Cîteva reflecții despre ziua de ieri

Ieri din nou am simțit nevoia să înțeleg ce e România. Mi se întîmplă des din 2012 încoace. Sînt zile în care acolo, la București se întîmplă ceva care nu face sens în lumea obișnuită, banală și reflexul vechi, imposibil de eradicat, e să caut o carte care să-mi explice ce și cum. Poate că nici măcar n-am nevoie de o carte, ci mai degrabă de o poveste, de o frîntură de experiență proprie, ceva trăit de mine în mod direct și care nu așteaptă decît să fie făcută inteligibilă într-o înșiruire narativă, cu cap și coadă, con pies y cabeza, cum zic vecinii mei spanioli, dar pentru că e greu să stau și să scriu poveștile astea, mă reped la o carte deja scrisă, poate, cine știe, acolo găsesc explicația. Revelația. Enigma rezolvată.

Cîteodată mi se pare că jonglez cu cărțile din bibliotecă, cu cărțile de istorie, cu eseurile, cu analizele (ah, cred că în biblioteca de jos e una care se cheamă Nevroza balcanică, poate că n-ar strica să arunc o privire…) exact ca ăia care jonglează cu cărțile de tarot, să tragem una și să vedem ce ne rezervă viitorul. În Madrid, acum cîteva zile, la un semafor, ne-am holbat increduli la un magazin pe care scria Pregunta al tarot, deci cineva cîștigă suficient din treaba asta cu tarotul ca să poată plăti o chirie de spațiu comercial în centrul Madridului, există oameni care se duc, plătesc și așteaptă ca altcineva să le spună încotro o ia viața lor după cum indică cartonașele cu temperance, the hanged man, the fool, wheel of fortune, the magician… Ne simțim superiori, oameni care am depășit gîndirea magică. Dar dacă facem, de fapt, același lucru?

Cartea pe care am scos-o ieri din bibliotecă: Istoria comparată a statelor comuniste de Jean-Francois Soulet. Citită acum cîțiva ani, uitate majoritatea amănuntelor, dar ceva îmi spunea că acolo e de găsit misterul. Ce a avut România special în anii comunismului, cum a fost în 1989, acolo e de căutat și de găsit răspunsul la întrebarea chinuitoare: de ce  e România atît de jodida? Cum se poate să se întîmple iar și iar același scenariu absurd: un idiot, semi-analfabet, din sudul profund, pune mîna pe putere, se îmbogățește, dar nici măcar nu se mulțumește cu asta, nu e suficient că-și poate etala în voie averea ilicită, iubita tînără și restul podoabelor, ci, metodic, distruge, cu ajutorul acoliților, ani și ani de muncă susținută, de europenizare pas cu pas a acestei mari și nătînge țări din Europa de Est. O desface în bucăți, apoi rînjește satisfăcut. Mii și mii de oameni, care în alte circumstanțe, în alte decoruri, ar fi oameni normali, obișnuiți, poate chiar performanți, îl ajută cu sîrg, cu ingeniozitate, cu o enormă frică camuflată, raționalizată în sintagme de tipul ”toți trebuie să mîncăm o pîine”, ”nu putem noi schimba lumea”, ”avem copii de hrănit”, ”așa a fost întotdeauna pe plaiurile noastre”, ”nu te poți pișa împotriva vîntului”. Îmi dau seama că toate expresiile pe care le-am înșirat sînt specifice acelora care au totuși o urmă de luciditate, care își dau seama că totuși ceea ce fac nu e tocmai moral, nici corect, dar se adaptează, pentru că le e frică. O frică imensă, care și-a pierdut de mult obiectul, care merge pînă la frica absurdă de a da un like la o postare cu care ești de acord, dar… cine știe, mai bine să fim prudenți. E ca și cum îndemnul papei Ioan Paul al II-lea din anii 80, celebrul ”Nu vă fie frică!”, n-ar fi ajuns niciodată pînă la București.

Însă mai sînt unii care chiar cred că e bine ce fac, ermetici în turnurile lor strîmbe, zidite prost, dar se pare durabil (cel puțin durabil în comparație cu durata unei biete vieți omenești), care spun: la noi e calea și adevărul și viața, noi construim (cariere, bani, prestigiu social – adică aproape, cu o minusculă excepție, aproape toți parametri după care se judecă, psihiatric, o viață normală, împlinită!), noi sîntem cei care facem să se miște lumea, cel puțin lumea românească, restul, ăștia ca tine, dați din fleancă, cei mai mulți împrăștiați prin diverse colțuri de lume, plecați, exilați, cam suferinzi la capitolul identitate, niște izmene pe călător, pe cînd noi am rămas aici în România, stilpi ai societății. Oameni de nădejde, cu case, copii, familii tradiționale, cariere și venituri grase, oameni care se bucură și rîd în barbă că ieri, în Piața Victoriei, n-au ieșit decît 500 de cetățeni să protesteze împotriva planului de distrugere a singurei reușite românești post-1989, Justiția, anti-corupția.

