Liviu Dragnea, cele trei secunde de reculegere și softul bolșevic al discreditării

Bun, deci la comanda lui Liviu Dragnea, pe 18 octombrie 2015, toată pesedimea (4000 de capete) s-a ridicat în picioare, Iliescu inclusiv, și a păstrat un moment de reculegere în memoria victimelor. Aici a trebuit să caut pe net înregistrarea, să văd exact, fără trascriere, despre ce victime a fost vorba: ”victimele dictaturii comuniste”, zice proaspăt alesul, fost candidat unic la șefia PSD: ”să ne cerem iertare chiar dacă nu noi sîntem vinovați”. Se pot observa, în fotografia publicată de Hotnews, siluetele, văzute din spate, ale pesediștilor ridicați în picioare. Un domn cu cămașă albă stă cu mîinile în buzunare. Altcineva imortalizează momentul cu un smartphone. Dragnea a plusat: ”și să le cerem iertare românilor că nu am făcut-o mai devreme”. Și după nici cinci secunde (eu am numărat trei) s-au așezat. Iliescu inclusiv. Nu părea surprins, nici deranjat, dar să zicem că după atîta amar de ani știe să-și controleze mișcările feței. Înregistrarea video de pe site-ul PSD dureaza patru ore. Am urmărit fragmente, merită. Singurul ale căreui trăsături faciale au fost alterate: fostul manechin Călin Popescu Tăriceanu, în secundele în care alesul a pronunțat cuvintele ”ICR”, ”am greșit” etc.

Nu cred că trecuseră trei minute de la momentul de reculegere, cînd Dragnea făcea deja glumițe cu Ponta, ”să nu ne mai faci vreo nefăcută”, iar Ponta, umflat în pene pentru că alesul spusese apăsat că ”Ponta este cel mai bun prim-ministru” și că ”PSD va rămîne la guvernare”, face un semn cum că de acum înainte își va ține gura.

Merită vizionate și momentele inaugurale, cu muzică de fond înălțătoare, cînd proaspăt alesul face o baie de mulțime printre cei 4000 de tovarăși de luptă și dă mîna cu unul și cu altul. Evită să-i privească direct și trage ocheade hoațe spre cameră. În spate, responsabil cu agitația și propaganda, cu simpatia și prietenia față de mase, e mai extravertitul Zgonea. Pesediștii mărunți care au șansa să dea mîna cu alesul, sînt extaziați. O doamnă mai în etate și de aspect mai modest, e trecută cu vederea, e sărită de la întinsul mîinii și se întristează vizibil. Dar vine Zgonea din spate și o consolează abundent. Pe primele rînduri, tînărul rebel Mihai Sturzu privește spre Sala Palatului emoționat pînă la lacrimi, simte mulțimea, rumoarea, momentul istoric probabil. E pur și simplu transportat. Imediat în spatele lui Dragnea se agită un băiat pirpiriu, probabil un aspirant bun la toate, care vrea să iasă în evidență prin abnegație. Doamnele pesediste par îmbrăcate într-un fel de uniformă, coafură țeapănă tip Marlyn Monroe, fard gros, strident, culorile alese pentru vopsirea părului sînt două: blond platinat (modelul Firea) și roșu Apaca (modelul Olguța). Pantofi cu platformă, tocuri imposibile, expresie a feței forțat zîmbitoare, tip stewardeză de linie aeriană națională de țară săracă, dar ambițioasă. Umanitate pesedistă pe care o cunoaștem cu toții, pe care o vedem de la bun început prin birouri, instituții, primării și de care știm, din instinct, că e bine să ne ferim sau, la o adică, să o lingușim, ca să nu avem probleme. Îl văd pe Bănicioiu, ministru tînăr, mi-l amintesc din anii de facultate, se ocupa cu locurile de cămin din Grozăvești, via Liga Studenților (sau cum se numea ea pe atunci), era un fel de vătaf peste mica mafie care scotea profit pe spinarea studenților mai fără posibilități, în căutare de loc de dormit. Probabil a fost un antrenament bun. O văd pe fosta campioană olimpică Gabriela Szabo, participă activ la procesiune, la spectacol, dar mi se pare că întrevăd pe fața ei o urmă de ironie. Sau e wishful thinking din partea mea? Înțeleg că absolvenții de ”Titu Maiorescu” sau de ”Dimitrie Cantemir” (ce oameni minunați ajunși nume de universități privato-secursitice!) au avut nevoie de PSD ca să reușească în viața, dar o campioană olimpică? Printre cei care dau mîna călduros cu președintele PSD 97% îl văd pe Sorin Ilieșiu, ce tristețe… Ar fi însă trist și atît, dacă ar fi vorba doar de o simplă cădere de caracter, dar Sorin Ilieșiu e printre inițiatorii decredibilizării raportului din 2006 – a se vedea imundul grupaj realizat la sfîrșitul anului 2014 de revista Contemporanul, revistă condusă de ”Nicolae Breban, propus la Premiul Nobel de Uniunea Scriitorilor” (cîtă imoralitate, cît anacronism și cîtă lipsă de gust estetic din partea Uniunii Scriitorilor!), unde Sorin Ilieșiu, Victor Ponta și Tăriceanu folosesc toți trei și în mod repetat cuvîntul ”farsă” la adresa momentului 2006 din Parlamentul României.

