De ce e legitim să ieșiți în stradă 

bunica

Cred că mulți oameni de bine, dar poate cu o mai grăbită înțelegere a comportamentului civic sau poate mai timizi, mai lipsiți de puterea de a-și lua în serios instinctele, se gîndesc azi, 22 ianuarie 2017, că a ieși în stradă, a manifesta, a face valuri, cum s-ar zice, nu-și are rostul după ce au avut loc alegeri libere și democratice. A cîștigat Trump, gata, toată lumea trebuie să accepte rezultatul și să-și vadă de viața privată. A cîștigat PSD, ura și la gară, ce mai căutăm duminică seara prin Piața Universității, prin nămeți și mai ales ce să mai așteptăm de la ieșirea în stradă? Nu cumva dorim, noi ăștia neliniștiții, uzurparea ordinii publice, a democrației care se bazează pe votul majorității, nu dorim cumva să aplicăm o lovitură de stat (eventual ajutați de agenturili) ca să-i instalăm prin forță pe ai noștri, deși, vezi bine, ai noștri au pierdut alegerile, iar noi, în loc să acceptăm civilizat rezultatul, ne ducem aiurea în tramvai pe la prosteste? Căutăm să impunem din stradă ce n-au dat urnele. Păi e frumos?

Cred, de altfel, că Ion Iliescu și în ziua de azi crede, în sistemul propriu de valori în care trăiește comod închis ca într-o cazemată, că a procedat corect în iunie 1990. Ce să mai manifestăm dacă poporul a vorbit și l-a ales pe el și implicit, zic el și tovarășii lui, a ales modelul privatizării oneroase a sistemului comunist? Gata, acăsică toată lumea și dacă nu vă duceți de bunăvoie, vă ajută minerii în uniformă de gărzi patriotice. Că dacă nu înțelegeți de vorbă bună, atunci vă pedepsim cu privare de libertate, facem totul, dar absolut totul în numele ordinii și liniștii publice.

Pe această logică falacioasă s-a bazat analiza protestelor din Ucraina care au dus la demisia lui Ianukovici în 2014, analiza conform căreia am asistat nu la o ieșire în stradă din motive de disperare a ucrainienilor care-și vedeau, în noiembrie 2013, încă o dată visul european călcat de  bocancul made in URSS, ci pur si simplu la o diversiune orchestrată de agenturili cu scopul de a aplica o lovitură de stat și o ieșire forțată din scenă unui președinte legitim ales în 2010. Poate hoț, poate trădător de țară, poate vîndut vecinului, dar legitim ales. Deci, orice acțiune împotriva sa e automat nelegitimă, QED. Așa cum, orice acțiune împotriva președintelui Donald Trump e văzută acum ca nelegitimă de anumiți comentatori. Femeile care ies în stradă la Washington cu căciulite roz pe cap ar fi, spun ei, niște isterice care nu se pot împăca cu rezultatul votului popular. Tinerii frumoși și liberi care vor ieși azi în stradă la București, niște pufoși care nu se pot împăca cu emulația pe care a trezit-o în popor Dragnea et comp. Care emulație s-a tradus în vot, iar votul trebuie să se traducă acum în bunul plac al cîștigătorului care poate face ce vrea mușchii lui cu întregul popor, că doar a cîștigat, Ave Dragnea!

Foarte multă lume bună gîndește așa, nu doar cei de nivelul intelectual al lui Mircea Badea. Uitați-vă în jur și veți vedea numeroase exemple. Nu merită să ne pierdem timpul cu ele.

Însă cred că poate exista o neliniște autentică și legitimă față de această problematică spinoasă, cred că există oameni de bună credință care se trezesc perplecși și fără replică în fața unui prieten de ocazie care le expune filosofia de mai sus, iar omul ăsta de bună credință, deși simte că prietenul n-are dreptate, nu prea știe ce să-i răspundă. Sau are, cum ar veni, l’esprit de l’escalier, îi vine replica prea tîrziu. Nu are, poate, nici bibliografia ajutătoare asupra sa, căci poate nu s-a ocupat în viață cu studiul drepturilor și libertăților civice, n-a citit nici discursurile lui Cicero la temă, nici contribuțiile contemporane ale lui Judith Shklar și în plus e mai mai domol din fire.

