De Sf. Dumitru, îți iei geamantanul și pleci…

Trec anii, trec lunile-n goană

Și-n zbor săptămînile trec.

Ramîi sănătoasă, cucoană, 

Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care

Pornesc cu bagajul acum, 

Ce demon mă pune-n mișcare, 

Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, 

Eu sunt chiriaș trecător:

În scurtul popas al vieții

Vreau multe schimbări de decor. (George Topârceanu, Balada chiriașului grăbit, 1916)

Tot așa și iar așa, au rămas și casele lui d. Georgescu și ale lui d. Marinescu neînchiriate pînă alaltăieri, după sf.Gheorghe. Și madam Marinescu și madam Georgescu steteau la fereastră, ori în grădiniță, și se uitau cum trec pe dinaintea caselor dumnealor calabalîcuri peste calabalîcuri, și auzeau cum drăcuiesc cucoanele mergînd, care cu o lampă, care cu o colivie, care cu un cățeluș în brațe, pe urma calabalîcului ei fiecare, și atunci un fel de mîhnire le cuprindea pe amîndouă: Toți, toți se mută! (I.L.Caragiale, De închiriat, 1900)

În 2017, România e țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe din Uniunea Europeană. 96,1% dintre români stau la casa lor. În acest top, România e urmată de Slovenia, Lituania și Croația. Media europeană e de 69,3%, iar țara cu cei mai puțini proprietari din UE e Germania, urmată de Austria și Danemarca. Nivelul de trai și de civilizație e invers proporțional cu nivelul de proprietate locativă. Pare că nemții, austriecii și danezii n-au înțeles (pentru că n-au întrebat un român!) care e sensul vieții și împlinirea omului: casa! Să ai casa ta, cuibul tău, locșorul tău, să nu depinzi de nimeni, să nu ajungi la pensie și să stai cu chirie, să fii frunză în vînt, izmene pe călător! (O explicație a expresiei, aici. Sensul ei a evoluat în timp de la ”a încredința ceva cuiva care nu e de încredere” la ”a umbla hai-hui, a fi sărac”!) 

Țările foste comuniste conduc în topul proprietarilor de case! Aproape te poți gîndi că e vorba despre o simbolică revanșă, în urma regimurilor unde totul era în comun, au rămas cohorte de oameni dornici să poată spune că trăiesc în casa lor, a lor și numai ai lor. Și cum România, dacă ne uităm în orice istorii comparative ale statelor din zona de influență sovietică, a fost țara cea mai comunistă, acum, pe cale de consecință, conduce plutonul. 

Există factori obiectivi datorită cărora cei mai săraci locuitori ai Uniunii Europene sînt și cei mai proprietari (sic!) dintre comunitari (în afară de paradoxurile care abundă oricum în România: cele mai puține calculatoare pe cap de locuitor, dar cea mai mare viteză de internet). Nu are a face cu puterea achizitivă și poate nici cu vreo revanșă, ci cu o situație specific post-comunistă: imensul fond de locuințe de stat (mici și urîte, proaste, dar multe!) construite de statele din lagărul socialist și vîndute apoi, după 1989, aproape pe nimic, chiriașilor (prin decretul lui Petre Roman din 1990). Grosul acestei statistici de acolo vine, de la marele număr de chiriași la stat deveniți proprietari imediat după 1989 (”împroprietărirea” lui Roman și Iliescu a fost un fel de mită dată unor oameni care foarte repede au ajuns să se debranșeze de la încălzire pentru că nu aveau cu ce plăti facturile). Cum, necum, dîrdîind de frig și, paradoxal, încălzindu-se cu aragazul din bucătărie sau alte artefacte periculoase chiar și după căderea cortinei de fier, proletariatul comunist s-a transformat după 1989 într-o masă de proprietari de apartamente meschine, de-o urîțenie care întrecea tot ce se putea vedea în țările aflate mai la vest de România, dar, la urma urmei, proprietari. Copiii acestora au dus tradiția mai departe, dar în alte condiții. Locuințele de la stat s-au terminat în cîțiva ani, dar atașamentul față de cele două camere nedecomandate sau față de garsoniera cu bucătărie en suite, a rămas. Între timp s-au pus termopane, s-au spart zidurile (sper că doar cele care nu erau de rezistență, deși întotdeauna am avut îndoieli în acest sens și mă gîndesc cu groază că în cazul unui cutremur s-ar putea ca nu blocurile bătrînești, cu bulină, să fie primele afectate!) și au crescut prețurile. Copiii ai căror părinți fuseseră împroprietăriți de Iliescu și Roman au fost îndemnați să caute să țină de joburi și să-și facă ipoteci. Să se împroprietărească și ei, mai scump, dar s-o facă!

