Noul mal du siècle 21 și consecințele lui la urne

 

Peisajul de după referendumuri, de după alegeri pare un cîmp de bătaie însîngerat, bucăți de corpuri, capete rostogolindu-se, confuzie, mizerie. Intestine amestecate cu noroi. Și încă n-au venit alegerile din Franța… Referendumul din Columbia, cel din Italia, primăria Romei pe mîna lui Beppe Grillo, Brexit, Trump, Republica Moldova cu Dodon, Bulgaria cu președintele rusofil, Austria și Olanda, la limită… PSD, în România, scor istoric.

În ultimii ani am senzația că ne întoarcem din vacanță, cu forțe proaspete, doar ca să constatăm încă un dezastru, să ne uităm la el neputincioși și să ne simțim încă o dată inutili. Ce poți să faci în fața celor 51% care, în toate referendumurile ultimilor ani, par deciși să-și distrugă propria viață și, în mers, și pe cea a celor 49% de concetățeni cu scaun la cap? Nu prea multe… Eventual, ca bun nomad, ca om care nu te-ai băgat la rate, ipoteci și alte sclavii, să te uiți pe hartă și să mai elimini o țară. Ca posibilă rezidență sau ca destinație turistică. S-a dus deci și Turcia… Dus e Istanbulul cu pescarii lui liniștiți, impasibili de pe podul Galata, cu terasele lui cu mese joase și orez mîncat cu mîna, cu bazarul, cu cozile de la Sfînta Sofia, dusă e marea, Bodrum și ale lui all-inclusive pe unde n-ai apucat să calci, fiind rezervate mai pentru bătrînețe, dusă e vizita la Troia mereu amînată. Toate, duse, pentru că 51% dintre cetățenii turci care au votat au hotărît că cel mai bine pentru țara lor e să aibă un nou sultan. Toate, duse, pentru că îți repugnă turismul de rezervație, de tip Cuba. Nu-ți trebuie inteligența lui Einstein ca să știi cu precizie că, în cel mai bun caz, în Turcia lui Erdogan cel cu puteri nelimitate, turismul va mai fi posibil doar sub pază armată și se va adresa doar celor insensibili la mizeria băștinașilor, doar celor care se simt caritabili oferindu-i săpunul din hotel bietei fete care face curat. Pentru toți cei care ne simțim jenați în situații din astea și nu le considerăm ”vacanță”, Turcia a dispărut de pe hartă.

Dacă te uiți bine la Erdogan, aduce puțin cu Dragnea. Au amîndoi un zîmbet sub mustața incertă care ți-l poate face simpatic pe Trump, măcar ăsta hăhăie cu toată gura și nu-și îmbrobodește nevasta, cel puțin nu la propriu. Între un dictator țeapăn, cu aer de provincial fricos, care-și rezolvă frustările pe întuneric, cu implacabilul sadism al reprimatului, al băiețelului slăbuț de care și-au bătut joc la școală colegii mai norocoși și un grandoman narcisist, cu voce tunătoare, prost ca noaptea, dar măcar bine-dispus, parcă mai degrabă e de trăit cu ultimul. Măcar te omoară cu veselie, blitzkrieg, te șterge de pe fața pămîntului scurt, într-un impuls nuclear de moment, așa, pentru că i s-a pus lui pata, dar măcar nu te deprimă lung și încet înainte, nu-ți face viața imposibilă secundă după secundă, cum obișnuiesc satrapii din Orient. Noi, românii, știm cîte ceva despre asta, despre agoniile politice interminabile, despre picătura chinezească (românească?) a dictaturii cîte unui pitic nevolnic, dar care pare etern. Poate că n-ar fi rău să le împărtășim din experiența noastră seculară și votanților occidentali, cît mai avem timp. Pentru că e din ce în ce mai limpede că aceștia sînt deja în linia dreaptă, pe finish-ul care duce spre dezastru. De ce o fac? În general, din plictiseală.

Dintre cei 51% de cetățeni care au votat pentru a-i oferi putere nemărginită lui Erdogan, un procent însemnat e format din cetățeni occidentali. De origine turcă, dar trăitori în Occident sau chiar născuți în Occident. În cazul turc, diaspora nu funcționează ca agent modernizator pentru țara lăsată în urmă, ci dimpotrivă. Explicații posibile? Cea mai frecventă pare să fie aceea a ”neadaptării”. Adică turcii care trăiesc în Germania, de pildă, nu se simt integrați în societatea occidentală în care nu i-a dus nimeni cu forța și se răzbună făcîndu-le cadou turcilor de acasă un dictator. Eu, dacă aș fi un cetățean turc luminat și bon viveur din Istanbul, să zicem, aș pune mîna pe un topor și nu vreau să detaliez ce i-aș face unui diasporean din ăsta ”neadaptat”.

