Ion Manolescu, Derapaj, 2006 – Probably the best book of the 2000s

Textul de mai jos e prefața pe care am scris-o în 2006 la cartea lui Ion Manolescu, Derapaj, Editura Polirom, 2006. Am dat peste el întîmplător, l-am recitit, mi s-a părut încă valabil, dar mai ales mi-am adus aminte de Johnny și de cartea lui. Probabil una dintre cele mai bune, dacă nu cea mai bună dintre cărțile de proză apărute în anii 2000, în avîntul de atunci al editurii Polirom. Între timp, cartea a căzut în uitare, ca mai toate lucrurile autentice în România smucită, bolnavă a ultimilor ani. Ocolesc în general literatura românească strict contemporană, sătulă de ifosele fără substanță ale celor care se cred scriitori prin patrie, dar în dimineața asta, datorită cărții lui Ion Manolescu, mi-am adus aminte cum sună o proză de calitate în limba română, cît de fină poate fi o interpretare contemporană a temelor mari ale literaturii în limba noastră comună, ciudată, singulară. Și cum arată un scriitor adevărat.

Răzbunarea lui Alexandru

“Visul meu prostesc mirosea a cuişoare şi dulceaţă de vişine ca o jucărie perfectă. Şi jucăria asta nemaipomenită, în care puştiul din mine îşi punea toate speranţele, s-a făcut ţăndări într-o bună zi. Era o zi simplă, curată, oribilă. N-am uitat-o, dar nici n-am de gînd să v-o povestesc. Dacia 1100 s-a îndepărtat de curte, apoi de gardul dărîmat, de stradă, de soarele secţionînd jumătate din acoperiş. Călătoresc şi astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele şi tablourile bunicilor, urlînd de groaza şi ura şi răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Şi vouă, adică.” Nouă, adică nouă, cititorilor? S-ar putea. Şi cum arată această răzbunare, răzbunarea unui „copil al comunismului” care are azi, în anul 2006, 38 de ani? Iată cum.

Ion Manolescu a scris o carte de aproximativ 650 de pagini, cartea pe care o veţi citi în continuare, ca pe un lung, complicat şi extraordinar din punct de vedere literar exerciţiu de răzbunare-exorcizare. De exorcizare a trecutului, a copilăriei perfecte şi triste, petrecute înainte de 1989, de exorcizare a tinereţii cu toate elanurile ei universitare, de exorcizare a dragostei, şi ea perfectă şi tristă totodată şi, dincolo de toate astea, ca pe un exerciţiu de exorcizare a literaturii în sine, cu toate poncifele ei, a literaturii ca poveste cu suspans şi eroi misterioşi. Să le luăm pe rînd. Dar înainte de asta, vreau să stabilim de la bun început un lucru: Ion Manolescu scrie impecabil. Cred că oricine poate depune măturie în acest sens, citind chiar şi numai fragmentul pe care l-am citat mai devreme. Din punct de vedere stilistic, estetic, cartea lui este una dintre dintre revelaţiile acestor ani de efervescenţă a noii literaturi. Rar am mai auzit în literatura română un sunet atît de limpede, o filtrare atît de fină a efectelor de nostalgie, un dozaj atît de bine cumpănit de îndrăzneală stilistică şi sensibilitate vizuală, un mixaj mai substanţial de cultură literară şi originalitate lingvistică… Iar dacă pe spaţiile întinse ale acestei cărţi s-ar putea să nu vă gîndiţi întotdeauna la calitatea literară a scriiturii, vă invit să vă opriţi, aşa cum am făcut-o eu, ori de cîte ori cîte un fragment vă va tăia respiraţia, ca de pildă cel de la pagina 109: „România mea plutea undeva departe, pierdută prin optzeci şi ceva: o ţară combinată, cu imagini încete şi tremurătoare ca fumul de ţigară, extrase din perioada interbelică şi aduse, cu tot cu oameni şi clădiri, în sufletul meu de copil şi adolescent comunist. Un desen nesigur, supraimprimat delicios în memoria mea afectivă.” 

Personajul care vorbeşte în paginile care urmează este Alexandru Robe, cel pe care-l ştim din romanul anterior, apărut la Univers în 1998. În cei opt ani care au trecut de atunci, personajul din romanul cu fractali pe copertă s-a transformat, crescînd psihologic şi literar, în ceea ce am putea numi un erou rizomatic, cu multiple faţete, reflectat într-un joc ameţitor de oglinzi. Ceea ce autorul spune la un moment dat că s-ar putea întîmpla cu istoria literară în eventualitatea unei abordări fractalice, se întîmplă de fapt cu personajul său în roman şi anume: „(<istoria> literaturii) s-ar deşira într-un frizom (fractal rizomatic) viermuitor, suspendat de orice <începuturi> şi <continuări>, construit şi deconstruit în miriade de fluxuri, tensiuni şi iradieri haotic-controlate”. Nici cronologic, nici previzibil, personajul Alexandru Robe e, într-o simultaneitate ameţitoare, „copilul comunismului”, un bărbat tînăr îndrăgostit, un profesor, un împătimit de Pif-uri, un descifrator de coduri şi mistere cibernetice, un observator al lumii de ieri şi de azi şi un neobosit, original şi insuportabil de lucid gînditor asupra propriei condiţii. Ca în cele mai bune romanele interbelice, pe care autorul le cunoaşte foarte bine… doar că aici sunetul de fundal este în mod definitiv unul al mileniului trei. 

