Fragmento de un proyecto literario mas amplio, publicado recientemente en Rumania en una antología – Fragment dintr-un viitor roman epistolar apărut de curînd în antologia ”Povești cu scriitoare și copii”, ed. Alina Purcaru, Editura Polirom, 2014

povesticuscriitoaresicopii-5580

Fructul

Fragment dintr-un roman epistolar
Corespondență ficțională între L.M. și dr. Aphonse Fruchter

Berna, 3 februarie 20…
Draga mea dragă,

Sper să te găsească scrisoarea mea mai bine și mai liniștită și sper că te îngrijești cum trebue și că ai mers la medic și că moașa te vede regulat. Întâi de toate, dă-mi voie să-ți reamintesc, așa sunt bătrânii, pisălogi, că sarcina nu este o boală. Nu lăsa vechea ta hipochondrie să-ți întunece aceste zile minunate, unice în viața ta. Încearcă să nu te mai gândești la fiecare simptom, la fiecare durere pe care o simți, să nu-ți mai faci atâtea și atâtea gânduri negre, corpul tău e puternic și știe ce face și prin ce treci tu au trecut femeile de mii de ani și acesta e cursul firesc al vieții. Dacă cu adevărat te simți rău, mergi la medicul tău, sunt sigur că el știe ce face, cu siguranță el are grijă de tine așa cum se cuvine și în plus, este și prietenul tău, al familiei tale, îmi amintesc bine de mama lui pe care am cunoscut-o, o mare pediatră, el este probabil un demn urmaș. Lasă-te condusă de el, sfătuită de el, știe mult mai bine decît tine ce se petrece acolo înăuntru, pentru că a studiat asta și a văzut tot acest proces de atâtea ori. Tu trebuie să te îngrijești doar să mănânci bine, să faci mișcare, să te preocupi de higienă, să bei compot de prune pentru că cel mai mare dușman al femeei aflate în starea ta e constipația, să împărtășești cu soțul tău toate prin câte treci și, mai cu seamă, să faci în continuare ceea ce-ți face plăcere.
Draga mea, o mamă bună e o mamă fericită. Bucuria copilului așteptat trebue să risipească orice amărăciune, să evite eventuale enervări și să însenineze toate frunțile. Împrăștie temerile nejustificate. Vieața ordonată, curățenia, aerul curat, alimentația naturală și îngrijită evită multe neplăceri. Nu uita că pâinea neagră integrală este mult mai bună decât cea albă. Laptele și brânza conțin calcium, necesar copilului și ție. Nu uita să mergi la dentist, cariile sunt mai frecvente în această epocă. Și de asemnea, ține minte că îngrășarea mamei dăunează pruncului, nu mânca mai mult decât îți trebue, fă toate lucrurile așa ca și cum nu ai fi grea, viața ta trebuie să-și urmeze obicinuințele ei. Îmi spui că nu poți să scrii. Nu te speria, poate să fie vinovat și discomfortul fizic pe care spui că îl simți, așa cum poate fi și vina furtunii hormonale care se petrece acum în trupul tău. Eu însă cred că mai vinovate sunt frica și hipochondria. Închipuiește-ți că mintea ta se învârte ca roata cea mare de la Târgul de Moși și e atât de epuizată apoi de toate gândurile negre încât nu mai are putere să facă lucruri trainice, frumoase, așa cum e scrisul.
Draga mea, nu ești bolnavă, vei fi mamă, atâta tot. Bucură-te și scrie-mi tot ce vrei, scrisorile tale sunt un balsam pentru bătrânul doctor care-și plimbă singurătățile prin Kleine Schanze. Cât s-ar fi bucurat bunica ta să fie alături de tine în aceste clipe! Când citesc rândurile tale, e ca și cum, de la o mare depărtare, i-aș auzi glăsciorul.

Rămâi cu bine și nu întârzia să-mi scri,
Dr. Alphonse F.