Poate chiar omul ăsta rămîne acasă în seara asta, intimidat și pus pe gînduri, în loc să iasă în stradă, pentru că, totuși, își zice în barbă, dacă are dreptate prietenul? Ce mai căutăm noi în stradă dacă ăștia au cîștigat, așa penibili, hoți și gherțoi cum sînt ei, dar dacă au cîștigat? Cine (mai) sîntem și ce (mai) vrem noi, vorba lui Iliescu.

Păi iată cine sîntem. Sîntem cei care avem instinctul sănătos care ne împinge să nu ne transformăm din angajați cu contract, în sclavi pe viață. Nu ne place stilul de viață iobăgesc. Putem înțelege că au cîștigat unii care nu ne plac și n-o să ne ducem să-i luăm în bătaia lunetei în ziua inaugurării. Le dăm o șansă, acceptăm realitatea ieșită din urne. Dar dacă cîștigătorul de la urne zice în chiar discursul de inaugurare că ”America first”, atunci, în secunda doi, noi, care am mai citit una și alta și știm care e arheologia sinistră a acestei sintagme, avem dreptul să ieșim în stradă la Washington sau oriunde. Dacă cîștigătorul, o dată instalat, nu se potolește, nu lasă în urmă retorica de campanie și din nou scoate pe gură, de data asta de la înălțimea funcției oficiale,  nenorociri rasiste și machiste și cu potențial amenințător, cu iz puturos de război civil, atunci noi avem dreptul nu doar să ieșim în piață, dar să ne punem și cortul acolo și să ne facem comozi pentru un sejur prelungit. Pentru că cei sau cel care au cîștigat alegerile, nu ne-au cîștigat la mezat și mințile. Nu ne-au transformat (încă) în poporul vegetal despre care scria Blandiana. Dar avem semnale (unii mai devreme ca alții, din experiență, din sensibilitate artistică sau din bibliografie) că ar dori acest lucru. Că ar face-o bucuroși, că ne-ar oferi cu dragă inimă un pic de apă stătută (măriri de salarii și alte mici compensații cît să nu murim imediat de inaniție) și ne-ar pune în vază, ca pe o floare ofilită, să stăm acolo cuminți, în timp ce ei se simt bine și chefuiesc între prieteni într-un club din Dubai. Doar se poate și se întîmplă în timp real în atîtea locuri din lume, din Venezuela în Kazahstan. Instinctul ăsta ne spune că trebuie să facem ceva înainte de a ni se tăia tulpina și atunci ieșim în stradă, căci altceva, altă formă de protest democrația încă n-a inventat. Să facem ceva înainte să ne transformăm, cu acte în regulă și organizare impecabilă a forțelor de ”ordine” în Venezuela sau în Kazahstan. (Deși, desigur, și acolo răsare soarele și oamenii au parte de mici bucurii, dar parcă n-am vrea să încercăm.)