Apetitul memorialistic, jucat şi haios, trist şi grav, pe care îl ştim mai ales din volumul „În căutarea comunismului pierdut”, se regăseşte şi în acest roman. Amintirile coboară în timp şi recompun imaginea unei lumi cu „Bărbaţi sleiţi, îndesaţi în autobuzele cu burduf, ca nişte muzicieni înghiţiţi de-un acordeon uriaş; femei colosale, irigate pe gambe de cerneala varicelui; copii fericiţi, pătaţi pe fălci de dungile de cacao ţîşnind din „Eugeniile” expirate”. O grădină zoo, cum bine zice autorul. Doar că în această grădină mai e loc şi de copilărie, în tot ce are ea mai atemporal. Sexualitatea infantilă e unul dintre ingredientele cele mai rare şi în fineţea cu care tratează subiectul Ion Manolescu se înrudeşte la noi cu Mircea Cărtărescu şi cu Simona Popescu: „Eram un pupăcios şi, dacă stau să mă gîndesc, nu unul oarecare. Căpătasem anvergură, ştiam să mă gudur în aşa fel încît să obţin glezne şi coapse, umeri şi-ncheieturi. Cu un zîmbet şi puţin noroc, mi se dădea voie să trec sub masă: acolo, printre pantofi şi gentuţe, primeam acces liber la rochiile cu bumbi şi ciorapii de nailon. Mă strecuram sub primele, morfolind cordonul în gură, în căutarea aromelor de şifonier sau de bucătărie. Unele rochii miroseau a naftalină, altele a cozonac şi mai erau unele (puţine şi doar sîmbăta), după care mă topeam, cu parfum de lămîie amestecată cu scorţişoară.”

Sexualitatea matură transferă din senzaţiile copilăriei aceeaşi intensitate, doar că poveştile sînt mult mai complicate psihologic, pînă acolo încît, dacă din „Derapaj” ar rămîne, să zicem, doar povestea dintre Alexandru şi Maria, cartea ar fi deja o reuşită majoră. Rareori am întîlnit cu mai multă măiestrie descrisă realitatea unei relaţii stabile, vechi de cîţiva ani, în care există absolut toate ingredientele amorului perfect, dar şi angoasa permanentă a nemulţumirii. Maria care poartă tocuri ameţitoare şi are părul „de arăboaică bogată”, Maria care vine din Pajura şi dă peste cap toate convingerile unui bărbat din Dorobanţi mai degrabă blazat, Maria care, atunci cînd e tristă, taie obsesiv coji de fructe („toată casa mirosea a portocale şi a lacrimi”), Maria cu care Alexandru nu se potriveşte deloc, dar fără de care nu poate trăi, este de fapt personajul principal al cărţii şi al vieţii eroului totodată. Cum se termină povestea? Veţi vedea, deşi cred că nu finalul e important, nici măcar „cum a început totul”, ci durata nesfîrşită, numărată în fracţiuni de secundă, a unei relaţii vii, pulsînd sub ochii noştri: „Maria intrase în viaţa mea, cu istoriile ei tulburi sau puţin prea clare, cu familia ruptă şi azvîrlită pe două continente, cu galeria de la <Hanul cu Tei> mirosind a trabuc şi a lemn vechi, cu o jumătate de cartier care ar fi sărit să o apere şi la patru dimineaţa, şi, mai ales, cu un <dom’ profesor> numai al ei, pe care îl proteja cu înverşunare şi de care nu lăsa pe nimeni să se apropie. Aşa arăta femeia de lîngă mine. Eram topit după ea.” E o poveste de amor metropolitană, tipică în lipsa ei de finalitate (nu există planuri de căsătorie sau copii), cu două personaje care se adulmecă unul pe altul îmbătate de propria dorinţă, care se risipesc dezinvolt cu o cafea perfectă în faţă, la cele mai bune cafenele din oraş, care fac dragoste pe albume de artă şi urmăresc conspiraţii universale iarna, pe malul mării. E un fel de cavalcadă nebună, o poveste care structurează de fapt întreaga carte. E vorba de un „derapaj”? Într-un fel, în acel fel în care orice relaţie amoroasă se îndreaptă, triumfal şi fără oprire, înspre propriul ei derapaj. Să nu uităm însă că autorul este înzestrat, pe deasupra, cu o apreciabilă doză de umor. Povestea de dragoste, fericită şi tristă în acelaşi timp, e glazurată cu cele mai haioase scene: „Oamenii veneau la teatru ca la telenovelă. Încărcau sălile, echipaţi cu şube şi căciului rotunde de blană. Bătrînii năvăleau senil, cu abonament; studenţii mergeau să-l vadă pe X sau pe Y. Nu întîlneai o piesă unde să nu fie sala plină, se intra şi-n mijlocul spectacolului. Te topeai de frig şi căldură. Scaunele vişinii, desfundate, te strîngeau de brîu, ca la cinema. Nu mai fuseseră reparate de pe vremea lui Dej. Majoritatea scrîşneau din nituri sau aveau balans: decolai ca-n rachetă. La sfîrşit, lumea aplauda convinsă, fără discernămînt; vedeai numai spinări, pentru că se ridicau toţi în picioare. Ţi-era şi jenă să rămîi aşezat, te înţepau şuruburile şi se uitau actorii chiorîş după tine.”

