Vamos, Simona, vamos, guapa!

 

Primele trei game-uri din primul set nu le-am văzut. Am venit acasă la timp doar ca să văd cum pierde setul. La pauza dintre seturi, A. s-a ridicat de pe canapea să-și ia o bere. S-a întors cînd deja era 2-0 pentru Svitolina, a stat puțin în picioare și a plecat iar, bombănind ceva. Eu am stat nemișcată în aceeași poziție, doar gura mi-am mișcat-o ca să-i mai țin un discurs despre cum e cu încrederea… că n-o țin nervii, zicea el și eu i-am răspuns oțărîtă că pe el nu-l țin nici cît să stea pe canapea. De dimineață scrisesem textul de mai jos, dar cum n-am apucat să-l termin, pentru că aveam oră la dentist, nu l-am pus nici măcar pe blog. Oricum în ultimul timp scriu tot felul de texte pe care le las neterminate, pentru că fug de singurul text important pe care chiar trebuie să-l termin, așa încît am tot felul de preocupări urgente, de la Trump, la USR și la cum era cu flancul estic al NATO. În timp ce Simona pierdea set după set, mă gîndeam că ce bine că nu mi-a dat prin cap să-l trimit cumva la contributors și să reiasă că eu i-am purtat ghinion, că eu am zis că dacă nu mai cîștigă nimic de azi încolo, deja a făcut enorm… Mă gîndeam doar la ploaia de afurisenii din subsol, dacă ar fi apărut articolul și apoi m-am gîndit cum că mai aveam unul, despre USR și Nicușor Dan, că așa scriu eu, în fiecare zi, chit că apoi nu public mai nimic și că iată, e un semn că trebuie să nu mai liniștesc. Dacă din scris nu pot să mă opresc, măcar să nu mai deranjez oamenii cu publicatul. Și s-a făcut 5-1 pentru Svitolina și A. se auzea din curte afurisind. Iar eu o țineam pe a mea, nemișcată pe canapea, cum că Simona e un geniu. Cred că e cuvîntul care mă enervează cel mai mult, după talent. Dar asta e, eu chiar cred că Simona e un geniu, ce să facem, fiecare cu damblaua lui. Nu mă mișcam, căci dacă mă mișcam, îi purtam ghinion. M., care venise între timp de la școală, tot așteptînd prînzul, adormise. Și Simona a început să recupereze. Nu l-am strigat pe A. decît la 5-5. A venit și de atunci încolo n-a mai bombănit deloc. Nu știu cît i-a priit meciul, pentru că eu am comentat încontinuu, că iată cum e ea așa micuță și nu foarte puternică, că iată acel cal pe post de adversar care o fi puternică, nu zic, dar nu gîndește fiecare minge, nu pare prezentă, e doar o masă atletică băgată în priză, pe cînd Simona, iată-i privirea, cu privirea asta nu pierde, nu poate să piardă… și iată-l pe Cahill cum stă ca un sfinx, A. a zis că seamănă cu o cămilă și m-am supărat de parcă mi-ar fi jignit un frate. La începutul setului III A. deja începuse să mănînce singur în bucătărie, M. sforăia încetișor, iar eu mi-am luat inima în dinți și cu degetele încrucișate, ca să nu zic vorba în ceas rău și să revină ghinionul, am riscat un pariu: vino să vezi cum cîștigă setul III la 0! O bate la 0!

Mai jos e textul de azi dimineață:

M-am vindecat de intoleranța față de eșec datorită vecinilor mei din Madrid. Erau oameni discreți altfel, nu-i auzeai chiuind sau petrecînd, de altfel e o prejudecată asta cu gălăgia spaniolilor. E drept, vorbesc tare între ei, dar doar în baruri, la fieste și în general în orele și în decibelii permiși. Au internalizat, în 30 de ani de democrație reală, cîteva reguli simple: terasele nu scot afară scaunele și mesele înainte de ora 11.00, cel puțin în Salamanca e lege, altfel amenda e usturătoare. Unii cetățeni se trezesc mai tîrziu dimineața și nu trebuie deranjați. O situație ca aceea de la București în care profesorii nu-și pot ține cursurile în universitate din cauza concertului de afară e de neconceput. Studenții de la Filologia salamantină s-au revoltat de curînd chiar și împotriva unui obiect artistic pus într-una din curțile interioare, cu ocazia celor 800 de ani ai universității, pentru că le mănîncă spațiul vital. Cei 30 de ani de uniune europeană s-au sărbătorit la începutul lunii mai într-o piață din Salamanca într-o liniște suavă, întreruptă, pentru cîteva minute, de altfel, de sunetul live al unui cvartet care a cîntat, fără microfoane, cîteva piese clasice. Nu s-a auzit nici un telefon mobil și studenții mei, plini de tatuaje, piercing-uri și rebeliunea specifică vîrstei, au ascultat fără să sufle. c