București, 12 februarie 20…
Herr Doktor,

Iată că au trecut aproape zece zile pînă cînd m-am urnit să-ți scriu. Nu știu cum să-ți explic, dar chiar și pentru a scrie o scrisoare efortul mi se pare supraomenesc. Herr Doktor, sînt foarte mare și parcă am crescut peste noapte. La Revelion arătam încă a fetișcană, acum sînt un fel de butoi ambulant. Ce să faci cu acest butoi, unde să-l pui ca să poți sta într-o poziție aptă pentru scris? Mi-am amintit că Virginia Woolf scria pe o placă de lemn, într-un fotoliu, dar ea n-a avut copii. Eu aș putea să pun respectiva placă de lemn pe burtă și să merg cu ea în echilibru, eventual să beau și o cafeluță în timpul plimbării. Fac haz de necaz, dar cu tine, Herr Doktor, simt nevoia să trec de acest haz de fațadă și să fiu sinceră: mă simt îngrozitor.
Mă dor toate, am senzația că simt fiecare ligament cum se întinde și se chinuie să susțină această greutate, că oasele mele cedează, că le aud cum scîrțîie și cum pîrîie și cum în final se vor rupe. Cînd stau pe spate, apăsarea face să-mi amorțească picioarele și trebuie să mă prăvăleasc pe-o parte. Numai așa, într-o rînă, mă mai simt om sau mă rog, jumătate de om, cum bine zice cultura populară că e femeia. Jumătate de om și în același timp doi oameni, ciudată aritmetică…
A. mi-a făcut cadou un laptop mic, ca să-mi fie mai ușor. Dacă aș fi avut, în loc de acest laptop de 300 grame, o mașină de scris, cine știe de ce suport aș fi avut nevoie. Parcă îl și văd, un obiect straniu ca alea din Muzeul Științei, semănînd cu un pendul, dar și cu bateria fără sfîrșit a lui Karp, ceva care să susțină obiectul la care scriu, pentru că eu însămi nu-l mai pot susține și care totodată să lumineze și să mă țină trează; să mă oblige ca, așa cum spui, ”să fac în continuare ceea ce-mi face plăcere”. Aș fi moștenit în loc de mașina de gătit cu petrol Sterling-Puritan, mașina de scris cu lampă fără sfîrșit Fruchter-Karp… Cred că n-a existat niciodată așa ceva probabil pentru că atunci cînd scriitorii bărbați scriau la mașina de scris, femeile scriitoare gravide nu scriau. Sau nu existau. Sau nu se preocupa nimeni să le construiască artefacte care să le ajute în acest scop. Herr Doktor, tu ai fi putut inventa acest obiect, dacă vremurile te-ar fi lăsat. Dar bunica, atunci cînd era însărcinată cu mama, exact în anul în care lumea voastră s-a schimbat complet, era împovărată de alte griji, iar tu, probabil, te gîndeai la orice altceva decît la o mașină de scris pentru femeia îngreunată. Atunci, în 46, a fost limpede că nu mai era cale de întoarcere, bunica aștepta o fetiță, ca mine acum, și se chinuia să aprindă cu un rest de petrol vechea mașină de gătit a străbunicii, pe care apoi nu s-au îndurat s-o arunce. Ce vremuri, Herr Doktor, iar eu mă plîng acum, sîntem atît de fragili, atît de nestatornici, față de tăria pe care ați avut-o voi, erați făcuți din altă plămadă…
Pun laptopul pe o pernă și scriu cu degetele de la o singură mînă. După aproximativ două pagini, degetele obosesc și nu mai răspund la comenzi, iar spatele începe să mă doară infernal și trebuie să mă ridic să fac cîțiva pași prin casă. Mă plîng iar, deși încerc să mă gîndesc la voi, la felul vostru lipsit de ornamente și răsfățuri de a înfrunta viața… Mă plîng și mă mișc nevrotic între trecut și viitor, prezentul înseamnă ceva incomod, ceva ce trebuie să pun în paranteze, deși atîrnă atît de puțin, e atît de ușor față de prezentul tinereții voastre. Dar pe noi nimeni și nimic nu ne-a învățat să înfruntăm propriul prezent, nu prea știm să ne jucăm decît cu trecutul sau cu viitorul.
În ultimul timp, mă bîntuie un scenariu științifico-fantastic: doi oameni care se iubesc se hotărăsc să facă un copil, nu să-l aibă, să-l facă, căci un copil se face timp de nouă luni, nu vine de undeva gata făcut, ca un cadou, iar acest făcut de nouă luni se petrece în corpul doamnei exclusiv, biciuindu-l și producîndu-i daune. Povestea cu barza, așa naivă cum e, ne-a marcat, pe undeva credem că e de ajuns să ne iubim și o pasăre mare și albă ne va aduce fructul iubirii într-un coș cu dantele. În varianta mea, cei doi oameni, care se iubesc se hotărăsc să facă un copil, iau în căușul palmelor lor reunite embrionul fosforescent și îl pun într-un vas transparent. Totul respiră o luminiscență