Dar n-a fost întotdeauna așa. Pe vremea lui Topârceanu, lumea trăia cu chirie și putea avea chiar o filosofie de viață sprințară și ușoară ca o briză, derivată din acest statut de veșnic provizorat. Pe vremea lui Caragiale, proprietarii rîvneau la viața schimbătoare a chiriașilor, care, toamna și primăvara (la sf. Duitru și la sf. Gheorghe) își încărcau calabalîcul și se mutau. Cînd cucoana care are casa ei se mută în casa cucoanei vecine, și ea proprietară, afurisește o viață care nu era a ei, ci era mimată, luată cu împrumut doar ca să-i simtă gustul. Cînd zice “Fir-ar a dracului și-afurisită de viață!”, ea nu afurisește, ci, de fapt, jubilează. În sfîrșit simte gustul libertății, al aventurii, se mută și ea, trăiește și ea provizoratul etern și, implicit, veșnica tinerețe a chiriașului. Sau ceea ce ei, din tihna (și, se înțelege, plictiseala bovarică!) a vieții ei burgheze, așezate, previzibile, i se pare a fi aventuroasa existență a chiriașului, văzută din afară. O existență, crede cucoana proprietară, lipsită de ”ursuzlîc”.

Dacă ceea ce trăiește România acum e un atotcuprinzător ursuzlîc, venit tocmai din copleșitorul număr de proprietari de apartamente? Dacă sînt toți un fel de armată de zombies, îmbătrîniți înainte de vreme (doar chiriașul e veșnic tînăr!), obidiți sub povara ratelor, sub piatra tombală a sfatului părintesc: ia-ți, mamă, casa ta!

Am văzut cele mai strălucitoare minți ale generației mele sucombînd acestui sfat bineintenționat al progenitorilor. Am văzut oameni suportînd cele mai angoasante joburi doar pentru a-și putea plăti ratele imense (cred că ar merita să vedem și o statistică a costurilor de creditare n România, n-am nici o îndoială că sînt printre cele mai mari din Europa!). Uneori era vorba de apartamente cu adevărat frumoase, în blocuri vechi, unele cu bulină, dar frumoase, alteori însă era vorba despre apartamentele alea mici și urîte, întunecoase și igrasioase, pe care nici o remodelare nu le poate scoate din urîțenia și lipsa de proporții cu care au fost concepute la repezeală de un arhitect făcut pe puncte și executate de un Dorel cu ochii după furat ciment. 

Fac parte din cei 4% și am, în consecință, un deficit de înțelegere a fericirii de a poseda spațiu locativ, deși îmi plac, mi-au plăcut întotdeauna casele frumoase. Dacă aș fi fost bună la matematică și la desen, mi-ar fi plăcut să fiu arhitect. Romanele mele preferate în limba spaniolă,  La Noche de los tiempos de Antonio Munoz Molina și Bomarzo de Mujica Lainez sînt despre un arhitect și, respectiv, despre un parc, o grădină și un palat. 

Am văzut un scriitor suportînd să scrie săptămînal într-un ziar imund pentru că voia să-și cumpere o casă. Și-a cumpărat-o. Probabil e foarte frumoasă și probabil se simte la adăpost în ea, în bula lui, cum le place să spună multor oameni care trăiesc în România, sub Dragnea, dar își imaginează că sînt de fapt într-o realitate paralelă, feriți și puri, civilizați și neatinși de urîtul din jur. Cinste lor! Sper că înțeleg că nu e nici o ranchiună în ceea ce spun, doar o imensă nedumerire. Mereu mă gîndesc, ca nu cumva să încep să cred despre mine că sîntun fel de erou anti-materialist, că și eu, dacă n-aș fi plecat la timp, aș fi sucombat mirajului proprietății. Că și eu, dacă n-aș fi făcut pasul, ar fi trebuit să-mi construiesc o ”bulă”, pentru că altfel ar fi fost imposibil de suportat atîta urățenie. Dar totuși cred că aș fi continuat să stau cu chirie, în ciuda faptului că, dintr-un fel de hobby, vizitam mereu case puse în vînzare, pentru care nu aveam, de fapt, nici banii și nici măcar intenția de a-i împrumuta, la fel cum un personaj din Fight Club se ducea la întîlnirile celor atinși de boli incurabile fără să aibă nici urmă din respectivele boli. 