„Derapajul”, acela de la care se trage şi titlul cărţii, invadează de fapt toate spaţiile prin care se plimbă, viermuitor, personajul. Poate cel mai spectaculos surprins e derapajul Bucureştiului, decăderea inexoarbilă a clădirilor, prostia edililor care schimbă băncile de lemn care îmbrăţişau corpul cu unele noi, reci şi incomode, decăderea anotimpurilor sau derapajul dinspre copilărie înspre maturitate al naratorului şi al personajelor-prietene. Nu e o viziune sumbră şi nici apocaliptică, doar una melancolică, o melancolie mereu dublată de umor şi de poveste. Pentru că acolo unde se vede cel mai bine voinţa de contrucţie a arhitectului acestei cărţi este aici. Nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării şi toate aceste „fluxuri, tensiuni şi iradieri” sînt ţinute în frîu de o poveste coborîtă parcă din romanele cu mistere ale lui Umberto Eco. La fel ca semioticianul italian, Ion Manolescu se joacă de-a conspiraţia universală, antrenîndu-şi personajele în căutări de coduri cibernetice, într-un carusel ameţitor, în care intră „cel mai mare scriitor român în viaţă” (atenţie la felul în care e îmbrăcat acesta!), periculoasa mafie a anticarilor, şi mai periculoşii „blocatari”, un aparat misterios ascuns între paginile unui roman de Camil Petrescu şi un exemplar extrem de rar al revistei Pif… Vă las plăcerea descifrării acestor mistere!

Orice prefaţă serioasă trebuie să spună ceva despre autor, cînd s-a născut, ce a mai scris, cît este de apreciat în branşă… Cred însă că autorul se poate lipsi de aceste amănunte, lesne de aflat, de altfel, pentru că nu e vorba despre un debutant. Vreau să folosesc spaţiul rămas pentru încă un fragment din carte, pentru că am convingerea că, după ce veţi degusta şi această ultimă mostră, nu vă veţi mai putea opri. Fragmentul este al naratorului, dar n-am putea spune oare că e vorba despre un fel de cover, un fel de Alexandru Robe featuring Johnny Manolescu? Să încercăm: „Am închis televizorul, după ultima catastrofă aviatică. Mi se părea prea mult, aveam 38 de ani şi nici o dorinţă împlinită. Timpul şi spaţiul o luaseră razna, nu reuşeam să mă aşez în ele. O dată în viaţă, puteam să fiu sincer cu mine, aşa cum dumneavoastră n-o să fiţi nici la optzeci de ani: eram un profesoraş stingher, megaloman, invidios; un bărbat necăsătorit, fără familie şi copii, făcînd sex pasional, de trei ori pe săptămînă; un ins fără griji şi fără conştiinţă, capabil să ascundă orice lucru bun ca să mimeze toate lucrurile rele. Examenul apărea spontan, fără motiv, ca un sîmbure ţinut prea mult în colţul gurii: trăiam haotic, mulţumit, la întîmplare, ca şi cum aş fi avut tot timpul din lume să pun lucrurile la punct. N-aveam. Îmi consumam ultimele optsprezece secunde din viaţă, ca operatorul de pe Air Kazah 1907, înainte să se ciocnească la 4500 de metri de Boeing-ul saudit, deasupra aeroportului din New Delhi: conştient de catastrofă, incapabil s-o evit. Muream cu încetinitorul.”

Luminiţa Marcu

Octombrie 2006, Bucureşti

 În Ion Manolescu, Videologia, O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Editura Polirom, 2003.

Prefață la Ion Manolescu, Derapaj, Editura Polirom, 2006.