intra-stelară, ca în Star Trek. Cei doi îl pot vedea cum crește, trebuie să-l hrănească într-un anumit fel, în fiecare zi și în fiecare noapte și, o condiție esențială este să nu se certe niciodată, pentru că, la fel ca o floare in glastră, embrionul suferă și se poate stinge. Timp de nouă luni fac asta, amîndoi și niciunul nu suferă de dureri de spate, de picioare amorțite, de crampe abdominale, de sîngerări, de contracții premature, nimic. Mama își poate vedea liniștită de preocupările obișnuite, tatăl, la fel. Cu timpul, cei doi încep să comunice cu embrionul deja transformat în făt și la momentul potrivit îl sprijină ca să iasă în lume și îi întind mîna și îi spun, bine ai venit, noi sîntem părinții tăi, ne bucurăm să te cunoaștem, sperăm că ai avut o călătorie plăcută.
Dar nu, în lumea în care trăim, așa ceva sună a blasfemie. O armată de mămici se bucură de sarcină ca de momentul plenar al vieții lor, ne descriu, prin cotloanele internetului, fiecare amănunt cu o lipsă de pudoare voioasă, care pe mine personal mă face să vomit mai ceva ca progesteronul pe care trebuie să-l înghit zilnic. Aceste mămici vor să facă totul natural, pînă acolo încît bieții ginecologi sînt nevoiți să asiste la nașteri cu lumina stinsă și cu gestanta așezată în patru labe, căci așa nasc animalele. Nu rîde, Herr Doktor, e adevărat, sora mea, medic cum știi, are mulți prieteni ginecologi și unul dintre ei i-a povestit că a fost nevoit să-și lege o lanternă în frunte, ca un miner, pentru a se asigura că respectiva doamnă care voia totul natural nu face, pe întuneric, vreo hemoragie și că bietul copil nu cade direct în capul lui cel moale din cauza poziției mamei patrupede. Mama și medicul-miner se aflau, din fericire, într-un spital, dar în curînd poate că vor învinge cei care cred că mediul aseptic distruge relația dintre mamă și copil, le răpește amîndorura acest moment unic, cînd el, plin de sînge și lohii, se odihnește la pieptul ei deja plin de lapte, iar ea, fără urmă de oboseală, surîde și e deplin fericită. Toate astea se pot petrece foarte bine în patul conjugal, căci așa făceau străbunicele noastre, iar noi între timp ne-am denaturat și trebuie să ne întoarcem la asta.
Lumea asta, Herr Doktor, la care tu visai atunci cînd ai scris cartea și pe care o imaginai plină de instrumente și facilități, în primul rînd medicale, lumea asta a mea (noi ăștia de 30 de ani sîntem răspunzători de ea, nu?) e una ciudată și anapoda. Deși instrumentele și facilitățile există, deși tehnologia a ajuns la performanțe inimaginabile, morala publică a rămas cumva în urmă, ca și cum s-ar fi jenat să țină pasul cu știința. Niște anonimi, de care ne amintim doar dacă loteria de la Stockholm cade pe capul lor, se preocupă de bioetică, de minimizare a traumei fizice, de întîrziere și apoi de ușurare a evenimentului biologic numit moarte, de harta genomului, de celule stem sau de intuițiile confirmate ale fizicii cuantice, de particula Hobbs, în fine de lucruri pe care ar trebui să le urmărim cu sufletul la gură, ca pe cele mai importante știri. Dar nu, Herr Doktor, noi nu știm cum îl cheamă pe cel care a inventat căruciorul ergonomic, în care copilul, fructul iubirii dintre cei doi oameni implicați în povestea asta, nu mai simte fiecare piatră din pavaj în rinichii lui minusculi, în schimb privim cu o nedisimulată și oarecum vinovată admirație la femeia africană care-și poartă copilul înfășurat într-o cîrpă.
Îți amintești, Herr Doktor, ai scris o teză de doctorat despre alăptarea artificială, chiar așa se numea: ”Laptele pulverizat în alimentația sugarului normal și dietetica sugarului cu tulburări digestive”. Am găsit-o în catalogul universității. Era în 1943. A trecut mai bine de o jumătate de veac de atunci și trei regimuri politice radical diferite între ele, au acum copii nepoatele femeilor tinere de atunci și la ordinea zilei este întoarcerea la alăptarea naturală. Știu, o spui și în carte, o spune orice om rațional, e mai bine să existe alăptare naturală. E bine pentru copil și pentru mamă, dar dacă, pe undeva, se produce un scurtcircuit? Dacă, din diverse motive asupra cărora nu ai nici o putere, așa cum nu ai nici o putere asupra faptului că nu ți-au apărut, la timpul lor, caninii definitivi (unii zic că e un proces de evoluție, că omul