Capul lui Moțoc și credit revizuiților

 

Președintele României a retractat, adică a dat timpul înapoi și a zis că n-a vrut să spună ce a spus.  A explicat relativ convingător că din cauză de laconism, declarația lui nefericită de pe 17 februarie a fost interpretată în multe feluri. Sigur, e nevoie de un oarecare efort și de o zi bună, însorită, plină de bunăvoință ca să-l și credem. Și mai e nevoie și de niște gesturi, niște capete de Moțoc căzute la întoarcerea de la Bruxelles, printre ele cel al lui Mihalache pe care, cu inima îndurerată, eventual cu lacrimi în ochi și convins în sufletul său de președinte că face o nedreptate, trebuie să-l reteze. Adică să-l concedieze. Să-l păstreze eventual informal, dacă nu poate supraviețui fără sprijinul său psihologic, să-l plătească din buzunarul propriu, din chiria caselor pe care le are în litigiu, cumva, oricum, dar oficial să-l demită. Asta e, poate că Mihalache e altfel decît cum îl vede populația de pe facebook și cîțiva jurnaliști veninoși și neînțelegători, dar acum și aici, Mihalache trebuie să-și facă bagajul din funcția de consilier. Cîteodată, în politică, e nevoie de sacrificii, intră în fișa jobului. Altfel, mulțimea înfierbîntată adunată în fața palatului domnesc nu se va liniști și nici nu se va duce acasă. Să nu se îmbete cu apă rece că ea, această mulțime, nu e vizibilă, că nu e adunată în carne și oase acolo, la Cotroceni. Iohannis, ca un bun președinte în epoca on-line, știe sau ar trebui să știe că ea, mulțimea, e acolo, că facebook-ul e acum… tăpșanul din fața Mitropoliei. Iar ”norodul se învoia cu obladuirea lui Alexandru-voda; cîrtea numai asupra ministrului său Motoc, care intrebuința creditul ce-l avea la domn, spre împilarea gloatei”. Are sau nu dreptate norodul, istoria o va dovedi. Dar ca un bun politican, Iohannis trebuie să înțeleagă că, pentru a se bucura în continuare de ”învoirea norodului”, capul lui Moțoc trebuie să cadă.

Apoi putem să stăm și să vorbim despre filosofia retractării, despre cum e cu politicienii care se revizuiesc. Trăiesc de mai mulți ani într-o țară care a trecut de la o dictadură meschină și plină de anacronisme, deși nu la fel de criminală ca aceea pe care a suferit-o România, la democrație, bazîndu-se pe oameni care s-au revizuit. Adolfo Suárez, despre care am scris pe Contributors, a fost unul dintre ei. Regele Juan Carlos a fost unul dintre ei. La noi, Iliescu, dacă ar fi fost un om onest (ceea ce probabil spera Vladimir Tismăneanu atunci cînd a făcut cunoscutul interviu), ar fi putut fi unul dintre acești revizuiți benefici. Băsescu a fost membru de Partid, dar a știut, pînă la un punct, să le facă foștilor camarazi cel mai otrăvit cadou, cel al justiției funcționale. Acum, fostul uselist Iohannis se revizuiște. Eu cred că trebuie să-l ajutăm să se revizuiască cu adevărat, adică să-i oferim credit. Se poate. Cine așteaptă soluții maximaliste, moralitate ireproșabilă și trecut nepătat, greșește. Mai mult, maximalismul moral poate duce la efecte adverse, poate demoraliza. România se va curăța cînd oamenii care se revizuiesc vor avea curajul să iasă și să spună de ce s-au revizuit, ce a fost prost, ce a fost greșit, unde s-a furat, tocmai pentru că știu, pentru că au fost acolo și au văzut. Altfel, în așteptarea cavalerului nepătat, li se va închide gura tuturor, pentru că, nu-i așa, toți am fost complici. Toți trebuie să fim recunoscători. Nu, nu trebuie. Toți avem dreptul să ne răzgîndim, inclusiv Iohannis. Toți avem dreptul să ne uităm înapoi și să povestim, să explicăm, să ne delimităm. Asta cred, asta am văzut în Spania, asta mi se pare că funcționează. De aceea, cum mai mult nu pot să fac, iată, singurul sacrificiu care îmi e la îndemînă e să-mi fac cont de facebook. Prietenii știu că e ceva ce-mi displace profund. Nu mai departe de ieri ziceam, pe micul meu blog care e doar pentru prieteni, că mă despart de România, că gata, că nu mai pot să țin pasul cu nebunia. Iată că mă revizuiesc. Mă răzgîndesc. Și-mi fac facebook și îi dau like la Iohannis. Cu speranța că, tîrîș, grăpiș, mai cu trasu-mpinsu, se poate. Dan Tăpălagă avea dreptate, nu e momentul de renunțat, de strîns jucăriile. E prea devreme.

Anuncios