Sîntem și cei care, în afară de acest instinct, avem, prin natura meseriei sau din hobby personal, ceva bibliografie care să ne susțină pornirile instinctive. Asta nu de face superiori și elitiști, ci ne face doar responsabili să dăm și la alții lumina de care am avut noi parte. Nu întîmplător i-am pomenit pe Cicero și pe Judith Shklar, pentru că cei doi fac un arc în timp de 2000 de ani de bibliografie la temă. Și zice Cicero: ”cetățeanul care nu evită sau nu se opune răului, atunci cînd poate s-o facă, e la fel de vinovat ca trădătorul de patrie” (traduc aproximativ și la repezeală din ediții spaniole, nu e timp de rigoare academică, îmi cer scuze anticipat de la cunoscători). Cu alte cuvinte, ce zice Cicero ar veni așa: cine păcătuiește prin pasivitate în fața răului, păcătuiește la fel de grav ca agentul răului. Zice Judith Shklar, autoarea sintagmei celebre, genial sintetizată în ”liberalismul fricii” (adică frica sănătoasă, care ne ține vigilenți în fața oricăror semne de degradare a libertăților civice), 2000 de ani mai tîrziu: ”Los injustos no son sólo aquellos que se benefician de modo directo de los actos injustos, sino también aquellos que cierran los ojos a la injusticia que campa ante su mirada”. Traducere aproximativă în românește: Păcătosul nu e doar Dragnea care caută să scape de pușcărie, ci și dumneavoastră care considerați că nu sînteți în măsură să vă amestecați în dorința omului Dragnea de a-și căuta fericirea. Nu doar că sînteți în măsură, dar aveți obligația. Dacă nu din noblețe sufletească și spirit civic, măcar din calcul personal: acea societate în care Dragnea e grațiat și amnistiat e o societate care mai devreme sau mai tîrziu vă va face viața dumneavostră mică, privată, anonimă și discretă, un iad. E dovedit științific. Și probat printre altele, în România, între 1944 și 1989, cu prelungiri insidioase după.

În altă ordine de idei, pentru cei care au scrupule ideologice astăzi, adică, poate, se gîndesc că nu e cazul să iasă, fiind oameni cu (absolut legitime) convingeri de stînga, cred că trebuie repetat iar și iar că PSD nu are nimic de-a face cu stînga democratică care s-a despărțit de mult de Lenin și ocazional, în anumite zone geografice, chiar și de Marx. Nu are de-a face, de fapt, cu nici o stîngă europeană sau americană constituțională din acest moment, oricît s-ar bucura de apartenența la Internaționale socialiste unde au fost primiți din neatenția și politețea  partenerilor străini. Iar cine pretinde cu argumente ingenioase (demne de subtilitatea și doxa unor criticataci) că cei care i-au votat au făcut-o din stîngism, jignește minima alfabetizare politică și ne irosește timpul.

Dar e vorba de ceva mai mult decît ilegitimitatea PSD ca partid de stînga democratică. În acest moment, în România și în Statele Unite, nu se iese în stradă din resort ideologic sau nu e acesta hotărîtor. Sînt destui republicani cu scaun la cap care se simt rușinați sau chiar revoltați public  de oroarea de a fi reprezentați de bufonul cu părul vopsit. (Un exemplu la repezeală, republicanul John Boehner care apare în foarte interesantul documentar despre Barack Obama). Iată de ce:

În cadrul democratic pactat în care sperăm că ne aflăm încă, nu ieșim în stradă pentru că sîntem de stînga sau de dreapta, ci ieșim în stradă cînd simțim că e amenințată tocmai libertatea nostră de a fi de stînga sau de dreapta în deplină libertate, fără să aducem atingere binelui public, conviețuirii pașnice. Ieșim din liniștea vieții noastre private pentru că orice, absolut orice cuvînt (opinie) sau gest (manifestație în stradă) sînt legitime într-un cadru democratic. Pînă nu punem mîna pe topor, putem face orice. Iar uneori trebuie să facem acest ”orice” (de pildă să ieșim în stradă la -15 grade în piața nedesăpezită de Firea) tocmai ca să nu ajungem direct la topoare. La război civil, în speță. A ieși în stradă, a scrie și a te manifesta reprezintă un vaccin pentru violențele reale de care ne temem cu toții, tot așa cum parlamentarismul reprezintă o treaptă superioară și non-violentă a confruntărilor între triburi (căutați Ghiță Ionescu, Isabel de Madariaga și alții, despre ce înseamnă de fapt opoziția). Nu reprezintă în nici un caz o provocare, nu reprezintă deloc, dar deloc, scînteia care duce la război civil. Dimpotrivă.

Putem continua în mod cît se poate de plăcut pentru mine seminarul despre libertățile civice, dar nu e momentul. Rețineți doar că dacă simțiți acel imbold de a ieși în stradă în seara asta, acel imbold e susținut de studii și de cugetări ale multor oameni exemplari, benefici și demni de venerație care au trăit și au scris în ultimii 2000 de ani din istoria lui homo sapiens. Cu alte cuvinte, în limitele epistemologice ale științelor umaniste, impulsul dumneavoastră e susținut de specialiști, de experți, e consființit, verificat și teoretizat din plin și irevocabil.