viitorului va avea mai puțini dinți pentru că se îndepărtătează progresiv de natura lui de prădător), pur și simplu corpul tău nu vrea să alăpteze? Dacă oasele tale coxale sînt mai înguste decît trebuie și nu ai structura potrivită unei nașteri naturale, atunci, în toate aceste cazuri trebuie să te simți vinovată? Mai grav, dacă crezi neabătut că lucrurile esențiale sînt în altă parte, ca de pildă în relația ta adevărată cu copilul tău, în grija de a nu-i impune propriile tale dorințe, de a-l trata ca pe o persoană autonomă încă de la început, și nu în stoarcerea sînilor pentru a-i asigura laptele sau în purtarea lui într-o bucată de pînză, ca să fie mereu aproape, lipit de corpul tău?
Herr Doktor, probabil că, așa cum spui, sarcina nu e o boală. Dar dă-mi voie să spun că e o treabă al dracului de incomodă și că neplăcerea fizică pe care o creează în corpul unei femei care obișnuia să trăiască într-o oarecare armonie cu el și chiar avînd momente de grație (o seară perfectă, haine care îmi veneau bine, umbra fugară a siluetei mele într-o vitrină) nu are nici o legătură cu dorința de a avea un copil cu bărbatul iubit. Desfid pe oricine pretinde că sarcina e o stare de fericire, o stare de grație. O minciună, un paradox perfect și frumos, așa cum ne servesc bisericile de orice fel relativ la toate lucrurile importante din această viață.
Cred că sarcina e prețul pe care îl plătim pentru egoismul de a vrea un copil unicat, copilul care poate reieși din uniunea dintre o femeie și un bărbat anume, prețul pentru lipsa de generozitate pe care o dovedim încăpățînîndu-ne să creăm un copil nou și nu adoptînd unul din milioanele de copii deja creați și care ar avea nevoie de niște părinți. Da, cred că cei care adoptă copii sînt cei mai minunați oameni din lume. Dar eu nu mă ridic la această înălțime. Eu îl privesc pe A. care stă în cadrul ferestrei și fumează, și, în ciuda durerii ascuțite pe care o simt acum pentru că mi-am schimbat poziția, îmi amintesc primele minute în care l-am văzut, demult, cu mulți ani în urmă. Și știu că da, asta vreau, în pofida tuturor durerilor și neplăcerilor, vreau ca acea întîlnire inaugurală să se transforme într-o ființă nouă, care să aibă, dacă se poate, culoarea arămie a pielii lui și părul meu imposibil de pieptănat. Și această dorință plină de egoism se plătește, ca în poveștile vechi, cu durere, cu cercul de fier care încinge talia fericitei mirese. Doar că, în realitate, cercul nu se rupe dacă e atins de el, cercul există chiar dacă el rămîne aici și nu mai pleacă și nu trebuie să-l caut și nici să-l aștept, așa cum am făcut-o în anii în care nu puteam fi împreună. Stă în cadrul ferestrei, privește neputincios, îmi spune că dacă ar putea, l-ar ține el în lunile care au rămas. Orice se poate împărți între un bărbat și o femeie, Herr Doktor, orice, mai puțin asta, aici ștafeta nu mai funcționează; iar faptul că știi că doar tu, ca femeie, poți duce la bun sfîrșit această sarcină, poate fi prilej de mîndrie, de euforie pentru alte femei. Pentru mine, care uitasem ce înseamnă singurătatea de cînd sînt împreună cu A., e un prilej de amintire a teribilei singurătăți în care ne aflăm în cușca acestui corp care, și așa fragil și incontrolabil, are acum și responsabilitatea unei alte ființe. În reamintirea acestei singurătăți, sarcina seamănă bine cu o boală, Herr Doktor, doar că la capătul ei există speranța nu doar a însănătoșirii, ci și a unui dar mult mai important.
Deși n-o spune, știu că el are momente în care se gîndește cu nostalgie la femeia care eram înainte, la extraordinara, atît de atrăgătoarea nepăsare a unei femei care încă nu se pregătește să devină mamă. Și eu mă gîndesc, ca la o prietenă pierdută, dar în același timp simt, presimt, că dacă acest drum se va termina cu bine, singurătatea, prietenia, chiar și textura a ceea ce simțim unul pentru altul, își vor schimba complet înțelesurile. Și poate nu în rău.
Cu această nădejde fragilă, mă întorc din nou spre ecranul luminos și încerc să termin această scrisoare, chiar dacă, Herr Doktor, scrisul e o activitate aproape imposibilă în starea în care mă aflu. Nu ți-am spus mare lucru despre mine, dar tu ai înțeles, probabil, că teoriile și eseistica de mai sus sînt un ersatz pentru vaietele de care vreau să te protejez.

