Patti Smith și Sam Shepard

Dear Madam,
I am a writer from a country named Romania. I fear my native language is not fit for the type of prose you write, neither do I feel prepared to meet the rigours of a good translation. Still, I would like to give it a try as the text you published in The New Yorker about Sam Shepard is the most beautiful text I have read in years. I do not know any other way of appropriating the literature I admire than translating it, besides reading it over and over again. I think I am a kind of savage animal, I cannot prevent devouring the things I like. But this is understandable as I come from a savage country and I posses a savage native language, the old, strange, rudimentary Latin of an east corner of the Roman Empire. I suppose I should ask for permission from the magazine, but I have no intention to publish the text in any media, I will just put it on my blog and I promise there will be very few readers, so no commercial danger implied. Would you be so kind to give me permission for translating it into Romanian? Thank you. 
PS. I saw that your facebook account is full of messages from people you know. I imagine you don’t have enough time for each one of them, so it would be nonsense to expect an answer myself. I’ve just translated the text for my Romanian friends, without bothering you anymore. Thanks anyway.

Prietenul meu

 Patti Smith

August 1, 2017, The New Yorker

Mă suna noaptea tîrziu, de undeva de pe vreo șosea, din vreun oraș fantomă de prin Texas, din vreun refugiu de lîngă Pittsburgh, sau din Santa Fe, unde parcase în deșert și asculta coioții urlînd. Dar de cele mai multe ori mă suna de la el de acasă, din Kentucky, din noaptea rece și nemișcată, nopțile alea cînd poți auzi stelele respirînd. Era așa, un apel brusc, la o oră tîrzie din noapte, la fel de uimitor ca un tablou de Yves Klein; un albastru în care te poți pierde, un albastru care te poate duce oriunde.  Mă sculam fără probleme, îmi frecam repede un Nescafé și ne așezam la taclale despre orice. Despre smaraldele lui   Cortez, despre crucile albe din Flanders Fields, despre copiii noștri sau despre legendarele curse de cai din Kentucky Derby. Dar cel mai des vorbeam despre scriitori și despre cărți. Despre scriitori din America de Sud. Despre Rudy Wurlitzer. Nabokov. Bruno Schulz.

“Gogol era ucrainiean,”  a zis o dată, aparent din senin. Doar că nu era chiar din senin, ci era o fațetă dintr-un senin poliedric, care, pusă într-o anumită lumină, se dovedea a fi un loc anume, precis delimitat, de pe cer. Eu intram în joc și apoi jocul ținea pînă dimineața, eram ca două saxofoane care își răspund unul altuia, improvizînd la nesfîrșit un refren.

Mi-a trimis la un moment dat un mesaj din munții Boliviei, unde Mateo Gil filma “Blackthorn.” Aerul era rarefiat acolo în Anzi, dar el se descurca bine, rezistînd alături de colegii mai tineri, probabil depășindu-i, călărind pînă la epuizare nu mai puțin de cinci cai. Mi-a zis că o să-mi aducă un covor de acolo, unul negru cu dungi ruginii. Cînta în munții ăia, în jurul focului, cîntece vechi scrise de bărbați deznădăjduiți, îndrăgostiți de propria condiție de muritori. Acoperit cu pături, dormea sub cerul liber, sub stelele rătăcite în galaxiile din Magellanic Clouds.

Lui Sam îi plăcea să fie mereu pe drumuri. Arunca în mașină o plasă de pescuit sau o chitară acustică, eventual lua și un cîine cu el, dar sigur un carnet, ceva de scris și un teanc de cărți. Îi plăcea să adune cîteva lucruri și s-o ia din loc pur și simplu, spre vest. Îi plăcea să apuce un drum și drumul să-l ducă într-un loc unde nu voia neapărat să ajungă, dar căruia îi devora stranietatea; hrană pentru scrisul de mai tîrziu.

În vara lui 2012 ne-am întîlnit în Dublin, unde i-au oferit un Doctor Honoris Causa la Trinity College. Îl stînjeneau în general onorurile, dar pe ăsta l-a primit pentru că venea de la școala prin care trecuse Samuel Beckett. Îi plăcea mult Beckett, avea niște texte manuscrise ale lui puse în ramă în bucătărie, alături de poze cu copiii. În ziua aia am văzut mașina de scris a lui John Millington Synge și ochelarii lui James Joyce, iar noaptea ne-am alăturat unor muzicieni la clubul preferat al lui Sam din localitate, Cobblestone, pe malul celălalt al rîului. În timp ce traversam podul clătinîndu-ne imponderabili, el a dat drumul, din memorie, la o avalanșă de bucăți din Beckett.

