Ce am pierdut în România?

Un prieten și coleg de aici de la Facultate din Salamanca îmi spune, delicat, dar destul de limpede, că majoritatea lucrurilor pe care le scriu, se înțelege că în românește, în formă de comentarii pe facebook sau în formă de carte, pot fi foarte interesante, dar nu mă ajută la CV. Are dreptate. Cîțiva prieteni din România, de asemenea, ori de cîte ori se ivește ocazia, insinuează sau îmi spun de-a dreptul că e de neînțeles de ce mai pierd timpul cu porcăriile (politice) românești, că am o viață în Spania, că am reușit aici ceea ce mulți nici nu visează, anume să-mi fac meseria din țară, exact meseria din țara natală. Să fiu plătită (vorba lui Velázquez, de regele Spaniei), ba chiar să mă bucur de un oarecare prestigiu, pentru asta. Dacă nu-mi sînt prieteni cu adevărat, ci doar fake-friends, adaugă și sarcasm, dînd de înțeles că e oarecum ridicol din partea mea să mă tot cred biciul lui Dumnezeu, dînd în stînga și-n dreapta în compatrioții imorali (după mine, imorali, ei sînt foarte liniștiți cu tot ce fac, n-au nici o treabă). Pe ăștia îi blochez imediat. Lista mea de blocați pe facebook e cam de trei ori mai mare decît lista de prieteni, ceea ce nu e cu totul normal, probabil. Cei care chiar îmi sînt prieteni încearcă să înțeleagă ce am pierdut în România (ăsta e un calc după spaniolă, dar țin la el, e sugestiv), de ce mă întorc iar și iar în mocirla aia, ce traumă, ce lucruri nerezolvate, ce stimuli mă mînă în luptă. Și eu încerc să înțeleg asta, deși, altfel, dacă sînt strînsă cu ușa, o să spun, cu voce serioasă, eventual ușor gutural-academică, că nu e vorba despre asta, ci pur și simplu despre o arie de expertiză. Că ”mă pricep la România”, că am scris doctorate și cărți despre ea, și nu despre chestiuni imponderabile, ci despre presă, comportamente publice, totalitarism și post-totalitarism, în fine, că e cît se poate de coerent cu traiectoria mea intelectuală, inclusiv cu ce fac eu acum și aici în plan academic, să continue să mă intereseze România. Bullshit. Chiar dacă adevărat, chiar dacă e așa într-o anumită măsură, tot bullshit rămîne. Intensitatea cu care scriu uneori despre ce se întîmplă acolo, riscurile personale pe care mi le asum, pierderile, antipatiile, pagubele (mi-am ”păgubit” cu bună știință și cu ochii larg deschiși relația cu editura Humanitas și cu propria carte publicată recent acolo doar de dragul de a spune cîteva lucruri tăioase, de a mă delimita de ceea ce am simțit ca fiind fals și nociv), totul indică o relație mult mai mult decît profesională, academică, intelectuală cu țara natală. E clar că ”am pierdut ceva acolo” și acest ceva e intim, dureros. O traumă deci. Sînt ca un soldat care a luptat în Vietnam și s-a întors acasă țăndări (există o bibliografie imensă la temă, dar cu deosebire: The Body Keeps the Score: Mind, Brain and Body in and the Transformation of Trauma, Bessel vad der Kolk, 2014). Acasă e în mod ciudat Spania, iar războiul a fost unul impus, într-un teritoriu care a fost ”patrie” doar cu numele, de fapt a fost un exil. Unul de 33 de ani, atît aveam în 2010 cînd am plecat din București cu destinația Madrid (să lăsăm simbolurile cristice de-o parte, după explozia de pioșenie ortodoxistă din România ultimului an, numai cînd aud vreo referință la Isus, simt iminența unui atac de panică).