Dar să revenim, să nu fim răi, bîrfitori, limbi ascuțite de oameni care stau de-o parte în loc să se ”implice”, să facă ceva pentru țară. Să credem că poate, cine știe, chiar e vorba de un moment-zero, de un punct de cotitură, de începutul unui consens diferit de cel iliescian. Cred că nu e om în România, oricît ar fi de critic, de circumspect, de suspicios, de pesimist, care să nu-și dorească să se termine o dată circul și să începem să funcționăm normal, cu un partid de stînga, cu un partid de dreapta, cu o politică coruptă într-o măsură suportabilă, ca în orice țară civilizată, cu o democrație imperfectă, dar funcțională, fără răni ale trecutului, fără ranchiune instorice, fără falii, altele decît cele normale între oameni diferiți. Trăiesc într-o țară care a depășit un război civil, care a votat o Constituție democratică, unde un prim-ministru fost falangist, a știut să-și sfideze foștii camarazi și atotputernica biserică catolică și a trecut legea divorțului și atîtea altele (am scris aici despre acest magnific personaj politic spaniol). De ce nu s-ar putea și în România? Mai ales că iată, Ion Iliescu, intangibilul Iliescu, a luat-o și el pe drumul declarațiilor în fața unui judecător. Dacă au putut spaniolii, de pildă cei care au stat prin pușcării, urmașii celor executați de Franco, să dea mîna cu călăii lor sau cu urmașii urmașilor, de ce n-am putea noi să ne împăcăm cu doamnele cu părul roșu sau platinat, să acceptăm că și ele au dreptul să se exprime politic, că e loc pentru toată lumea? De ce n-am putea să vorbim serios despre Liviu Dragnea șef de partid, așa cum o fac deja majoritatea jurnaliștilor din România, și să lăsăm la o parte casa cu helioport din mijlocul celui mai sărac județ al României?

Păi am putea, cred, dacă spectacolul oferit ar avea măcar o umbră de credibilitate, de autenticitate. Dacă n-ar fi prea multe coincidențe, prea multe potriveli, condamnare pesedistă a comunismului, urmată de inculparea lui Iliescu, urmată de închiderea dosarului revoluției, neclaritatea care planează asupra NUP-ului dat de Koveși (urmăriți aici dialogul Băsescu-Koveși pe această temă, din septembrie 2009, dă de gîndit). Apoi condamnările și încarcerările și eliberările în serie din ultimii ani, nesoldate cu nici un fel de asumare, de condamnare publică, fără nici un efect de reeducare: Adrian Năstase, fost pușcăriaș, conferențiază liniștit, la MAE, pe probleme rafinate de politică externă; Voiculescu e la pușcărie, dar pare că e undeva în spatele studioului lui Gîdea, nesupărat de nimeni și trăgînd de firele marionetei; Becali își vede în continuare de binefaceri.

Dar să revenim la condamnarea comunsimului marca PSD.

Cînd se fac asemenea declarații, de condamnare a comunismului sau a oricărui alt rău istoric trecut, de recunoaștere a greșelilor (”chiar dacă nu sîntem noi vinovați”), în general oamenii maturi acceptă că e vorba despre un gest simbolic și nu așteaptă sinceritate la nivel personal, din partea protagoniștilor. Nu e nimeni naiv să creadă că Băsescu era preocupat pînă la fibră de condamnarea comunismului în 2004 (căci nu era vreun studios al fenomenului, așa cum a recunoscut, nici o victimă a regimului, așa cum iarăși a recunoscut), așa cum nimeni nu așteaptă de la Dragnea să jure pe roșu că îi pare rău pentru ceva ce, ca un copil încăpățînat în rele, spune că oricum n-a făcut. Deci să fie foarte clar că își cere scuze doar ca să facă un hatîr părinților și să primească jucăria. Acest tip de nesinceritate e de la sine înțeles, dar are nuanțele lui stilistice. E vorba despre calitatea spectacolului, de senzația de autenticitae, nu de sinceritatea omenească a protagoniștilor. E vorba despre ceea ce vine după. Este vorba de ceea ce lasă limpede de înțeles că țintește un asemenea gest simbolic, dacă citim printre rînduri, dacă privim cu atenție gestica, timingul, scăpările involuntare, cusăturile care se văd. E ca în cazul literaturii, știm cu toții că e vorba de ficțiune, dar poate să fie una de bună calitate, credibilă și autentică sau poate să fie o făcătură. O abureală, un lucru de mîntuială. O formă fără fond totală, cum bine zicea Maiorescu, adăugînd cea mai importantă, de fapt, parte a teoriei lui: forma fără fond nu e doar comică, ridicolă, ci face rău pentru că ”desprețuiește” (discreditează) ideea de la care pleacă și pe care o maimuțărește.