Cu drag,
L.M.

…………………………………………………………………………………………………………

13 aprilie 20…
Berna

Draga mea dragă,
Sînt ingrijorat pentru că se apropie termenul și știu că te afli la o oarecare distanță de spital, înțeleg că ai vrut s-o ai aproape mama ta care te poate ajuta în aceste momente, știu că e și soțul tău cu tine, dar cazul tău, cum bine știi, e unul mai delicat și acum poate ar fi mai bine să mergi mai aproape, fie să stai în casa medicului tău, cu dragă inimă te-ar primi, nu am nici o îndoială, fie chiar să mergi la spital ca să previi ceva neașteptat.
Draga mea, nu vreau să te sperii și mai ales nu vreau să intri în panică, dar, așa cuminte cum ai fost pînă acum, trebue să fii și în zilele următoare, ca să nu existe surprize. În domeniul nostru medical surprizele nu sunt niciodată plăcute și e mai bine să fii cu băgare de seamă. Și nu uita, lasă la o parte orice convingeri ai avea, lasă-le pentru vreo carte de teorii și idei, îți mărturisesc că nu întotdeauna îmi e ușor să-ți urmăresc argumentația surprinzătoare, dar cred că pot fi idei interesante în ce spui și, deși te plîngi că nu poți scrie, lungimea scrisorilor tale te contrazice. Eu mă bucur că-mi scri, doar că, ți-o spun cu toată dragostea, nu e acum momentul pentru speculații, fie ele oricît de interesante. Îți amintesc o butadă a lui Emil Cioran, știi că mereu l-am citit cu interes, chiar dacă, ca medic, i-aș fi recomandat cîteva lucruri simple și higienice, care i-ar fi ușurat tensiunea nervoasă. O femee aflată în starea ta l-a elogiat pentru cărțile lui pline de afurisenii, iar el i-a răspuns: Doamnă, cărțile alea le-am scris pentru idioți, dumneata aștepți un copil, asta e mult mai important decît prostiile mele!
Așadar, te rog, nu irosi colostrul și primele alăptări, vei avea timp o viață întreagă pentru păreri și teorii, dar aceste clipe sînt unice, deopotrivă pentru tine și pentru copil.
Te îmbrățișez și îți trimit toată dragostea mea,
dr. Alphonse F.
25 aprilie 20…
Spital

