Those little girls, shivering in their white shirts…

fetita ciment

Vineri, 20 aprilie 2018, o fetiță de 3 ani este pusă să facă salt în cap pe ciment în fața oficialităților din România, inclusiv a primului-ministru (femeie), la Pitești, cu ocazia Sărbătorii Lalelelor…

Probabil doar dacă s-ar fi întîmplat o tragedie, dacă, făcînd acel salt nereușit, pe cimentul tare, fetița de trei ani de la Pitești ar fi dat cu ceafa de pămînt și ar fi rămas paralizată, dacă impactul cu solul tare ar fi produs zgomotul sec, caracteristic, probabil că doar atunci ar fi avut loc explozia. Explozia de indignare care a urmat după tragedia de la Colectiv. Din fericire pentru fetița de trei ani de la Pitești nu s-a întîmplat nici o tragedie. Din nenorocire pentru România va fi probabil nevoie una pentru ca reacția omenească, la unison, făcută din vocile și corpurile a sute de mii de oameni, să oprească delirul. Pentru că România se află într-un delir, n-are rost să umblăm cu eufemisme. 

Cînd spun că va fi nevoie de o tragedie, nu mă gîndesc, așa cum fac mințile zdruncinate, la vreo conspirație, la un accident aranjat de cine știe ce servicii bîntuie capetele prost mobilate. Mă gîndesc doar la hazard, oricînd posibil și la așa numitele puncte de inflexiune, care mai mereu apar sub forma unor situații-limită, ca singurele soluții de ieșire dintr-un impas prelungit. Poate ați auzit de oameni care se îmbolnăvesc brusc, eventual de o boală incurabilă, și divorțează în ultimele minute de viață. Uneori mă gîndesc, urmărind ce se întîmplă în România, că țara asta are nevoie de așa ceva. Și scriu rîndurile astea exact așa cum aș vorbi cu un prieten, cu credința ușor fantezistă de altfel, dar credință totuși, că ceva, un avertisment ascuns în vorbele mele prietenești, l-ar putea scuti de tragedie și l-ar face să iasă din minciună un pic mai devreme decît prea tîrziu. 

Dar ce mare lucru s-a întîmplat la Pitești? Am văzut comentarii care zic că se exagerează, că numita Sărbătoare a Lalelelor e una tradițională, că așa se face de mult, că oamenii vor să fie acolo și se bucură, mai ales copiii se bucură.

Am privit minutul de înregistrare cu fetița de la Ploiești de cîteva ori. Poate că e de vină instinctul matern, poate sînt sensibilizată de amintirile cu fetița mea de cînd avea trei ani, poate îmi amintesc că am plecat din România mai ales ca să nu fim nevoiți să trecem prin calvarul previzibil al grădiniței și al școlii pe model romçnesc. Poate că îmi amintesc de mine, de fetița care am fost, de olimpiadele pe care am fost așa de fericită să le cîștig și pe care le revizitez acum cu oroarea specifică pe care ți-o trezește un abuz. Iar abuzurile, atunci cînd ți se întîmplă ție, au această perversă calitate de a nu fi percepute nici o secundă ca abuzuri, ci inclusiv ca momente de glorie. Cineva comentează în josul știrii că nu-i nimic, că fetița voia să fie acolo, că era o sărbătoare locală îndrăgită, că de ce ne agităm atît… Sigur, fetița voia să fie acolo, cum să nu fi vrut dacă un întreg sistem de părinți degenerați, de profesori iresponsabili și de politicieni inumani o încurajau să fie acolo? Poate chiar vom ajunge la concluzia că fetița e de vină, ea și ceilalți copii puși să defileze în sunetul fanfarei. La fel cum tot ei sînt de vină, pentru că vor, cei care sînt purtați de părinți pe la defilări de modă, pe la concursuri televizate, scoși în față la lansări de cărți din care nu înțeleg nimic sau făcuți autori de literatură la vîrste fragede. Măcar în aceste din urmă cazuri nu le e pusă în pericol integritatea fizică… ci doar cea psihică. Dar n-are rost să intrăm în dezbateri, știu că mulți oameni vor spune, vai, dar ei vor, le place, nu au nici o altă dorință decît să cînte operă la șapte ani și să publice romane, la 10 (nu să le scrie, mulți dintre noi am scris romane și poezii pe la 10, 11 ani, dar, din feicire, n-am avut în jur oameni iresponsabili care să ne faciliteze publicarea lor și rușinea eternă de mai tîrziu!). 