Pe undeva, latent și mai degrabă doar din motive estetice, vizitam deci și eu case și aș fi putut părea, din afară, că eram la rîndul meu unul dintre cei care urmau să îngroașe statistica celor 96%. Probabil, dincolo de regimuri politice, tradiții, frici transmise din generație în generație, în orice mamifer se află dorința de a avea vizuina lui proprie. Cîte case extraordinare, cîte povești imaginate în spatele lor, cîți agenți imobiliari puși pe drumuri deageaba: un etaj dintr-o vilă de lîngă Parcul Carol, ale cărui ferestre dădeau chiar în parc, o bucată tăiată arbitrar de un zid improvizat din parterul unei case art-deco de pe Brezoianu, un apartament tenebros de pe Dacia, cu pereții înnegriți ca după un incendiu de un proprietar fumător, mort de cancer la plămîni, după cum ne povestea plîngînd văduva lui, care de fapt nu voia să vîndă apartamentul, ci doar să ia comisionul de vizitare… în fine, ultima casă pe care am văzut-o, o garsonieră de pe Calea Victoriei, într-un bloc aproape prăbușit, luminoasă, cu un balcon imens. A fost un fel de ultima tentație românească, era foarte ieftină, aproape am fi avut banii, dar deja aveam biletele de avion.

Pot să fac calculul a cît am ”risipit” cu plata chiriilor în cei deja peste 20 de ani de cînd locuiesc cu chirie, suma care rezultă e monstruoasă, dar, oricît de mare ar fi, tot nu înțeleg de ce trebuie considerată ca o grămadă de bani ”risipită”, ”aruncată în vînt”, ”pierdută”. ”Pentru că nu te-ai ales cu nimic”, vine răspunsul prompt. Adică cu nimic material, nu ai rămas cu nici una dintre casele în care ai stat. E adevărat, dar cu mici excepții, casele în care am stat mi-au plăcut, deci am rămas cu plăcerea, cu dansul, s-ar zice în spaniolă (lo bailado no te lo quita nadie). Mi se pare absolut semnificativ că nu găsesc în românește, cel puțin nu acum, la repezeală, o expresie similară care să vrea să zică acest lucru simplu cum că, la final (orice final, al unui contract de închiriere, cînd ”îți iei geamantanul și pleci” sau al celuilalt final, cînd e bine să fii, cum zicea Antonio Machado, ”ligero de equipaje”), rămîi de fapt cu o senzație și nu cu un obiect. Am multe amintiri neplăcute din București (gardieni care lovesc cu picioarele în mașina mea veche și fragilă pentru că am parcat pe locul nu știu cui, controlori de bilete în autobuz care mă apucă de închieturile mîinilor ca nu cumva să fug fără să plătesc amenda), dar una dintre cele mai frumoase e din ultima seară în București, plimbîndu-mă cu A. prin Cotroceni, sub ninsoare, scuturîndu-ne apoi ghetele de zăpadă în pragul casei din Anibal Teohari în care stăteam cu chirie. Un chilipir, 500 de euro, de fapt era o casă pe care n-o voia nimeni, am înțeles de abia după ce am semnat contractul de ce: proprietara era o femeie insuportabilă, care doborîse valuri de chiriași binevoitori cu pretențiile absurde și vizitele ei inopinate. Am rezistat totuși un an, casa era foarte frumoasă, iar femeia putea fi ținută la distanță prin diverse mesaje bine ticluite. Am plătit pe undeva restul prețului (o casă în Cotroceni făcea mult mai mult de 500 de euro pe piața de atunci) prin skilluri de lingvistică pragmatică! Bucureștiul a rămas astfel pentru mine cel din Cotroceni, din primăvara geroasă a anului 2010 – un oraș de o frumusețe ireală, noaptea de culoarea cernelei, case care încă își conservau tocăria de lemn, coloane răsucite în stil naiv brîncovenesc, ogivele ferestrelor pe care lumina dinăuntru și zăpada care cădea fără oprire le făceau să pară misterioase ca poveștile lui Andersen. Aș fi putut să am, probabil, un apartament proprietate personală cu două camere în Berceni, pentru care aș fi plătit și în ziua de azi, o rată. Într-un mod cît se poate de păgubos, prefer amintirea din Cotroceni. Și compania celor 4%. Poate că e doar o fugă de ”ursuzlîc”, cine știe…   (2017)