Elena Ceaușescu și uniformele, Iohannis și Mihalache

Nu știu dacă vă mai amintiți, dar în 1989, în noiembrie (20-24) a avut loc ultimul congres al PCR, la care, desigur, a fost reales tovarășul. Eram în clasa a V-a. În ultimele zile, datorită facebook-ului, m-am reîntîlnit cu o colegă de atunci cu care nu eram prea prietenă (deși, regăsind-o acum, îmi dau seama că ar fi trebuit să fiu!). Astfel mi-am amintit tot felul de lucruri de pe vremea aia. Printre ele și ceea ce a fost, probabil, prima mea speranță (sau mai bine să-i zic naivitate?) politică. Eram convinsă (wishful thinking) că tovarășa Elena Ceaușescu va anunța la congresul respectiv desființarea uniformelor școlare. Poate părea o metaforă retrospectivă, dar vă asigur că nu e. Problema mă preocupa acut și am și o dovadă în acest sens: primul articol publicat de mine ever a fost în revista Salut, din 1990, condusă de George Mihăiță. Cine vrea, poate să caute colecția, dacă există. Va găsi un articol îngrozitor de enervant, cum numai copiii pot produce cînd se iau în serios, care se intitula: ”Fără uniforme, dar cu decență”. Era semnat de mine și eu aveam 11 ani și începusem să simt nevoia să-mi dau cu părerea în public. Și uniforma era (și a rămas) dușmanul meu. L-am trimis prin poștă de la Craiova și mi l-au publicat. Apoi mai mulți copii necunoscuți mi-au trimis scrisori pe care mi le dădea portarul de la redevenitul Colegiu Carol (apărea în articol numele școlii și așa mi-au putut trimite părerile lor). Am avut o mare satisfacție (majoritatea scrisorilor erau de bine, niște copii necunoscuți de prin România anului 1990 erau de acord cu mine în problema uniformelor!). A fost frumos și am, pînă în ziua de azi, aceeași satisfacție copilăroasă cînd un necunoscut îmi zice ceva de bine despre ceva scris de mine. Probabil de asta nu renunț, chiar dacă repet greșelile, naivitățile. Așa cum așteptam în toamna lui 1989 ca tovarășa Elena Ceaușescu să desființeze uniformele cu ocazia ultimului ei congres, tot așa am așteptat acum, la aproape 40 de primăveri, ca președintele Iohannis să-l demită pe Mihalache. Eu, în forul meu mic și interior, chiar am crezut că o va face, chiar dacă n-am mers pînă acolo cu naivitatea încît să cred că o va face în urma unei iluminări. N-a făcut-o. Ambele speranțe s-au dovedit exact ce erau, niște naivități, dar, printr-un hazard cu totul ciudat, uniformele chiar s-au desființat atunci, în 1989, doar că o lună mai tîrziu. Am mai avut previziuni din astea (cu Marga, de pildă, în 2013!). Mă gîndesc, oare n-ar trebui să se teamă Iohannis de o revoluție? Una așa, mai soft, mai fără căderi de ziduri și mai fără sînge și oameni împușcați pe stradă, dar totuși revoluție… Nu se știe niciodată. Eu și azi cred că Elena Ceaușescu, dacă decreta desființarea uniformelor, nu pățea ce a pățit.