Sigur, în general omul plecat trezește suspiciune, dacă nu furie în omul rămas acasă, e un sentiment firesc, eu, cel puțin, m-am obișnuit cu el.  Aud mereu mesaje de tipul ”și asta dacă tot a plecat, ce mai vrea?” sau ”să nu ne spună ei de acolo cum să trăim noi aici acasă”. Încă e palpabilă furia pesediștilor din 2009 cînd ”Mihaela, dragostea mea” a pierdut alegerile din cauza votului din afară, consecințele acestei furii s-au văzut în 2014 la cozile dramatice organizate minuțios de Ponta la toate punctele de votare din străinătate. Toate sînt de înțeles, din perspectiva micilor dictatori în devenire rămași mofluzi. De data asta, în Turcia, furia e de partea cealaltă a baricadei. Turcii neadpatați din țări ca Germania, turcii plictisiți și frustrați din societățile occidentale, tocmai au întors istoria țării lor de origine la epoca de dinainte de Kemal Ataturk. De ce? Risc și eu o explicație, de data asta împrumutată din istoria literară: pentru că suferă de un nou mal du siècle. Nu le e bine, dar n-ar ști să spună de ce. Se plîng, deși nu au lipsuri esențiale. Se simt marginalizați, deși au pașapoarte UE. Sînt un fel de Baudelaire, sau de Alfred de Musset, dar își varsă spleen-ul pe buletine de vot, nu pe foi albe de hîrtie, plictiseala lor are consecințe asupra vieții concrete a celorlalți, nu asupra istoriei literaturii.

Înțeleg că guvernul turc a dus și o campanie susținută și eficientă întru politizarea diasporei, a se vedea avionul întors din drum din Olanda, plin ochi cu propagandiști pro-Erdogan sau interzicerea adunărilor de aceeași compoziție în Germania, care a dus la indignări multiculturaliste. Cu alte cuvinte, Erdogan a știut să instrumentalizeze acest spleen, acest ennui difuz. O plictiseală care se manifestă de altfel plenar în toată lumea civilizată, în acei cetățeni care și-au rezolvat necesitățile de bază și au nevoie de un thrill suplimentar ca să mai simtă gustul vieții și al adrenalinei, nu e ceva rezervat celor care au schimbat țara. Lovește și în rîndurile cetățenilor care n-au ieșit în viața lor din comunitatea în care s-au născut, a se vedea multele rezultate catastrofale la diverse alegeri, în diverse țări. Oameni plictisiți, care ”încearcă și altceva”, în deplină orbire, împotriva propriilor interese și fără să aibă habar că uneori acest ”altceva” devine ireversibil, sau oricum foarte greu de dislocat, ca fostul șofer de autobuz Nicolas Maduro în Venezuela. Ca toți demenții care o dată ce au apucat puterea, nu se mai dau duși sau cînd se lasă, în sfîrșit, dislocați, se duc cu tot cu piele, ca un plasture prost lipit pe o rană. Și desigur, dacă dislocarea nu se produce de bună-voie (iar acest tip de politicieni cam niciodată nu renunță la putere de bună-voie), dacă au loc revolte, manifestații, dacă intervine străinătatea, fie și cu un articol de opinie, urlă că sînt nedreptățiți, că nu se respectă democrația sau ”votul popular”. Caruselul ăsta sinistru nu se oprește niciodată, iar exemplele istorice nu servesc la mai nimic. Oamenii sînt polictisiți și încearcă, cu voioșie, ”altceva”.

Deocamdată diaspora românească, atîta cîtă s-a putut manifesta prin vot, e un factor de modernizare doar pentru că propaganda pesedistă încă nu a știut să instrumentalizeze această plictiseală, acest ennui. Dar lucrează din greu, mai ales prin agenții BOR. Să fim atenți la acest fenomen.