Am pierdut o jumătate de oră, ieri, uitîndu-mă pe profilul de facebook al fiului ministrului Justiției, recunosc că în minutele de enervare de după citirea știrilor cu schimbările de legi făcute de ta-su și după ce citisem alte relatări despre cum s-a făcut băiatul ăsta asistent universitar în universitatea condusă de babaca, am avut impusul ușor anti-social de a-i pune, public, o întrebare, tînărului. Întrebarea ar fi fost una simplă, eventual în engleză, că vine mai comod: Domnule Ionuț Alexandru Toader, how are you today? Feels good? Dar m-am calmat. Ar fi nepoliticos să fac asta și apoi e tehnic imposibil pentru că tînărul cu fruntea înaltă, care promite o chelie la fel de impunătoare ca a tatălui, nu e printre prietenii mei, deci nu-l pot tagui. Apoi, sînt  sigură că n-ar avea nici o tresărire, e din categoria copii-perfect-idiotizați-de-părinții-lor, ca fiul lui Adrian Năstase sau ca fiica nu știu cărui deținător de pensie specială, plus salariu necuvenit, care se arăta dezgustată de ”atacurile” la pensioara lui tătuca. Sînt copii fără nici o resursă personală de rebeliune, fără nici o posibilitate de chestionare a cotețului plin de rahat în care au crescut. Nu știu cum miroase în afara lui și cred că a trăi în cloaca lor puturoasă e singura posibilitate de viață. Devin feroce cînd simt că cineva le atacă adăpostul. Tînărul Toader, căruia prietenii se întrec în a-i spune cît e de genial ca jurist, de impecabil ca om al legii, se simte perfect în jobul lui de asistent universitar doctor la universitatea de familie (poate doar puțin trist că e doar asistent, la valoarea lui, dar prietenii binevoitori îi fac discret cu ochiul, să treacă zavera și rezolvăm și asta, un tînăr atît de dotat să nu fie conferențiar înainte de 30 de ani, ar fi o nedreptate flagrantă!). Cu ceva timp în urmă, tînărul Toader, alături de tatăl vizibil emoționat, amîndoi cu frunțile înalte ușor transpirate, a depus jurămîntul de notar. Ce emoții, ce moment gingaș și de neuitat, numai bun de imortalizat pe facebook, tînărul vlăstar al celebrei familii de juriști ieșeni, face primii pași în carieră… Asemenea edificii de minciuni și ipocrizie, construite cu sîrg și cu răbdare, în zeci de ani de persevernță, în care se amestecă doze importante de iubire paternă reală – toate primatele își protejează progeniturile, e firesc – oarecare competență autentică (sînt convinsă că seniorul Toader a memorat suficiente texte de lege încît să merite, cel puțin la o privire superficială, respectul concetățenilor și al acelor colegi care caută să-și liniștească conștiințele în timp ce ling dosuri, cu fraze de tipul ”ăl bătrîn e imabatabil în penal, o capacitate, o enciclopedie umblătoare”), nu se dărîmă pentru că vii tu, un coate goale, să le spui că nu fac bine ce fac.

Dar totuși,  dacă m-aș întîlni cu juniorul Toader cel cu fruntea înaltă într-un context oarecare (recunosc că mi-a trecut prin cap chiar să-i trimit o invitație de prietenie pe facebook, convinsă fiind că n-are de unde să știe cine sînt și că nu-și va da osteneala să se uite pe timeline-ul meu și să constate că sînt înclinată spre a critica modelului său de viață), dacă deci l-aș avea pe Ionuț Alexandru ăsta în fața mea, ce anume i-aș spune? Ce carte de tarot aș scoate ca să-i arăt că e deja un hanged man și că, dacă nu cîrmește la timp, destinul îi e pecetluit? Întrebări dificile, mai bine ar fi să-mi văd de ale mele, chiar și această jumătate de oră pierdută ar trebui să mă doară ca o cheltuială fără cap. Ce-mi pasă mie, chip de lut, de bolgiile acestor ipochimeni care se simt nemuritori pentru că au îndoit trupul muribund al unei țări care le oferă iluzia că sînt stăpîni, că rule the world?