Sam îmi promisese într-o zi că o să-mi arate peisajul din sudul îndepărtat pentru că eu, deși am călătorit mult în lume, n-am văzut prea mult din propria țară. Dar s-a trezit împiedicat de o boală care a început să-i împuțineze forțele. Pînă la urmă a trebuit să renunțe la obiceiul lui de a arunca cîteva lucruri în mașină și a pleca. De atunci încolo, am început să mă duc eu la el. Obișnuiam să citim, dar mai ales să lucrăm. Lucra la ultimul manuscris, storcînd ultimele rezerve de forță mentală, pentru că nu dădea înapoi de la nimic din ce destinul îi scotea în cale. Pe masă, în fața noastră, i-am văzut mîna, cu o lună nouă tatuată între degetul mare și arătător. Tatuajul era o amintire din tinerețea noastră, eu am un fulger pe genunchiul stîng.

 

Cînd am ajuns la un fragment în care descria un peisaj din vest, a ridicat brusc ochii din text și a zis:

”Îmi pare rău că nu mai pot să te duc acolo.”

Am zîmbit pentru că de fapt tocmai o făcuse, tocmai mă dusese acolo. Fără cuvinte, am închis ochii și ne-am rostogolit în deșertul american, care se desfăcea la picioarele noastre ca un covor cu mii de culori –  șofran prăfuit, apoi ruginiu, verde sticlos, verde auriu și apoi, brusc, un albastru aproape inuman. Nisip albastru, am zis eu, uimită. Albastru orice, a zis el, iar cîntecele noastre, cele cîntate împreună, aveau o culoare necunoscută, a lor proprie.

Programul nostru era așa: ne trezeam. Ne pregăteam să înfruntăm ziua. Beam o cafea și mîncam ceva. Apoi ne așezam pe scris. După un timp, făceam o pauză. Afară, pe șezlonguri, stăteam și ne uitam la cîmp. Nu vorbeam pentru că așa e prietenia adevărată, niciodată nu se simte incomod cu tăcerile. Tăcerea, atunci cînd e plină, e doar o prelungire a conversației. Ne cunoșteam de atîta timp. Relația noastră nu poate fi descrisă în cîteva cuvinte despre o care tinerețe nebună. Eram prieteni, buni sau răi, eram acolo, noi înșine. Timpul n-a făcut decît să facă treaba asta și mai puternică. Au fost tot felul de obstacole, dar noi ne-am ținut tari, am mers mai departe, iar el și-a terminat munca la manuscris. Manuscrisul era acolo, pe masă. Totul fusese spus, nu rămăsese nimic de adăugat. Cînd am plecat, citea Proust.

Au trecut zile lungi și leneșe. Într-o seară tipică de Kentucky, cu aerul străpuns de săgețile luminoase ale licuricilor, de cîntecul greierilor și de orăcăitul broaștelor, Sam s-a băgat în pat și a adormit. Un somn stoic, nobil. Și somnul l-a dus spre ceva nou, iar în jurul lui era multă dragoste. Cînd a respirat pentru ultima oară începuse să plouă încet, exact așa cum i-ar fi plăcut. Sam a fost un om discret, ermetic, conținut. Știu cîte ceva despre oamenii de felul ăsta. Ei au nevoie să facă lucrurile în felul lor, să le decidă, pînă în ultima clipă. Ploaia cădea, acoperind lacrimile. Copii, Jesse, Walker și Hannah, și-au luat rămas-bun de la tatăl lor. Surorile Roxanne și Sandy și-au luat la revedere de la fratele lor.

Eu eram departe, în ploaie, în fața leului adormit din Lucerna, un leu imens, nobil și stoic tăiat în stîncă de coastă. Ploaia cădea și astfel nu se vedeau lacrimile. Am știut că o să-l văd din nou pe Sam undeva în peisajul viselor, dar în momentul ăla m-am văzut în Kentucky, cu dealurile lui, cu izvoarele lui care se unesc apoi în pîraie. Am văzut cărțile lui Sam aliniate în rafturi, sub fereastra pe care se uita la caii care pășteau dincolo de gardul de lemn. M-am văzut stînd la masa din bucătărie, întinzîndu-mă după mîna cu tatuajul.

Acum mult timp, Sam mi-a trimis o scrisoare. Una lungă, în care îmi povestea un vis, care, zicea el, spera să nu se termine niciodată.

”Visa cai, i-am spus leului. Fă cumva să-l aștepte acolo Big Red, un mare campion. N-o să aibă nevoie de șa, n-o să aibă nevoie de nimic.”

Am întors capul spre frontierea franceză și am văzut cum răsărea luna nouă pe cerul negru. Mi-am luat rămas bun de la prietenul meu și am strigat după el în noaptea grea.

Anuncios