De curînd am auzit povestea unei foste colege de școală, o fată eminentă, care trăiește de mulți ani în Londra. Am aflat cu consternare că a luat-o pe drumul bisericii, al bisericii otrodoxe. Participă la adunări, excursii și alte picnicuri organizate de rețeaua preoților români din străinătate. Și-a găsit acolo, în mirosul de tămîie, neamul pierdut, sensul existenței. Se simțea, probabil, ”marginalizată”, se simțea, probabil, lipsită de identitate, cine știe… Și și-a regăsit-o așa, în ecumenismul ortodox plin de lumină și de adevăr. Poate că în 2019, la sfatul plin de har al duhovnicului român ortodox din Londra, îl va vota pe Dragnea și va aprinde apoi o lumînare. V-ați mira? Eu nu. Uitați-vă la frații turci, la fel de plini de bune intenții au votat și ei pentru Erdogan. Și-au regăsit identitatea. Au avut parte de o ”roire” (Haydt) plină de satisfacții, cu daune colaterale, dar nu mai contează. Roirea e în sine o experiență de neuitat, rezultatele ei… Să fie acolo, în România. Sau în Turcia.

După ultimul curs înainte de vacanță, am ieșit la o cafea cu cîțiva studenți, printre ei și o fată timidă, politicoasă, de origine română. Intrînd în amănunte, cum se întîmplă în afara sălii de curs, aflu că a venit în Spania cînd avea 3 (trei!) ani. Accent perfect spaniol, vorbește bine românește, dar nu știe să scrie cu cratimă și are probleme de lexic, cunosc genul, am deja o programă diferită de gramatică a limbii române pentru acest tip de student. Sînt un milion de români în Spania, chiar dacă în Salamanca sînt puțini în comparație cu Madrid, aproape în fiecare an apar cel puțin unul, doi de acest fel. Și aproape cu toți dialogul din afara cursului curge asemănător:

  • Și, cum e, cum te simți?
  • Păi nu mă simt bine, nu-mi găsesc locul, parcă nu știu ce sînt, româncă sau spaniolă.
  • Păi ești ambele, nu? E un mare avantaj…
  • Da, dar… cînd mă întreabă cineva, tu ce ești? Parcă nu știu să zic…
  • Dar unde te simți mai bine, în Spania sau în România?
  • Cel mai bine mă simt în vacanță, în satul bunicii din Maramureș.
  • Te cred, dar satul bunicii din Maramureș nu e o țară, e o stare. O stare de bine. Cum e șoseaua pînă la satul bunicii?
  • Proastă, plină de hîrtoape, nu ca aici, în Spania. Asta e clar. Și oricum în România nu e de trăit, nu au de nici unele și la pașapoarte am stat vara trecută patru ore la coadă și mătușa mea pînă la urmă a trebuit să dea și ceva acolo, la o femeie de la poliție.
  • Șpagă?
  • Da.
  • În Spania ai dat vreodată șpagă?
  • Aici, nu, nu, aici nu s-a pomenit așa ceva. Dar totuși…
  • Dar de ce n-ai cerut cetățenie spaniolă, ca să scapi de povestea cu pașaportul românesc? Pînă la urmă e o chestie administrativă, ce ești tu nu e definit de culoarea pașaportului, zic eu.
  • Păi nu știu… dacă nici ai mei nu au, sîntem români, și ei vor să se întoarcă într-o bună zi acasă.
  • Dar tu vrei să te întorci?
  • Acum nu, dar poate într-o zi, dacă se îmbunătățesc lucrurile, da.
  • Eu cred că tu trebuie să te gîndești bine ce vrei tu și cît din ce ți se pare că vrei tu e de fapt ce vor ei, părinții tăi. Chestia asta e uneori înșelătoare.

Cam în punctul ăsta al dialogului eu încep să mă retrag căci deja mi se pare că am intrat prea mult în sufletul ei, al studentei, și asta nu e deontologic. Trebuie păstrată o distanță, chiar și la o cafea, chiar și în afara cursului. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii care intră în intimități, care o fac pe psihologii și pe terapeuții și vor să le rezolve studenilor și viețile, nu doar dilemele de gramatică română. I-aș spune, dacă aș fi mai puțin prudentă, că problema ei e personală, că identitatea nu e neapărat legată de o țară, de un neam, de o apartenență etnică sau religioasă, dar că aceste apartenențe, bine exploatate de inși abili, pot deveni arme, stindarde periculoase, sub care se vor strînge matematic indivizi nesiguri, incapabili să-și asume identități fără etichetă. Fericiți că cineva îi îmbracă într-o uniformă și-i scutește de efortul de a-și căuta singuri, în fiecare zi, haine. Cetățeni care nu știu ce să facă cu ei înșiși, cu timpul lor, cu abilitățile lor, pe care nimeni nu i-a învățat dureroasa disciplină de a face ceva productiv făcă ca un șef să ți-o ceară, oameni, pînă la urmă, care nu pot sta liniștiți cu ei înșiși. Ba chiar se tem de asta rău de tot.

