Conspect din presa românească, temele zilei

Mă gîndesc că poate fi util, dacă tot am citit cîte ceva în ultimele zile, să fac un conspect aici cu articolele de neocolit, implicit mulțumindu-le, în acest fel, celor care le-au scris. Căci, cum zicea un comentator binevoitor sub un articol al meu din Contributors, e ușor să scrii din Salamanca, vreme frumoasă, cer albastru (azi plouă), dar altceva e să stai în București și, în loc să rămîi liniștit la locul tău, nesupărat de nimeni, să spui în gura mare lucruri periculos de adevărate.

Un articol de neocolit: cel semnat de Petre Bădică, în România liberă, despre Ecaterina Andronescu și rolul ei nefast, sinistru în degradarea învățămîntului românesc. Un text extraordinar, pe care Klaus Iohannis ar trebui să și-l printeze și să-l pună cu o piuneză deasupra biroului, atunci cînd se simte entuziasmat de ideea reformei sistemului din care a făcut parte. Nu doar că Monica Andronescu este în continuare privită de mulți oameni din sistemul de învățămînt din România ca o făcătoare de minuni (nu e de mirare, Adrian Năsate e privit ca un mare intelectual, iar Adrian Păunescu e în competiție cu recent decedatul pentru locul doi după Eminescu), dar am înțeles că doamna profesoară se gîndea serios să candideze la șefia PSD. Cum bine spunea Vlad Mixich, nici să vrei, nu te poți compromite, pur și simplu nu funcționează mecanismul ăsta la noi, poți să te faci de rîs oricît și oricum, important e să nu recunoști.

Sînt de acord cu ce spune Mihai Maci în Contributors, profesorii au făcut în acești 25 de ani mai puțin decît magistrații. În clasa din care am făcut parte în liceu eram două olimpice la română, cealaltă a dat la Drept, eu n-am ascultat sfaturile pragmatice și am dat la Litere. Nu regret, dar mă gîndesc serios că poate ar fi fost mai util să le fi ascultat (deși mă mîngîi cu ideea că sînt prea impulsivă pentru un asemenea job și că mai bine să greșesc într-un articol, decît să distrug în mod direct viața cuiva cu vreun verdict emotiv). Dar ce facem cu acei profesori care totuși au făcut și fac enorm pentru societate? Un exemplu: profesorul Marian Popescu. Nu doar că și-a făcut onest treaba în comisia academică din care a făcut parte, dar are extraordinara generozitate să spună public ceea ce e de spus despre doctoratele plagiate. Cine îl susține? Dacă s-a putut face în 2012 o scrisoare pripită, poate cu bune intenții, deși, cred eu, profund greșită, către Uniunea Europeană, nu s-ar putea face acum una pentru susținerea doctoratelor ne-plagiate? Unii dintre semnatarii acelei scrisori sînt acum șefi de școli doctorale. Mă gîndesc că ar fi un gest compensatoriu și reconciliant, nu sînt dintre cei care cred în dușmănii eterne, cu toții putem greși, dar cu toții ne putem revizui, aici și acum.

Pentru problema refugiaților, cel puțin trei articole sînt de neocolit: cel al lui Dan Tăpălagă, de azi, care trimite la celelalte două, ale lui Cristian Câmpeanu și Valentin Naumescu. Lucruri de bun simț, informații documentate, explicații valabile. Înțeleg ce vrea să spună Dan Tăpălagă cînd zice că ”nu noi am făcut invitatiile la nunta asta”, adică refugiații sînt responsabilitatea Germaniei, căci Germania i-a chemat, dar tentația stilului glumeț, cumva de la sine înțeles în România ca să te califici la categoria jurnalist de talent, e dăunătoare cîteodată. Germania nu i-a chemat la nici o nuntă, gluma pur și simplu nu-și are locul, nici insistența cu răzgîndirea aceleiași, nu e vorba de nici o schimbare bruscă și de neințeles, Angela Merkel nu e nici inconștientă, nici bipolară. Angela Merkel a făcut un gest firesc, aplaudat de mii și mii de nemți care au simțit nevoia să iasă și să-i întîmpine binevoitor pe refugiați, un gest pe care a fost apoi nevoită să-l retracteze la presiunea partenerilor de coaliție. Da, în țările normale există chestia asta numită coaliție, există parteneriate, există păreri diferite, există lideri de landuri de care nu ai cum să nu ții cont, lumea nu e făcută doar din asociații pentru profit imediat de tip USL. Observ un fel de unanimitate în presa românească în a o incrimina pe Merkel și a fi cu totul de acord cu președintele român, respectiv ministrul Oprea, cum că România nu poate primi 6000 (șase mii!) de refugiați. Căci s-ar putea strecura jihadiști printre ei. Să înțeleg deci că SRI, SIE, DIE și alte instituții din țară, misterioasele astea instituții cu acronime temute de toată lumea, nu se pot descurca să urmărească șase mii de oameni și să-i demaște pe aruncătorii de bombe de printre ei? Trist. În plus, se face și caz de faptul că dacă nu sîntem în Schengen, sîntem supărați și deci să ne scutească. Încă o dată trist!