Doar cîteodată vecinii mei din Madrid răcneau de ziceai că vor sparge geamurile și asta se întîmpla ori de cîte ori juca Rafael Nadal. Tenismenul spaniol a avut cîteva sezoane foarte proaste, accidentări, probleme, cădere de formă. Lua bătaie și de la codașii clasamentului, era ceva de nedescris. Nu conta, vecinii mei răcneau la fiecare minge: Vamos, Rafa! Vamos, guapo! Și alte asemenea lucruri duioase, calde, de parcă Nadal ar fi fost o rudă a lor apropiată, un fiu chiar, cineva pe care-l iubești și-l susții necondiționat și cu cît e mai deplorabilă prestația lui, cu atît mai tare strigi și-l încurajezi. Treaba asta m-a marcat profund. Nu răcnesc la rîndul meu cînd joacă Simona Halep, dar, dacă mi-aș putea depăși timiditatea, aș face-o din toți rărunchii. Pentru că, indiferent dacă de mîine încolo Simona Halep nu mai cîștigă nimic, nu mai joacă, se retrage într-o binemeritată vacanță, ei îi datorăm cele mai autentic patriotice momente din ultimii ani. Ei și doar ei, efortului ei personal, probabil și talentului (dar de talente ofilite, sterile e plină România!), puterii ei de a-și depăși, cum se vede limpede că a reușit în ultimul timp, problemele de atitudine. Mi se pare cea mai bună minge cîștigată de ea, aceasta jucată și cîștigată în zgura psihologică. Pentru că aici e de căutat cea mai nocivă influență pe care generații după generații de părinți și profesori intransigenți, severi în sensul cel mai prost al cuvîntului, au gravat-o în mințile copiilor din România. Blestemul performanței cu orice preț azi, iar mîine, în caz de eșec, apocalipsa, dezastrul, oprobiul public. Bipolaritatea practicată fără scrupule, născută din cele mai bune intenții și din decenii peste decenii de pedagogie toxică: dacă cîștigi, te purtăm pe brațe, coroniță și flori la gară, dacă pierzi, ești un zero barat, ne e rușine cu tine. Dacă prestezi exemplar, ai parte de iubire exagerată, cu lăutari și dezmăț, dacă șchiopătezi un pic, uităm că exiști, îți retragem iubirea, privim prin tine. Nu-mi iese din cap expresia cuiva, nu merită să-i spun numele, care, la un moment dat, cînd Simona Halep nu era în cea mai bună formă fizică, a scris într-un editorial că ”se dă lovită în aripă”. Știu, am o sensibilitate exagerată la cuvinte, dar expresia asta, răutăcioasă, care insinuează că sportiva se cam prefăcea, că nu era accidentată, ci doar așa, ”se dădea” accidentată și chiar dacă ar fi fost, nu era mare lucru. Nimic mai scîrbos, mai agresiv, mai coroziv și mai simbolic pentru lipsa totală de fler a multor profesori sau părinți români. Bășcălia asta ca o rugină, ca o colonie de carii… Și cînd, în ciuda ei, în pofida ei și în răspăr cu țara întreagă, ruinată de o mafie de hoți și de proști, în contra sărăciei fudule care face ca terenurile de tenis să nu fie nici pe departe la fiecare colț de stradă ca în Spania lui Nadal în România Simonei, în acest cumul de condiții adverse, Simona Halep chiar există. Orice s-ar întîmpla azi cu Svitolina, vamos, Simona, vamos, guapa!

Anuncios