Cred că singurul lucru pe care îl vizează gestul lui Dragnea este decredibilizarea, încă o dată, a raportului Tismăneanu și a acțiunii șefului statului din 2006 de condamnare publică, explicită și categorică a comunismului și, totodată, decredibilizarea, cu anticipație de cîteva zile, a entuziasmului care ar fi putut însoți inculparea lui Iliescu. Încă o dată, pesediștii fac ceva cu gîndul la Băsescu, eterna obsesie. Și cu frica de stradă, altă obsesie.

Aici nu e vorba despre cine are mai mult sau mai puțin dreptul de a condamna comunismul sau dacă raportul Tismăneanu e mai bun (deși este!) decît textul lui Ilieșiu, dacă discursul lui Băsescu e mai bun (deși este!) decît improvizația sumară și prost, interpretată în falset de la cap la coadă, a lui Dragnea.

Aici e vorba despre aceeași veche metodă de propagandă care recomandă parodizarea unui moment important, cu un grad mare de probabilitate de a se transforma în reper public, în catalizator al moralității adormite, decredibilizarea prin imitare, prin maimuțărire, prin semnalare negativă (după ce s-a încercat atunci, la cald, decredibilizarea prin circul organizat de recent decedatul Vadim). Momentul 2006 și momentul inculpării lui Iliescu, despre care cu siguranță Dragnea știa. Și tocmai pentru că știa, s-a grăbit nu să-l elimine pe Iliescu, nu să facă curățenie cu anticipare, nu să se delimiteze și să o ia, glorios și moral, deșteptat brusc din somnul rațiunii și al eticii, pe calea cea dreaptă. Nu. S-a grăbit să dezamorseze orice posibilă izbucnire de fericire populară, să discrediteze în avans orice avînt anti-Iliescu al străzii care cine știe la ce ar mai fi dus. Dacă se bucură și condamnă comunismul însuși PSD-ul cu cele 4000 de capete platinate sau roșcate, cu cele cîteva mii de cefe groase îmbuibate, venite din cele mai sărace județe ale țării, atunci ce sens mai are să ne bucurăm și să-l condamnăm noi, restul? Vorba lui Caragiale, nu mai are nici un haz.

Nu știu dacă alesul cu 97% a făcut-o conștient, metodic, mă îndoiesc că la nivelul conducerii PSD există atîta skill de comunicare explicit, deși cu siguranță agitatori care să asigure ridicarea în picioare în timpul celor trei secunde au fost, căci Dragnea, se știe de la alegeri, de la referenum, e un bun organizator, știe să scoată oameni ”pe sus”, cînd e cazul. Ideea în sine a momentului cred însă că i-a sugerat-o cineva sau mai bine zis ceva, nu neapărat o persoană, cît o stare de spirit, aproape un instinct pe care aceste animale de pradă pesediste l-au dezvoltat și perfecționat în ultimii 25 de ani. Un software bolșevic internalizat care nu dă greș. (Și care vine din negura vremurilor comuniste, în studiul meu despre ”Gazeta literară” l-am văzut la lucru de nenumărate ori, un posibil moment ilustrativ ar fi mascarada pe care a reușit s-o facă Dej după raportul Hrusciov din 1956, acțiune exemplară, de manual, de maimuțărire și de evitare a unei posibile deschideri  ratate cu premeditare, explicată extraordinar de Vladimir Tismăneanu în ”Stalinism pentru eternitate”). Singura defecțiune posibilă în acest spectacol al manipulării la care se dedau ei și urmașii urmașilor lor fără nici un rictus de jenă, e încăpățînarea unui om viu, cu nume și prenume, care nu se lasă și ajunge la CEDO. Încăpățînarea unor avocați, a unor fundații sau pur și simplu durerea imposibil de atenuat în timp a unui părinte care și-a văzut fiul omorît și nu știe de către cine și în ce context. Diverse accidente soldate cu morți și un martor care îndrăznește să vorbească la DigiTV. Cine știe ce amănunt care face ca lumea, pulimea cum zic ei, să iasă în stradă, așa, ca din senin. S-au mai văzut cazuri în istorie, așa cum s-au mai văzut atotputernici blindați cu toate armurile posibile, bani, influență, propagandă, secrete, Servicii, crime, totul calculat, totul pus la punct, într-o iluzorie perfecțiune, și care, în ciuda tuturor precauțiunilor, au sfîrșit prost și mai ales au sfîrșit brusc, fără să aibă timp să înțeleagă cum a fost posibil, unde au greșit, ce n-a mers.

Anuncios