Herr Doktor,
Pentru prima dată îți scriu de mînă, sper să nu fie un chin descifrarea lungii scrisori care urmează, dar nu am nici o posibilitate să scriu altfel.
Am născut. Nu știu dacă se poate spune așa, pentru că nu am trecut prin nici un travaliu, nu am împins, nu am răcnit, ci doar m-am așezat pe o masă și apoi s-a întîmplat ceva cețos, ca un film la proiecția căruia am asistat zîmbind. Da, am zîmbit mereu, am fost de o liniște extraordinară, adică cel mai neașteptat lucru din partea unui om plin de angoase ca mine. Trebuie să recunosc, deși nu cred în sentimentalismul care înconjoară momentul, că ceva magic s-a întîmplat. Să-ți povestesc.
Miercuri seara, știind că a doua zi urma să mă duc la ultima consultație dinainte de cezariana programată, mi-am dat seama că era imperios să-mi fac unghiile de la picioare, dar acolo nu există decît o singură frizerie. Unghiile se fac cum se făceau prin anii 80, dar totul e atît de încremenit încît pare că și pe vremea Imperiului Roman se făceau la fel. Mi-am zis, dacă cumva mor din facere (anxioșii sînt prevăzători), vor găsi peste veacuri o mumie cu unghiile ascuțite și lucioase, cu urme de carmin împrejur și vor judeca complet greșit proveniența și valorile bietei decedate. Nu doar că am purces singură la tăirea, pilirea și pictarea unghiilor de la picioare, dar am avut și proasta inspirație să pun piciorul pe chiuveta din baie, un gest de maximă flexibilitate, pe care multe femei nu-l pot face nici în stare normală. Un picior și apoi celălalt și mîndria aferentă: încă pot. Am terminat, unghiile au rămas curate, perfecte, mărgele roșii aproape comestibile, cum spune A. Am dormit bine, bucuroasă că măcar acea parte a corpului amintea de femeia de dinainte.
Dimineața, m-am îmbrăcat cu grijă, blugii prevăzuți cu elastic, un jerseu negru de cașmir, mărgele gri, m-am fardat, din fericire nu am pete pe față, nu m-am îngrășat deloc în afara kilogramelor din jurul taliei. Eram, Herr Doktor, în camera bunicii și mă uitam în oglinda ovală de la frumosul ei șifonier de mahon și cînd m-am ridicat în picioare am simțit ceva straniu, ca și cum oglinda însăși s-ar fi lichefiat și argintul ei s-ar fi transformat într-o cascadă și blugii erau complet uzi, de la mijloc în sus mă privea aceeași femeie, jerseu negru, mărgele, de la talie în jos, altceva. Ca și cum mi-ar fi crescut o coadă de sirenă, ca și cum mă transformasem brusc într-o amfibie de nerecunoscut, care nu mai putea să continue gesturile firești, umane, să ies pe ușă, să mă urc în mașină, să plec spre ultima consultație… Mama s-a speriat cumplit și ea a fost cea care a spus cuvintele, s-a rupt apa, apoi m-a întrebat dacă simt contracții, dacă mă doare ceva, dacă pot să merg și eu am zis da la toate și am zîmbit. Și din acel moment nu mi-a mai fost frică. Deloc.
A. conducea, mama din spate mă întreba la fiecare cinci minute dacă am contracții, o mașină de înghețată a încetinit în fața noastră ca să ne lase să depășim, mă uitam la linia orizontului atît de cunoscută dintre cele două orașe, drumul pe care de atîtea ori am mers în copilărie dinspre părinți înspre bunici și invers, duminica, tata, tînăr, asculta meciurile din campionat în transmisiune directă, coca cosma teoharie, petrolul ploiești și universitatea craiova, din cînd în cînd simțeam din nou apă și nici un pic de frică, nici un miligram de frică, o liniște absolută, poate să fie așa sau altfel, poate să fie ultima dată cînd văd cerul și această linie a orizontului… Nu mi-era frică, dar asta nu însemna că uitasem datele medicale ale problemei, știam că o hemoragie era posibilă și știam și timpii exacți în care m-aș fi desanghinizat, știam că uterul are un sistem de anticoagulare care face ca o asemenea hemoragie