a fi, cu o formulă a lui Radu Cosașu, ”inconformiști”? Și, mai ales, ce haine îmbracă acest ”inconformism”, cum se putea el manifesta public, oficial, într-o perioadă marcată de cenzură? Au fost chiar toți ”uniți în cuget și simțire”? Se pot expanda, cu răbdare și informație, liniile din josul picturii lui Malevici pentru a putea vedea, dincolo de esențializarea non-figurativă, reliefurile acelor lumi pe care cavalcada roșie de neoprit le-a aplatizat pînă aproape de aneantizare?
Cartea care urmează este o încercare în această direcție. Colecția Gazetei literare este obiectul pe care propun să-l privim ca pe o relicvă plină de semnificații dintr-o epocă încă misterioasă, o relicvă pe care sper să fi reușit s-o plasez într-un context expozițional grăitor. (L.M.)

Anuncios