Spania va primi doar în acest an ”cel puțin” (așa a zis ministrul de Interne spaniol, ”cel puțin”) 35.000 de refugiați, 15.000 alocați de la Bruxelles, restul, alte categorii, pe alte rute. În timp ce Spania, cu șomaj imens, probleme în Catalunia și multe alte bube, zice că ”trebuie să transforme necesitatea în virtute”, să primească refugiații, să fie solidară cu majoritatea țărilor europene, România se simte foarte rebelă și foarte îndreptățită în rebeliunea ei. Șase mii, despre asta e vorba și pentru acești șase mii (poate vor fi mai puțini căci mă gîndesc că e posibil ca printre cei șase mii să fie vreunii care să zică, auzind că au fost repartizați în România, că preferă să se întoarcă la ei acasă!) ne vom face de un mare rahat, încă o dată, în UE! (Iar amenințarea cu mișcorarea fondurilor structurale nu cred că va funcționa în cazul României, pentru că nu se cheltuie nici fondurile deja acordate, fiind dificil de furat, cum se știe.)

Spania a rezolvat problema, aș zice, admirabil, ca în atîtea alte rînduri și fără prea multe contorsiuni intelectuale: ”să transformăm necesitatea în virtute”, orice refugiat are dreptul să fie primit, ”35.000, cel puțin”. Cînd se vor mai întreba unii cum se face că Spania nu e xenofobă, să se gîndească la cum reacționează liderii ei, indiferent de culoare politică, într-un moment ca acesta, istoric, dramatic, dificil.

Am citit cu interes, ca întodeauna, ce scrie Alina Mungiu, ultimele articole, unul despre doctoratele în Securitate și unul despre Oprescu, sînt esențiale și au acea directețe specifică presei occidentale, e aproape o chestiune de stilistică care la ea există și la alții, la fel de onești sau de inteligenți, lipsește. La Alina Mungiu te poate enerva tonul, te poate enerva sintaxa, dar e reconfortant să constați că absolut niciodată nu o scaldă, nuanțele nu sînt o scuză pentru ambiguități, autoarea e întotdeauna acolo, prezentă în text, asumîndu-și tot. E o formă de generozitate.

De asemenea, articolul lui Vladimir Tismăneanu despre taximetristul Ahmad, mi s-a părut exemplar, mai ales că e disonant în corul îngrijorărilor față de posibilii jihadiști; încă o dată, de acolo, de la Washington, îi va enerva pe mulți. Mi-ar plăcea să am consecvența ș tenacitatea lui în a deranja siesta unor compatrioți.

În fine, cel mai bun, jurnalistic, moral, intelectual, material pe care l-am citit în ultimul timp: reportajul ”Sînt femeie liberă” în Casa Jurnalistului (e mai vechi, dar acum l-am găsit eu, oricum e din specia evergreen, din păcate). Despre o fată de 17 ani, pe numele ei real Ioana. Care, prostituată fiind, a avut imensul curaj să-i înregistreze nu pe clienții abuzatori, ci pe polițiștii infinit mai abuzatori decît cei mai ticăloși dintre clienți. N-am știut ce să fac ca să încurajez cumva munca celor de la Casa Jurnalistului, din păcate nu sînt suficient de faimoasă ca semnalarea mea să le aducă vreun folos. Dar măcar pot să-mi fac un abonament la Casa Jurnalistului, costă 5 euro pe lună. Ei zic că trăiesc din asemenea contribuții, iar eu îi cred, pentru că se simte libertatea, lipsa temenelelor, în tot ce am citit pînă acum acolo.

Între timp, în România liberă au mai scris două articole foarte bune Dan Turturică și Sabina Fati. titlul celui din urmă, memorabil: Nerecunoscători sau fricoși? Cînd ne-am pierdut umanitatea… În sfîrșit, nu se putea să fie chiar toți într-o simțire cu fostul și actualul președinte… cineva trebuia să spună apăsat cît de penibilă e România cu rebeliunea ei împotriva refugiaților, cît de mică, de meschină… Vorba Sabinei Fati, românii nu sînt de fapt deloc primitori, măcar cu asta să ne alegem, dispariția mitului cu ospitalitatea. Mă bucur că momentul se vede și din interior așa cum se vede din afară, ca un nou prilej de jenă.

Și încă un articol de printat și de pus în dosarul Interesului național, atunci cînd o sa-și spună oful la consiliul miniștrilor de Interne de vineri, alaturi de celelalte trei țari rebele: Alina Mungiu, negru pe alb!

Anuncios