Știu că nici o carte n-ar fi în stare să-i zdruncine în convingerile lor osificate pe copiii ăștia născuți și crescuți în privilegiile sîrguincios construite și menținute de părinții lor iubitori, dar totuși eu trag o carte, pentru că nu pot altfel și pentru că, cine știe, pe undeva mai am o urmă de gîndire magică. Dacă totuși…

Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre… Sublinieri, amănunte pe care le uitasem: după 1989, Bulgaria a avut un Iliescu al ei, pe nume Petăr Mladenov, cu aceeași traiectorie ca a lui Iliescu, doar că el a rezistat pînă în 6 iulie 1990, cînd și-a dat demisia și filosoful Jeliu Jelev este ales șef al statului, din partea opoziției. În România, Iliescu era consființit cam în aceeași perioadă șef absolut, cu ajutorul minerilor, ales și reales, de trei ori, președinte. De abia în 1996 a fost nevoit să se dea de-o parte, temporar. Altă deosebire, tot în favoarea bulgarilor: Partidul Comunist Bulgar s-a transformat, singur și la vedere, sub mîna acestui Mladenov, în Partidul Socialist Bulgar. Concesii, renunțări la dogmatisme, în fine, schimbare la față, clară, limpede, asumată. Au cîștigat primele alegeri cu 47% dar au pierdut apoi în iulie 1990 datorită presiunii opoziției, care și ea era divizată, ca în România, dar probabil nu atît de divizată.   În România, Partidul Comunist nu s-a transformat niciodată, la lumina zilei, în Frontul Salvării, nici în PDSR, nici în PSD, nu! Minciuna a fost și a rămas ermetică, prefăcătoria, deplină și iluzia menținută cu sîrg de toți tovarășii. Niște idioți utili, așa cum arătau ei la începutul anului 1990, acceptînd să facă parte din Frontul Salvării Naționale, au ajutat, probabil fără intenție, cel puțin la început, făcătura lui Iliescu și marea amăgire. Vezi Doamne, nici vorbă de partid comunist îmblînzit, reformat, cu ceva cenușă în cap, nu, ci  o emanație nou-nouță –  un fel de maimuțăreală de forțe de opoziție, dizidente, nu un Mladenov, ci un Havel s-a vrut tovarășul Iliescu! Unii au crezut și mai cred și azi în gogorița asta. Bulgaria, cu greu, s-a eliberat de spell. România, ermetic prinsă în spell, dar cu revoluție, morți, copil cu steag pe copertă de Paris Match, tot spectacolul. Cehoslovacia e o poveste curată: cu 200.000 de praghezi în stradă, Vaclav Havel a regrupat 12 mișcări independente sub bunele de Forumul Civic, a provocat demisia primului minstru Adamec, patru zile mai tîrziu se formează un nou guvern cu majoritate necomunistă, la 29 decembrie Havel devine președinte. Concluzia istoricului francez: ”Datorită hotărîrii și efortului de unificare a opoziției, rezultatul final al ”revoluției de catifea” nu a fost, ca în Bulgaria și România, o simplă schimbare de echipă, ci o schimbare de sistem politic.” (Soulet, 1996, ed.rom. 1998, p.320) Așadar, pentru comunitatea academică e limpede cel puțin din 1996, cînd cercetătorul francez Jean Francois Soulet de la Universitatea din Toulouse publică studiul, că în România și Bulgaria a fost, în 1989, ”o simplă schimbare de echipă”, de ce nu ne asumăm atunci această realitate pe deplin? S-ar putea ca lucrurile să nu ni se mai pară atît de misterioase, de ciudate, de rezultat al unui blestem istoric și al unor ghinioane. Soulet amintește, printre alte teorii care circulă cu privirea la căderea regimurilor comuniste în Bulgaria, România și Cehoslovacia, una cu iz conspiraționist, anume: o ”vastă manipulare gorbaciovistă” care ar fi reușit doar în primele două și ar fi eșuat în ultima, conform căreia Moscova uneltise un proiect de schimbare a garniturilor de partid cu unele noi, de comuniști reformatori, care să asigure menținerea celor trei țări în sfera de influență sovietică. Dintre cele două țări în care ar fi reușit, Bulgaria și România, doar în cea din urmă a reușit pe deplin. Longevitatea lui Ion Iliescu e cea mai bună dovadă, iar uneltirea, cu atît mai măiastră cu cît, în 1989, România era singura țară din bloc care nu avea picior de soldat sovietic staționat pe teritoriul ei. Păi să ne mai mirăm de admirația pe care o trezește în secolul 21 acest supraviețuitor pe nume Iliescu în tinerele vlăstare stîngiste ale patriei? Iliescu a supraviețuit chiar și sferei de influență sovietice, lui Gorbaciov însuși, a rezistat chiar și dincolo de cei cîțiva ani cînd cu Rusia n-a fost prea limpede ce urma să se întîmple și supraviețuiște, prin urmașul său direct Liviu Dragnea, chiar și în zilele noastre, cînd nu e prea clar în ce sferă de influență am rămas, dar începem să ne dumirim, încet, încet.