A pune un copil să sară în cap pe ciment e totuși un pic mai mult decît vanitate de prost gust și frustrare de adult. E iresponsabilitate. E infracțiune chiar. E delir. Mă doare spatele fetiței de trei ani de la Pitești ca și cum eu însămi aș fi fost pusă să produc un spectacol trist, periculos și degradant în fața unor inși dezumanizați, perfect lipsiți de orice orice reacție de mamifer în deplinătatea facultăților. Cred că fetița asta, dacă ar fi avut un cățel și cățelul ar fi fost acolo cînd ea se pregătea să sară în cap pe ciment, ar fi fost întreruptă din acțiunea ei fără sens de către patruped. Cîinele ar fi simțit pericolul și ar fi încercat să-și protejeze mica stăpînă. Mama ei n-a făcut-o, probabil a aplaudat-o alături de profesoară. 

Din fericire, copiii sînt de gumă, n-a pățit nimic, s-a ridicat și a primit, fără să știe prea bine ce să facă (are trei ani, pentru Dumnezeu, nu știe să primească flori!) buchetul de la doamna îmbrăcată în roz, cu o maramă la gît. Doamna prim-ministru a României. Restul aplaudă, am dat zoom, să văd, chiar nimeni, nimeni dintre cei care aplaudau nu avea măcar o grimasă de jenă pe față, un rictus imposibil de ascuns, nici una dintre femeile de acolo nu s-a simțit prost, n-a avut pornirea animalică (sîntem mamifere, totuși, naștem pui vii!) de a se repezi la fetiță și de a o sprijini cumva, să nu cadă? Nu, nimeni. Nimeni. 

Nici una din minciunile, mitocăniile sau infracțiunile făcute de clasa politică din România nu mi se pare comparabilă cu această lipsă de reacție umană de acolo, din adunarea veselă de la Pitești. Fetița aleargă, își ia avînt, e clar că solul pe care aleargă e mult mai dur decît cel cu care era (sper!) obișnuită la antrenamente, corpul ei simte lipsa de elasticitate și ezită, pe bună dreptate, să facă saltul. Se oprește. Educatoarea, antrenoarea sau ce-o fi fost acea creatură cu formă umanoidă, se repede, nu ca s-o susțină, ci ca să-i împingă capul în jos, s-o balanseze forțat, să-i îndese centrul de greutate suficient încît să execute saltul, nu cumva să ne facem de rîs în fața delegației, că ar fi rușine, vai, vai… 

Am fugit de fondul clasei, de cadoul de mărțișor pentru doamna (consistent, în aur dacă e posibil), pentru că știam că ar fi urmat o luptă dinainte pierdută (noi, eventual cîțiva doi, trei alți părinți, împotriva unei clase întregi dispuse să facă cadouri și convinsă că e bine și frumos să le facă), am fugit de meditații (pierdere de bani și sursă de venit ilicit și nesimțit pentru profesorul de la clasă, acela care ar trebui să se simtă jignit de dublarea și plata la negru a ceea ce ar trebui să fie munca lui în clasă), am fugit pentru că dacă eu eram deja trecută prin toate astea, dacă pentru mine răul era făcut și nu puteam decît să încerc să-l repar acum, la maturitate, încercînd să înțeleg cum și de ce, încercînd să reînvăț, pe cît posibil, logica lumii în care nu se merge cu fofîrlica și nici cu sarsanaua, dacă pentru mine timpul nu avea cum să se mai întoarcă înapoi, ființa mică de lîngă mine nu avea de ce să treacă și ea prin toate astea. Și știam și că, trăind în România, nu aveam nici o posibilitate practică s-o feresc de toate astea. Pentru ea lucrurile astea sînt necunoscute, mă uit înapoi în acești opt ani de cînd am plecat și îmi dau seama că nimic, niciodată, nu-i va putea lua înapoi faptul că a crescut într-o lume în care singurul și unicul cadou care i s-a luat vreodată învățătoarei, la sfîrșitul primului ciclu de trei ani, a fost o floare pentru cumpararea căreia fiecare familie a dat fabuloasa sumă de 50 de cenți. Iar momentul a fost unul cu totul special, acea profesoară avînd o relație cu totul aparte cu cei pe care îi preluase la 3 ani și-i dusese pînă la 6, cînd toți știau deja să scrie și să citească perfect. De atunci încoace, nici măcar floarea nu s-a mai cumpărat, iar în capul copiilor din Spania nu încape ideea că profesoarei sau profesorului ai putea să-i dai ceva, cumva, vreodată, în afară de o îmbrățișare. De asemenea, am fugit de serbări, de repetiții, de costume costisitoare, de stresul pe care mi-l amintesc atît de bine de a recita ceva în fața unei mulțimi, de a dansa sau de a produce un spectacol de orice fel atunci cînd cortexul tău prefrontal nu poate face încă distincția între ficțiune și realitate. Ca al fetiței de trei ani de la Pitești căreia primul-ministru îi oferă o floare. 