să nu poată fi oprită. Dacă mie mi se întîmplă ceva, sigur copilul nu va păți nimic, chiar și dacă facem mai mult de o oră pe drum, copilul sigur va fi ok, eram în săptămîna 37, aproape 38, la eco dopler din săptămîna anterioară arăta bine, mare, dezvoltat perfect, cu o arteră care-i ducea sînge în zona capului, o să fie un copil inteligent, a zis cineva. Probabil nu-i era tocmai bine, rămînea lipsit de învelișul moale al lichidului amniotic, dar nu era încă în pericol. Mîinile lui A. lăsau urme umede pe volan, îi vedeam cu coada ochiului rictusul de spaimă abia conținută, mama vorbea, vorbea fără oprire.
Acest drum spre spital m-a schimbat complet, Herr Doktor, cea care îți scrie acum din cabinetul medicului-prieten este cu totul altcineva decît cea care ți-a scris ultima dată de pe laptopul albastru. Am născut, sînt mama unei fetițe cu pielea arămie și părul foarte negru. Dar s-a mai întîmplat ceva: în acea oră petrecută în mașină, dinspre vechea casă a buniciilor înspre spital, am știut cu certitudine că viața mea e mai puțin importantă decît a altcuiva. Am avut de atîtea ori accese de furie cînd auzeam, într-un film, întrebarea: vreți să salvăm mama sau copilul? Mama, bineînțeles, răcneam eu, mama e o ființă completă, cu experiențe, întreg universul a conspirat ca ea să crească și să ajungă o persoană, cum să salvezi un ghem de carne și nu o femeie, un om deplin? Atunci pe drum, eu aș fi fost cea care ar fi spus, fără nici un fel de eroism, fără s-o declam ca într-o tragedie antică, ci discret, șoptit: copilul.
A fost așa și nu altfel, nu știu exact de ce, am o nedumerire care nu s-a risipit de tot. Eu, omul cel mai preocupat de propria sănătate, cel mai ipohondru și maniacal și angoasat mamifer care a trăit vreodată pe fața pămîntului, femeia vanitoasă, care se uită mereu în vitrinele magazinelor ca să-și confirme frumusețea, eu, care-mi pusesem picioarele la 120 de grade ca să-mi pictez unghiile, eu, în acele clipe, n-aș fi avut nici o ezitare: copilul. Am văzut acest orizont de mii de ori, am cunoscut atingerea acestui bărbat care acum conduce lîngă mine, am văzut soarele răsărind din mare într-o dimineață perfectă, eram împreună pentru prima dată și pielea ne mirosea a sare și nu exista nici o posibilitate morală să fim împreună… vreau ca ființa închipuită de noi în acea dimineață să poată vedea orizontul și să poată simți gustul de sare pe o piele fierbinte, cîndva. Deci da, copilul.
Am zîmbit și cînd soția medicului-prieten, o cunoști, e anestezistă, mi-a spus sa stau aplecată ca să-mi facă injecția în coloană, apoi m-am întins pe spate și l-am văzut pe el, pe medicul-prieten, cum se spală pe mîini îndelung, era foarte liniștit, dar nu vorbea sau eu nu auzeam, pentru că totul era vătuit ca într-un film mut. Apoi l-am văzut cum ține ceva în mîini cu grijă și a fost ca și cum privirea mea ar fi parcurs o distanță imensă și în sfîrșit am văzut că-mi oferea un copil murdar, jilav, cu părul foarte negru care nu spunea nimic, era tăcut și m-am speriat, dar am făcut efortul supraomenesc să mișc globii oculari încă o dată și m-am uitat la fața doctorului și zîmbea, era fericit și făcea un semn cuiva care era în spatele mesei de operație și n-am văzut cine era acolo, dar am simțit adierea unui parfum cunoscut și mirosul de sînge a dispărut și a fost înlocuit de altele, dintr-o vară îndepărtată. M-am liniștit și apoi ecranul s-a stins.
M-am trezit într-o lumină orbitoare și mi-era foarte sete. Mama zîmbea și vorbea, vorbea fără oprire și spunea ceva despre o fetiță perfectă, care n-a plîns, ci, din prima clipă, a respirat liniștită, ca și cum făcuse asta dintotdeauna. Nu plînge nici acum, doar doarme, operația a fost mai ușoară decît se așteptau, fără sîngerări, fără complicații. A. stătuse mereu în sală, așa e cînd ești printre prieteni.
