19 februarie 2016

La propriu sau la figurat, România arde iar. O face periodic, cel puțin din primăvara anului 2012 încoace. Oricît de departe te-ai duce, dogoarea ajunge pînă la tine, dintr-un motiv foarte simplu, vorba lui Iohannis, unul banal, administrativ: ești fiul ei, fiul acestei țări chinuite, cetățeanul ei, încă. Dacă trăiești cu iluzia că o dată pașaportul schimbat și cetățenia pierdută, te vei transforma într-un individ liber și nepăsător, greșești. Cunosc oameni care trăiesc nu la 3000 de km ca mine, ci la mult mai mulți, care au pus între ei și România oceane, care se bucură de o totală, sigură și cît se poate de stabilă autonomie financiară, în al căror pașaport scrie altceva decît țara natală… și tot le pasă. Tot mă sună, noaptea tîrziu, căci acolo e alt fus orar, și mă întreabă: ce se întîmplă în România? Mă simt de fiecare dată prost pentru că știu că ei, acești prieteni ai mei, nici unul literat, scriitor, cu toții medici sau IT-iști sau ingineri, ei au senzația că eu, care mai scriu din cînd în cînd, ar trebui să știu ceva în plus, să le dau o pistă, să raționalizez iraționalul, căci, nu-i așa, cu asta mă ocup, cu vorbele. Cu tradusul realității în cuvinte. Iar eu nu știu nimic, eu, din păcate, tot ce reușesc e să mă mir mai pitoresc decît ei, să exprim cu mai multe și poate mai expresive cuvinte, perplexitatea. Se întîmplă din nou, iar și iar, același lucru, ca într-un mecanism gripat, un angrenaj care pare că se repornește, după eforturi supraumane, după ieșit în stradă, strigat, urlat, după victime, morți și răniți, după polițiști uciși de datoria de a-i deschide drum unui personaj dadaist – un general care se ducea sau venea de la manicură – după bebeluși arși, uitați în incubatoare sau infectați cu nu se știe ce, după tot felul de astfel de povești intraductibile – pentru că par literatură sanzaționalistă, nu fapte cotidiene dintr-o țară UE, mecanismul de blochează. Angrenajul abia pornit, cu eforturi sisifice, se gripează iar, ca un metronom al neputinței. Un thriller infinit, un film de groază și suspans, o stare de minciună publică perpetuată, consolidată pînă la absurd, asta e țara din care venim, în care avem prieteni, rude, în care trăiesc, dincolo sau dincoace de toată această nebunie, oameni de toată isprava, oameni care merită cu totul și cu totul altceva.

În perioadele de relaxare, în puținul timp în care lucrurile în România par că merg într-o direcție normală (imperfectă, ca în orice societate din această lume, dar, cu toate imperfecțiunile inerente, merg totuși normal, un pas și încă unul, fără dezastre, fără momente apocaliptice), oamenii se destind. Își permit fine diferențe, meditează, de pildă, la dilema școală privată-școală publică și constată că au păreri diferite. Pe mine, mai săptămîna trecută, mă muncea această opoziție și mai că l-aș fi provocat pe Dan Tăpălagă la o dezbatere la temă. Uitasem că în România, cu muntele (descris de Gabriel Liiceanu) care stă să se prăvale în orice moment, asemenea lux se plătește scump. Asemenea preocupări frivole, asemenea nuanțe, sînt, sau devin, în nici trei zile, ridicole. Chestiuni superficiale, discuții pe care pur și simplu nu ni le permitem căci ar fi ca și cum un naufragiat aflat pe scîndura salvatoare, în loc să caute să dea din mîini să ajungă la liman, discută cu colegul aflat pe cealaltă scîndură despre sistemul solar și mor amîndoi în focul disputei, epuizați înainte de a simți nisipul sub picioare. Și totuși, oamenii ca noi, zic eu, tind, în condiții normale, să discute exact despre asemenea finețuri. Nici unul nu sîntem pașoptiști prin vocație, nici unul n-am supt laptele revoluției sau al anarhiei, sîntem, noi și prietenii noștri, oameni ai secolului XXI, realtiv hedoniști, fără dorințe de a schimba ordinea mondială, oameni care vrem să ne bucurăm liniștiți și fără iluzii prea metafizice, de bunurile acestei lumi, să ne creștem copiii, să ajungem la acel liman cît mai întregi la minte și cît mai liniștiți. Dar sîntem amîndoi români și nu putem, rana din pulpă, vorba lui Peneș Curcanu, nu ne lasă. Ne aduce aminte, oriunde ne-am duce și orice fel de viață am alege, că sîntem fiii acestei țări suprarealiste, copiii acestui mecanism gripat.

Perioadele de relaxare țin puțin, în ultimul timp din ce în ce mai puțin, crizele românești se succed la intervale din ce în ce mai mici. Eu nu mai pot să țin pasul. E ca și cum de abia ieri aș fi plecat cu adevărat din România, nu acum șase ani. Atunci mi s-a părut doar o mutare într-o zonă mai caldă, într-un alt județ al Europei. Acum de abia simt fiecare kilometru din acești 3000 care există între mine și România, între această dimineață friguroasă, dar senină, orbitor de însorită și ghemul de neînțelegeri pe care l-am lăsat acolo, la București. E o înfrîngere a mea, un fel de dezertare, o renunțare care nu are nimic satisfăcător, dar cîteodată nu se poate altfel. Azi, 19 februarie 2016, mă simt pentru prima dată exilată. Cuvîntul ăsta mi se părea teribil de demodat, complet inadecvat lumii în care trăim, mi se părea că e specific cortinelor de fier, războaielor reci, în fine, lumii dramatice de dinainte, cu delimitări, cu frontiere și alte asemenea convenții sinistre. Se pare că m-am înșelat, din moment ce simt asta și cred că asta trebuie să fi simțit și oamenii ăia despre care am citit și am scris, cei care plecau din România de dinainte: un amestec de stupoare și de neputință, de milă imediat retractată, pentru că e țara mea și nu vreau să simt milă, nu vreau s-o jignesc aruncîndu-i în față acest sentiment degradant pentru ea, uluială că atîția oameni pot minți atîta timp, că alții le fac jocul, că se adună să discute serios despre un grup infracțional care-și zice televiziune, în fine, toate astea… tot ghemul atît de încurcat și de strîns și de înnodat încît nici dracu nu mai poate să-l desfacă.

 

 

Anuncios