Serbări există și aici. Profesorii dansează și cîntă cot la cot cu copiii, într-o învălmășeală din care nu se înțelege nimic, dar în general toată lumea se simte bine. Dacă e caz de costumație, costumele se fac din saci și hîrtie lipită, niciodată nu costă mai mult de un euro sau doi, iar cei mai costumați și cei mai caraghioși sînt întotdeauna profesorii. Directorul sau directoarea școlii își pun, eventual, masca cea mai ridicolă. Filosofia carnavalului e bine înțeleasă, cei care au autoritatea în restul timpului, o pierd în timpul fiestei. Și invers. Cea mai grea serbare a fost aceea cînd a trebuit să citească ceva, la sfîrșitul primilor trei ani. Au citit doar patru copii din toată clasa, trași la sorți, mi-a spus ea. Am vorbit apoi cu profesoara și mi-a spus că nu, nu trăsese la sorți sau trăsese, dar sorții fuseseră aranjați așa încît cîștigătorii să fie cei patru care citeau cel mai bine din clasă. Dar ca să nu sufere ceilalți, fusese declarat operațional hazardul loteriei. A fost cea mai importantă lecție de pedagogie pe care am primit-o de cînd sînt în Spania. 

Da, la nivel personal putem să ne punem la adăpost, putem să facem în așa fel încît copilul nostru să nu fie în locul fetiței care se dă cu ceafa de ciment în fața Vioricăi Dăncilă, primul-prim-ministru-femeie-din-România. Povestea în sine, imaginile, detaliile sînt insuportabile pentru prietenii mei de aici, sînt de neconceput și de neprivit. La fel au devenit și pentru mine. Nu doar că aici ar fi cu totul și cu totul ilegal să pui un copil să sară pe ciment în cap, dar e imposibil de imaginat ca situație, ca decor. Politicieni corupți sau semi-analfabeți sau hoți sau nerușinați există și în Spania cu duiumul. Există și zone în care școlile sînt, în anumite feluri, folosite în jocurile politice (copiii care sînt scoși la manifestație pentru independența Cataluniei cînd nu ei nu știu încă ce înseamnă un stat și o frontieră pot fi un exemplu). Dar a pune în pericol viața și sănătatea unui copil, la televizor, sub ochii unor politicieni care aplaudă, ar fi imposibil. Nu cred că mai e legal nici măcar la circ și nici măcar cu animale, darmite cu primatele cele mai evoluate, și asta nu doar în Spania, ci în toată Europa civilizată. Nu cred că e legal nici în Ungaria lui Orban, nici în Polonia lui Kazcinski. 

Întreb încă o dată, deși știu cît de rău sună: ar fi trebuit ca acelei fetițe să i se fi rupt ceva ca să existe în sfîrșit o reacție? Nici coafura, nici analfabetismul, nici supunerea oarbă față de altă persoană ale prim-ministrului României nu ating, poate, limita absurdului. Reacția în fața spectacolului jalnic de la Pitești, da. Faptul că se repede și-i dă flori arată o lipsă de umanitate bazală care ar fi nu condamnabilă, ci fatală pentru cariera unui politician în orice parte civilizată a lumii. Apoi, eventual, ar fi prilej de consult de specialitate. Și eventual ar da curs la o serie de acte de justiție, de pierderi de licențe de muncă cu copiii și eventual de custodie. Dacă toate astea vi se par exagerate, atunci înțeleg de ce în România se întîmplă tot felul de lucruri inimaginabile în alte părți. Pentru că România chiar a devenit absurdă. Sau, de fapt, s-a întors de unde plecase, din balta stătută în care o ținuse un dement ajuns exemplu de criminal împotriva umanității, alături de Hitler: 

”The little girls, for instance, who were to cheer on the dictator at parades, had to stand shivering in their white shirts for many hours because the illustrious “father of the nation” believed that “effeminacy is bad for character.” As part of the pedagogic vocabulary of our fathers, such a pronouncement would have been perfectly normal. Only today can one see how it glorifies heartless, sadistic chicanery.”  (Alice Miller, Breaking Down the Wall of Silence, 2009, p.82 – first published:1990.)