ȘI CE MI-AR PLĂCEA SĂ CITESC ÎN PRESA DIN ROMANIA ȘI NU GĂSESC

Caut și eu să mă lămuresc, ca orice om curios și de bună credință, cam pe unde se află adevărul de mijloc, media extremelor, în problema interceptărilor. Cele două extreme le identific din primele trei rînduri și nu mai pierd timpul, stilistic sînt limpezi ca Ozana: pe de-o parte adolescentul cu ochi de căprioară care a descoperit sensul vieții și-l apără pe cel slab de structurile de putere și (chit că nu identifică bine nici slabul, nici structura), de cealaltă parte, bătrînul uns cu toate alifiile care merge direct la țintă și identifică conspirația, aia din capul lui sau al altora, nu din realitate (vîrsta biologică a respectivilor jurnaliști nu importă, vorbesc aici de mărci stilistice și de aplecări psihologice). Dar articolul informativ, echilibrat, sinteza potolită, corectă, clară, rezumativă, al cărui autor să nu vrea să fie nici salvatorul planetei, nici descifrator de coduri secrete, așa ceva nu găsesc. Și asta e esențial ca să-ți faci o părere, e un suport, un pas pe care presa serioasă nu-l sare. Un fel de ”ce a zis cutare și ce a răspuns cutărică”, textul adică fără pretenții, la care mă duc cu ochii închiși în stînga sus în El Pais, înainte să citesc opiniile din dreapta, pe coloană. În românește, nimic asemănător. Doar păreri, editoriale, opinii, răcnete. Sigur, mă interesează părerea, opinia, viziunea sau interpretarea unor oameni, dar ei sînt doi, trei, maximum cinci, șase. Mă interesează să văd ce cred Turturică sau Tăpălagă, să văd dacă și ei cred ce intuiesc eu, dacă ne lovim în păreri (și mă bucur cînd se întîmplă), dar nu mă interesează în absolut părerea legiunilor de jurnaliști începători, care simt nevoia să-și expună în locuri cu vizibilitate cogitațiile. De ce nu fac ei, în loc de asta, un lucru util lor și societății? N-ar fi nici o rușine, ba chiar ar fi exact ce fac colegii lor de la cotidianele serioase ale acestei lumi. Ba o fac, cîteodată, și jurnaliști-vedetă și nu se simt din cauza asta minimalizați.
Cum ar arăta articolul pe care îl caut eu? Așa:
– ar face un rezumat scurt, dar exact, al legilor românești în domeniu, de la Constituție, pînă la ultima OUG
– ar face o comparație a acestor legi cu legile similare de prin alte părți, cu cele din țări mai înaintate democratic și mai înapoiate democratic, ca să ne situăm
– ar face apoi un rezumat, clar și cu exemple, al procedurilor tehnice de interceptare, cum se fac ele adică, prin ce fel de instituții, la noi și în alte părți
– ar citi și apoi cita, eventual, un raport prezentat în parlament, al unei comisii însărcinate cu supravegherea acestor proceduri (cel puțin în UK există, am găsit pe net, la o căutare minimală, un raport din 2013, plin de lucruri interesante)
– eventual ar vedea care sînt țările unde se raportează, public, asupra interceptărilor, la sfîrșitul fiecărui an (iarăși, cel puțin Anglia, Portugalia, Olanda, Germania, au așa ceva, iar altele ca Spania, se plîng că nu au și vor să aibă)
– ar căuta să vadă și ar rezuma cum se întîmplă lucrurile în alte țări foste dictaturi, ce atribuții au acolo fostele Securități, dacă mai au, care sînt și dacă au de-a face cu Justiția și dacă da, cum
– ar conchide cu alt rezumat, privitor la reglementările UE în domeniu
– ar putea asezona și filosofic, în epilog (nu mai mult de două paragreafe) cu trecerea în revistă a ecourilor, dintr-o extremă și din alta, pe care le-a suscitat cazul NSA și în general problema abuzuri-libertăți-viață privată, care, unde, ce a zis, păreri, dezbateri (abținîndu-se jurnalistul, dacă poate, de la păreri proprii)
În fine, poate și alte lucruri, care nu-mi vin acum în minte, dar nu-mi propun să dau rețeta completă, nici să dau lecții de jurnalism, pur și simplu spun ce aș vrea să citesc și ce văd că se face zilnic în cotidienele străine pe care le urmăresc. Sînt convinsă că încă există redactori în România care știu exact la ce mă refer, căci sînt oameni de meserie, doar că am senzația că nu mai vor s-o practice. Dacă își imaginează că s-a fumat, că nu vinde, că nu se mai face, le garantez că nu e adevărat.
Cam așa arată presa adevărată, ea încă există în multe țări și ar avea public și în România, n-am nici o îndoială. Știu, costă mult, un articol de felul ăsta, făcut de un free-lancer, ar trebui să fie plătit, să zicem, cu măcar 300-400 de euro. Dar făcut de un jurnalist care e deja angajat la o publicație serioasă ar trebui să fie pur și simplu munca lui pe, să zicem, cinci zile sau, dacă salariul lui nu ajunge decît la 500, 600 de euro (sau mai puțin), să stea 20 de zile acasă (sau mai mult) și să se documenteze, să scrie, dacă începea încă de cînd au apărut zvonurile de la Curtea Cosntituțională, pînă au publicat motivarea, avea articolul gata și adăuga doar noutățile. Nu e nevoie de abilități extraordinare, e nevoie de documentare, de o bună gramatică și de oarecare planning redacțional, atît. Și de introducerea în mentalitatea jurnalistică din România a două idei mari și late: că părerea personală cîteodată nu interesează (mai ales cînd e banală și previzibilă și neinteresant exprimată), dar că absolut întotdeauna interesează și sînt utile rezumatul și comparația.
Îmi cer scuze pentru aceste sfaturi băbești, dar aș vrea să fie și în România oarecare normalitatate, atîta tot, măcar în presă, măcar în puțina presă de calitate care a mai rămas.
Anuncios