Îți scriu acum din cabinetul unde medicul nostru își petrece gărzile. E o cameră îngrijită și retrasă, el a fost atît de amabil și ne-a dat cheia pentru ca eu și mama să putem sta din cînd în cînd aici. În salon sînt trei paturi ocupate de femei care au născut recent, la una dintre ele au venit soțul și soacra. Neavînd nici un obiect de mobilier la îndemînă, soțul a pus farfuria de plastic și pachetul cu carne unsă cu usturoi direct pe burta soției, care, operată fiind, prezenta o proeminență bine înfășurată în bandaje și nici o reacție umană, fața în sus și ochii închiși. Soacra turuia lîngă ea pe pat, nu părea să fie deranjată de lipsa unui răspuns, soțul mănînca foarte atent să nu scape vreo picătură de maioneză. Am ieșit și nu ne puteam opri din rîs, apoi mama a coborît și mi-a cumpărat un caiet și un pix Bic.
N-a ieșit o scrisoare frumoasă pe foile rupte din caiet, dar cred că vei simți mirosul acestei clipe, amestecul de clor și fecale și sînge care plutește pe holuri, mirosul usturoiat al prînzului de pe burta colegei mele de salon, și încă unul, fragil, care nu știu dacă va persista: mirosul pielii ei, atunci cînd o țin în brațe, la fiecare patru ore, un miros moale, de puf umed de porumbel abia ieșit din găoace. E încă atît de curată, prin corpul ei mic trece doar laptele pe care nu credeam c-o să i-l pot da. Da, alăptez, cred că am reușit și transmiterea prețiosului colostru, stai liniștit, Herr Doktor. Aștept să ne cunoaștem mai bine, eu și ea. Sînt fericită că nici o durere n-a însoțit prima noastră întîlnire, că nu mi-a sfîșiat corpul, că nu am țipat, că am fost tăcute amîndouă, iar eu am zîmbit mereu. Vechea și nevindecata mea angoasă pare să fi luat o pauză. Frica de moarte e cam rușinată și retrasă în bîrlog, nu doar că n-am decedat, dar am adus o ființă nouă pe lume. E ca și cum edificiul scheletului meu psihic s-ar fi prăbușit, atunci pe drum și acum se reconstruiește, cu alte unghiuri, cu arcuri și volute de susținere mult mai bine calculate, arhitectul s-a trezit din adolescența lui șuie și prelungită și a început să facă planuri adevărate, bine cumpănite. Acum acoperișurile trebuie să reziste, interioarele trebuie să fie luminoase și pilonii rezistenți, coloanele, nu doar ornamente cu frunze de acant, ci coloane utile, de susținere, adevărate. Aud cum se strigă unii pe alții muncitorii, cum se urcă pe schele, unii fluieră, alții înjură, oricum muncesc, muncesc și nu prea e timp de altceva.

Cele bune, Herr Doktor,
L.M.

Precizare: Acest fragment face parte dintr-un proiect literar amplu, al cărui subiect este maternitatea, un roman epistolar cu titlul ”Fructul”. L.M. sînt inițialele femeii care se află în plin proces procreativ. Doctorul Alphonse Fruchter este un personaj la fel de ficțional ca femeia, dar, ca și ea, are o legătură strînsă cu realitatea pentru că un medic pediatru cu acest nume a existat în realitate și a publicat o carte care se numește ”Cum să îngrijim, să alimentăm și să educăm copilul. Îndreptar de puericultură”, Editura Socec Co. S.A.R, București, fără dată, dar se poate deduce din comanda de tipar că ar fi fost 1931. În roman, reperele de timp sînt distorsionate, povestea se întîmplă în anii 2000, iar personajul Herr Doktor este un vechi prieten de familie, emigrat de mulți ani în Elveția. Scrisorile semnate de el respectă grafia folosită în cartea amintită, respectiv în perioada pe care personajul ar fi petrecut-o în România înainte de emigrare. Cele patru scrisori selectate aici nu se află într-o continuitate cronologică în carte, ci reprezintă două momente diferite, relaționate într-un fel sau altul cu ideea de scris.

Anuncios