Iar dacă vă gîndiți că mîine dimineață, la locul de muncă, unii colegi vor insinua că dacă ați ieșit în stradă, poate că, cine știe, oti fi vreun agent acoperit al unuia din cele șapte servicii secrete pe care le are România, spuneți-i respectivului coleg să-și închirieze cel mai palpitant film cu spioni pe care-l găsește la magazinul din colț, să-și ia o pungă mare de pop-corn și să fantazeze în liniște. Poate chiar să-și cumpere un costum de agent 007 sau de superman și să se plimbe singur prin casă închipuindu-și că salvează lumea. Dumneavoastră nu puteți salva lumea, nici n-o să vină vreun serviciu să vă ofere un contract drept recompensă, dumneavoastră sînteți pur și simplu un om normal care iese în stradă pentru că nu vrea să-și piardă postul cîștigat prin concurs, nu vrea să-și vadă firma închisă din motive de corupție, nu vrea să înceapă să ducă viața dublă cu care și-au mîncat tinerețile părinții și bunicii noștri. Atît și nimic altceva. Ne vedem în piață!

Iar dacă un ins care se știe pătat, un ins care poate a furat și el un pic, pentru că dacă n-o făcea, era expulzat din grupul de unde-și mînca pîinea, dacă un alt ins care n-a furat, dar a suportat în tăcere, obidit, toanele și răcnetele unui șef corupt și se simte, pe cale de consecință, prea vinovat, prea stigmatizat de lașitatea practicată atît de mult timp, ca să iasă acum în piață ca un rebel romantic, să șfie că lucrurile nu stau așa și că poate s-o facă. Că tot ceea ce contează e cum alegem să trăim de azi înainte, indiferent dacă în trecut am făcut concesii. Că există izbăvire, ca să mă exprim în registru solemn, și pe patul de moarte. Că cel care de azi încolo alege să schimbe lucrurile, va beneficia de o grațiere morală totală, cel puțin din partea oamenilor echilibrați și iertători, iar el în sinea lui se va simți ceva mai bine, mai creativ și mai puțin deprimat. Căci întoarcerea fiului rătăcitor, știți bine, se lasă cu bucurie și cu petrecere. Cine cere puritate absolută, nu va fi tocmai ok la judecata de apoi. Nici o tranziție de succes de la dictatură la democrație nu s-a făcut doar cu îngeri. S-a făcut cu mulți oameni pătați, care au știut să facă ceea ce Ion Iliescu n-a știut sau n-a vrut să facă. S-a făcut cu regele Spaniei Juan Carlos, adoptat de Franco, s-a făcut cu eroul concordiei spaniole, Adolfo Suarez, fost falangist.

Nu trebuie să fi fost impecabil pentru ca de azi încolo să începi să trăiești mai corect și mai autentic. Niciodată nu e prea tîrziu, dar da, devine prea tîrziu cînd jocul s-a încheiat definitiv. Cînd cortina a căzut peste propria viață sau peste propria țară, așa cum a căzut în România în august 1944.

Amintiți-vă însă că cel mai bun lucru al lumii globalizate și conectate în care trăim azi este acela de a fi făcut imposibile practic cortinele de fier. WI-FI-ul trece prin ele ca prin brînză. Să profităm de acest imens avantaj, dacă credem în el și în propria evoluție spre mai bine, s-ar putea să ne trezim mîine dimineață într-o lume mai bună.

 

  • Judith Shklar, Los rostros de la injusticia, Herder, 2013, mai ales capitolul “Injusticia pasiva: cómo ser un mal ciudadano” sau volumul original: The Faces of Injustice, Yale University Press, 1990
  • Cicerón, Los oficios, libro 1, respectiva traducere in românește, probabil există undeva. 
  • Isabel de Madariaga, Ghiță Ionescu, La oposición, Espasa-Calpe, 1977. 
Anuncios