NU CRED CĂ PONTA ȘI-A PLĂTIT COMPILATORUL

Citesc articolul de azi din Adevărul semnat de Mircea Morariu despre plagiatul lui Ponta, despre porcăriile emise de același la adresa universității mele și despre lașitatea celor care contribuie la menținerea apelor tulburi. Ca de atîtea ori, nu doar că sînt de acord cu profesorul Morariu, dar îi admir claritatea și stilul impecabil cu care își expune ideile. Dar există un punct asupra căruia am o altă interpretare. Mircea Morariu zice că, probabil, Victor Ponta a plătit pe cineva, ”cu bani peșin”, ca să-i elaboreze compilația de citate fără ghilimele numită apoi teză de doctorat. Asta îmi amintește de suspiciunile la adresa unor tineri intelectuali de stînga stalinistă cum că ar fi plătiți, cum că ar fi spioni etc. Și zic: nu prea cred. Dacă ar fi așa, ar fi încă bine, am fi într-o logică capitalistă, ar fi vorba de un serviciu executat și plătit, desigur imoral, desigur murdar, soios chiar, dar, pe undeva, raționalizabil. Așa cum Ponta, dacă l-ar fi plătit pe respectivul compilator, s-ar afla, totuși, într-un anumit soi de relație de schimb, de minim respect față de cel care i-a făcut cadou teza plagiată. Dar nu cred că a fost așa. Nu cred că l-a plătit, așa cum nu cred că ingienioșii staliniști de azi sînt în vreo soldă. Cred că bietul negru utilizat de Ponta a făcut-o gratis, ba chiar că i-a mulțumit în genunchi tînărului politician de mare viitor pentru privilegiul de a-i fi fost sclav. Și a așteptat cuminte o plată în natură, un post universitar, ceva de genul, eventual în vreo privată, dacă universitatea mea s-o fi dovedit, așa cum sper eu, prea exigentă. Tot la fel cum tinerii stîngiști care-l intervievează azi pe Ponta nu sînt, probabil, spioni, pentru că asta ar fi o explicație încă rațională, care le-ar pune măcar inteligența la adăpost, dacă nu onestitatea. Nu, sînt pur și simplu într-o noapte a minții, într-o degringoladă a frustrărilor și într-un fel de psihoză delirantă de grup. Un talmeș-balmeș puturos, pe care în nici un caz nu-l va explica o relație de plată contra serviciu. Am vrea noi să fie atît de simplu.

LAZĂR ȘĂINEANU

Ieri am stat cîteva ore de vorbă cu o studentă (de origine murciană, era să zic marțiană, oricum, fără nici o legătură obiectivă cu România) care își face lucrarea de licență despre basmul Tinerețe fără bătrînețe… Din una în alta, îi povestesc despre o carte veche, de la sfîrșitul secolului XIX despre basmul românesc și legăturile lui cu legendele antice și poveștile tradiționale din spațiul romanic. O caut la bibliotecă, cu speranță, pentru că de pe urma luiAurelio Rauta au rămas multe cărți vechi, rare, în fondul de la Filologia salamantină. Dar n-o găsesc, din păcate. Acasă, cu Șăineanu în minte, caut pe okazii.ro (iar o să-mi deranjez o prietenă, știe ea care, și o s-o rog să se întîlnească cu cetățeanul respectiv care vinde cartea și apoi să mi-o trmită prin poștă la Salamanca), apoi, pentru că n-am liniște, citesc tot ce găsesc despre autorul în cauză. Știam cartea, dar aproape nimic despre autorul ei. Exilat, alt exilat! Dar exilat la anul 1901, apoi carieră universitară strălucită la Paris. Exilat din cauze de antisemitism, Nicolae Iorga fiind probabil cel mai apucat împotriva ”ne-românului” Șăineanu. Povestea e absolut revelatoare și probabil foarte puțin cunoscută. Unde găsesc eu acum cartea lui George Voicu despre Șăineanu, carte despre care scrie Lazlo Alexandru într-un articol? Tot pe prietena mea, săraca, o să cadă povara… Pînă mă documentez mai amănunțit, simt nevoia să spun că, încă o dată, dau peste același, obsedant, repetitiv scenariu: un român care a făcut cercetări esențiale asupra folclorului românesc, atît de esențiale încît îi pot fi utile și studentei mele la anul 2016, a murit la Paris, după ce, în țara lui natală, n-a putut fi nici măcar profesor de liceu pentru că s-au ocupat Iorga, Urechia și alții ca nu cumva un om cu origini evreiești să întineze puritatea neamului. După care alții, la fel de apucați, s-au ocupat de Iorga însuși. Lazăr Șăineanu a fost, pînă la urmă, un om norocos, s-a exilat la timp, a lăsat în urmă această indestructubilă ștafetă peste timp a obtuzității autohtone.

 

 

 

 

Anuncios