Dacă înțelegem și asumăm, fără isterie și fără anecdote, că atunci, în 1989-1990, n-a fost vorba despre nici o revoluție, despre absolut nici o schimbare de regim, ci doar despre ”o schimbare de echipă”, s-ar putea ca nici Dragnea, nici exilul masiv, nemaiîntîlnit, cu care se mîndrește România post-decembristă (4 milioane de români în afara granițelor), să nu mai pară așa de absurde. Capătă sens, mult sens.

Țara care a intrat în UE în 2007 ar fi deci o țară comunistă, cu o simplă spoială, o butaforie de alternanță politică și de alegeri libere (dar bine aranjate de ținerea în beznă a populației și de alte mici și ingenioase șantaje micro), o țară cu politicieni neinteresați în bunăstarea alegătorilor (mi-l imaginez pe fiul lui Tudorel Toader cum s-ar holba la mine auzind poanta asta cu ”bunăstarea alegătorilor”), o țară adormită de o minciună constantă, de nimic deranjată de aproape 30 de ani (a fost un moment, cel cu Raportul Tismăneanu și au mai fost niște tresăriri, ale Justiției, de la arestarea lui Năstase, în 2012, încoace, dar ambele sînt primejdii trecute). În context,  Dragnea e conducătorul cel mai firesc posibil, emanația naturală. Dragnea e un condamnat penal doar în afara acestei lumi, în ochii extratereștrilor, ai celor care au plecat, cu mintea sau și cu trupul, din patrie. Înăuntru însă, în țara care a intrat în UE prin efracție, Dragnea e perfect legitim, altfel n-ar fi acolo unde e. Înăuntru, Tudorel Toader e un mare și respectabil profesor de Drept la cea mai veche universitate din țară, venerabila universitate ieșeană. Nu poate fi altfel, din moment ce absolut nici un profesor de acolo, nici măcar vreun biet asistent, un preparator care n-are avea cine știe ce de pierdut, nu se revoltă și nu se leagă cu lanțul de poarta universității ca să denunțe porcăriile făcute de rector și de ministru. Tudorel Toader e la fel de plauzibil ca mare profesor universitar specialist în Drept pe cît era Elena Ceaușescu academician, doctor, inginer și e privit cu aceeași frică, cu aceeași precauție, ca tovarășa, iar frica, precauția se extind și asupra progeniturii. Ceea ce tocmai a comis el zilele astea e la fel de coerent și de plauzibil ca descoperirea polimerilor de către tovarășa. Cum să te revolți? Păi ce, o să schimbi tu lumea? Iar lumea e mică, micuță, lumea nu e lume, ci e această nefericită țară care nu încetează să contrarieze. O țară ca o vrajă, e de ajuns să treci granița, chiar și spre Bulgaria, nu mai spun de Cehia sau Slovacia, ca lucrurile să recapete dimensiuni inteligibile. Doar în România, se pare, visul ăla secret al lui Gorbaciov, a reușit pe deplin. Încă îl trăim, de asta cei care au ieșit din el nu înțeleg cum e posibil ca el să continue, ca atîția oameni să trăiască în continuare nu în propriile vieți, ci în visul lui Gorbaciov. Somnambuli. Cu Dragnea de braț, cu toate aceste figuri patibulare, în timp ce restul lumii e în cu totul altă parte.

În 1989, singura țară care nu avea armată sovietică pe teritoriul ei, deci se afla într-o postură privilegiată, a fost și singura țară în care au murit oameni pe stradă pentru schimbarea regimului (pardon, pentru crearea iluziei că s-a schimbat regimul, pentru butaforia lui Iliescu pe scena căreia s-a tras cu gloanțe adevărate). În 2017, pe lîngă Ungaria, Polonia și cine a mai fost pe la Vișegrad, România pare safe, rusofobă cît cuprinde, cu baze NATO, cu scut, cu un președinte cool, cu niște probleme de corupție, de adevărat, cu vreo 600.000 de oameni ieșiti în stradă, e drept, dar totuși, o țară de nădejde, care face și primește înalte vizite de stat, un pol de stabilitate.

Mare atenție, s-ar putea să iasă mai prost, în România, ca în oricare dintre țările iliberale din jur, pentru că singura diferență dintre România și ele e aceea că România, ca întotdeauna, se preface. Nu spune lucrurilor pe nume. Partidul Comunist nu se transformă în Partid Socialist, ci dispare în neant și răsare, tot din neant, un Front al Salvării, curat ca lacrima. Ar putea fi Dragnea mai fioros decît Orban, Dragnea, băiatul simpatic din Teleorman, ar putea fi el cu șmenurile și glumițele lui, la braț cu manechinul delabrat care vorbește doar în momentele esențiale, ar putea fi acești băieți mai periculoși decît toți iliberalii cu barda la brîu din jur? Aveți puțintică răbdare. Nici în 1989 nu părea plauzibil ca tocmai în România să se lase cu așa un spectacol dramatic. România e mereu o surpriză, pentru că se preface mereu.

Anuncios