În satul în care mergem în vacanță, avem un prieten bun, un om minunat, un fel de Virgiliu care ne-a introdus în misterele paradisului care e sudul Spaniei. Acest om, cu douăzeci de ani în urmă, a renunțat la o slujbă bine plătită de funcționar de bancă în Madrid și s-a mutat în sud. Și-a construit, mai mult cu mîna lui, cîteva căsuțe, nu mai mari decît niște cabane de lemn și trăiește din turism eco. Trăiește frumos, minimalist, ideal. Așa ni s-a părut pînă mai acum doi ani, doi ani și jumătate, cînd nu știm exact ce i s-a întîmplat și s-a convertit. Nu la catolicism, pentru că e un anti-clerical convins, ca mulți din generația lui, ci la un fel de religie politică despre care nu vreau să vorbesc acum. Pentru mine rămne un mister psihologic, dar probabil sînt încă prea crudă, prea lipsită de experiență ca să înțeleg ce s-a petrecut cu el. Cineva apropiat zice că e vorba de plictiseală. Pentru că și în paradis te poți plictisi. Deși a rămas prietenul nostru, deși ne bucurăm la fel de mult de cîte ori ne vedem, evităm discuțile politice. Zilele trecute am vorbit însă despre justiție, fiind eu, cu exemple, cu bibliografie, o admiratoare a sistemului spaniol. El, om deștept, trebuie să mă credeți pe cuvînt, zice:

  • Una justicia de mierda que tenemos aqui en Espana…

Cred că a înțeles toată lumea ce crede prietenul nostru despre justiția spaniolă. Ciudat e că el tocmai a cîștigat un proces, un proces complicat, împotriva fostei soții, care pretindea, cu destule argumente, de altfel, o recunoaște chiar el, anumite despăgubiri din partea lui. Filmul procesului îl știm de la el, a fost sinuos, a implicat o mulțime de martori, pînă la urmă justiția spaniolă, în ultima instanță, i-a dat dreptate lui. N-a avut nici avocați faimoși, nici n-a corupt vreun judecător, pur și simplu a cîștigat, reușind să dovedească ce era de dovedit. Și atunci?

Îmi explică că da, el a avut noroc. Cum noroc cînd ai trecut prin patru tribunale diferite? Noroc, zice  convins. Da, eu unul nu mă pot plînge, dar avem, în Spania, o justiție de mierda. Dixit. Știind cam ce cred eu despre Spania și cum, după opt ani de trăit aici, o apăr mai ceva ca un cristiano viejo de pura cepa, nu mai continuă cu vaietele și catastrofismul. Dar cam știu ce ar urma. Spania e iadul pe pămînt, sărăcie, inegalitate, justiție de mierda, casta etc. În jurul nostru fîlfîie palmierii, sînt 30 de grade, iar cerul are o culoare indescriptibilă. Din perspectiva mea, prietenul nostru are toate, dar absolut toate condițiile obiective pentru a fi pe deplin fericit. Și totuși…

Toate astea nu înseamnă că nu există probleme reale. Că inegalitatea, sărăcia și în general imperfecțiunea sistemelor socio-politice în care viețuim nu e o treabă cît se poate de adevărată. Probabil unii turci se simt marginalizați în Germania, iar pentru unii dintre românii care trăiesc în Spania de la trei ani identitatea proprie reprezintă o provocare, mai ales cînd e greu de dibuit nu doar între două limbi, două culturi, două țări, ci și printre aburii unei adolescențe prelungite. Dar, în ciuda oricăror probleme reale, plictiseala face ravagii. Obișnuința cu binele, cu libertatea, cu starea de confort, fie el și minimal, lovește năpraznic. Se cere un efort uriaș de voință, o disciplină de fier, pentru a putea trăi mult timp, fără s-o iei razna, în cea mai bună și în cea mai frumoasă dintre lumi.

Anuncios