Școală publică, școală privată și un profesor cu reputația făcută praf

Trebuie să recunosc că, citind articolele legate de cazul profesorului de matematică de la Liceul Tudor Vianu și mai ales felul în care s-a scris despre asta în mediile care mie mi se par cele mai onorabile din România, mă simt iar derutată. Iarăși mi se pare că scoate capul un fel de hidră a polarității dreapta-stînga în care eu una nu mă recunosc. Ba chiar mă pierd. Căci problema pare să fie mai degrabă una ideologică, decît una de investigație jurnalistică sau de opinie, cu alte cuvinte pare mai important dacă sîntem pro sau contra școală privată, decît să înțelegem ce s-a întîmplat pînă la urmă acolo și ce opinie avem despre fapt, o dată lămurit. Mă grăbesc să precizez că sînt pro școală publică, în România și în afara ei. Pro universitate publică și pro educație publică în general. Justificările ar fi lungi și filosofice, cred că e suficient deocamdată să recunosc această aplecăciune a mea ne-negociabilă, ca să știm cum stăm. Îmi pare rău dacă asta mă pune alături de Vasile Ernu, dar îmi place să cred că nu trăiesc cu frica asta, de dragul de a mă situa în opoziție cu tîmpeniile susținute în general în 90% din textele de pe criticatac sau voxpublica, n-o să abdic de la o credință bine documentată și experimentată personal și indirect, prin fiica mea de 8 ani. Deci, încă o dată, sînt pro educație publică. Cum se face ea în România, e o treabă nuanțată, dar oricum ar fi, dacă mîine m-aș întoarce în București, n-aș căuta o școală privată pentru M., ci una publică, dar e adevărat, una publică despre care să fi auzit că are cea mai mare rată de profesori necorupți. Ceea ce ar fi greu de găsit, dar nu imposibil, sper.

Întorcîndu-ne la profesorul de matematică, cu reputația făcută praf, dar între timp deja uitat, căci altele sînt știrile zilei, din tot ce am citit și mai ales din reacția elevilor și foștilor elevi, trag o concluzie, pentru mine, indubitabilă: omul n-are altă vină decît eventual aceea de a fi, probabil, un profesor glumeț. Cunosc stilul, nu știu dacă e neapărat preferatul meu, am încercat, de-a lungul celor vreo 15 ani de cînd lucrez ca profesoară să mă abțin de la atît de cotizata bășcălie la adresa elevilor/studenților. Cînd mă încearcă ispita, îmi aduc aminte ce jenante mi se păreau, făcute de la înălțimea catedrei, glumițele respective atunci cînd eu eram jos, în mulțime și nu sus, la catedră. Apoi îmi mai aduc aminte de niște critici literari penibili care se treziseră profesori pe la Litere și dădeau afară studenții, la propriu, pentru că bieții nu citiseră nu știu ce roman din bibliografie. Vezi doamne, cît erau ei de culți și de exasperați de incultura de la picioarele lor! Așa că mă abțin, pe cît posibil. Înțeleg că profesorului de matematică de la Vianu îi mai scăpau glumițe. Dar asta nu-l transformă în nici un caz în monstrul de aroganță și prepotență în care l-a transformat o parte a presei. Dacă ar fi fost așa, nici o forță, nici o manipulare nu ar fi fost suficientă ca să scoată din casă foști elevi (atenție, nu actuali, ci foști!) și să-i adune la protest. Așa ceva nu e posibil decît dacă oamenii ăia, acum maturi și lipsiți de orice interes în cazul în speță, chiar îl admiră pe fostul lor profesor. Și din comentariile lor, din stilistica acestor comentarii, eu una am extras convingerea că respectivului profesor i s-a făcut o mare nedreptate. Care va rămîne așa, pentru că, cum spuneam, altele sînt știrile zilei și încă n-am văzut, cel puțin pînă acum, pe cineva, jurnalist onorabil, care să scrie, negru pe alb: am greșit.

Înțeleg că gluma cu tîrîtul în genunchi nici măcar n-a plecat de la catedră, ci de la elevi și că profesorul a fost surprins și n-a marșat. Ba chiar a fost oarecum jenat, îmi imaginez sentimentul și situația. Dar n-are a face. El va rămîne, bietul om, de acum încolo ca un simbol al cizmei profesorului român de școală publică pe grumazul elevului obidit. Și e păcat, nu doar pentru că profesorul va fi de acum la cheremul cine știe cărui inspector școlar semi-retardat, ci și pentru că adevărata cizmă pe grumaz, care există din plin în școala publică din România, va rămîne astfel la adăpost. Ce se mai știe despre celebra profesoară Rogalski, cea cu manualul de română plagiat sun egida academică a lui Eugen Simion, profesoară plină de glorie la un liceu de top din București? Probabil taie și spînzură în continuare, călare pe același manual și toată lumea o laudă pentru performanțele la olimpiade.

Anuncios