Ok, ca să n-o iau pe spirala asta, mai jos sînt niște postări pe facebook referitoare la România, în ordine inversă față de data publicării. Am lovit cu biciul (lui Dumnezeu sau al celuilalt, nu se poate ști cu precizie niciodată), în următorii: o tipă dubioasă care conduce în mod dubios Radio Europa Liberă, Biroul din București, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mircea Mihăieș, o altă tipă la fel de dubioasă care conduce în prezent ICR Madrid. Pe prima și pe ultima nu le cunosc personal, pe cei aflați între cele două, îi cunosc personal, mai mult sau mai puțin. La o adică, oricare dintre ei mi-ar putea scrie un mesaj, așa cum a făcut-o deja unul, în care să-mi reproșeze trădarea unei vechi amiciții. Multe păcate sînt pardonabile în lumea literară românească, dar păcatul de a ”injura” pe cineva care ți-a fost la un moment dat amic, nu. E un păcat mortal. E de înțeles, mentalitatea vine din comunism cînd toți stăteau băgați unii în alții, se ajutau, făceau rost de carne de Crăciun și de miel de Paști, cunoșteau un doctor sau un gestionar, se avertizau în caz de pericol, se acopereau, se mai și turnau, dar așa, ca între amici, inofensiv, în fine, își alinau în grup lașitatea și se asigurau că era singura soluție. Stăteau sub o plapumă, fuseseră băgați sub o plapumă fără voia lor, doar că după 1989 au rămas sub ea. Nu mai știu să trăiască altfel. Îi înțeleg, doar că eu n-am trăit comunismul și nu am această slăbiciune, sînt inumană în ochii lor și așa vreau să rămîn. Nu cred în acest fel de prietenie mafiotă. Sper să nu am parte de vreo nenorocire istorică care să mă oblige s-o fac, sînt conștientă că dacă mîine mă trezesc într-o țară ocupată, așa cum a fost România între 1944 și 1989, voi avea nevoie de astfel de prietenii, de astfel de complicități vitale. Îi înțeleg că au rămas cu aceste metehne, doar că eu nu le am. Sper să nu fiu nevoită să le capăt niciodată.

Așadar, postările:

24 octombrie Înțeleg, uitîndu-mă în treacăt, că sînt probleme de mișcări de trupe la Radio Europa liberă din România. Nu știu amănunte, nici nu vreau să le caut, îmi imaginez o șerpărie tipic românească din care cu greu se poate scoate ceva cu sens. Și totuși, sensul, dacă vrei să-l cauți, e pe acolo pe undeva, destul de la vedere, doar că provincialismul românesc pios și politicos atunci cînd nu trebuie îl acoperă. Așadar, știu următoarele: că acolo era o jurnalistă pentru a cărei onestitate bag mîna în foc, Sabina Fati, acum nu mai e acolo; de asemenea, că un jurnalist numit Dan Alexe, care te poate enerva de multe ori, dar care nu mi-a dat niciodată vreun vibe de imoralitate politică, nu mai e acolo. Și că directoare a acestui post e acum o doamnă numită Elena Vijulie Tănase. Și că ”Tănase” vine de la Stelian Tănase. Nu preferințele masculine ale respectivei mă îngrijorează, ci inevitabila împărtășire a valorilor. Iar valoarea de bază a lui Stelian Tănase este o imoralitate greu de egalat în spațiul intelectual românesc. Desigur, n-am văzut vreo revoltă atunci cînd doamna Tănase a fost numită în fruntea acestui simbol al presei de rezistență anti-totalitară. Ba chiar unii s-au bucurat plenar. Și atunci? La ce să ne așteptăm? La aceeași eternă rușine provocată de țara natală complet pierdută într-un nihilism moral cum nici pe vremea lui Ceaușescu nu exista.PS. Există însă o dezbatere cum că dacă copiii trebuie incriminați pentru faptele securistice ale părinților. Nu, nu trebuie. Și totuși există dubii, dileme. Dar că în deplină maturitate, cu liberul arbitru în buzunar, îți alegi drept soț un ins dubios și slinos moral, asta nu e chestionabil? Are de-a face cu libertatea femeii cumva? Sigur, orice femeie e liberă, vorba Irenei Montero, să se bage în pat cu cine vrea (conform declarației cît se poate de ”elegante” făcute zilele trecute în Parlamentul Spaniei). Dar și noi, spectatorii, avem dreptul să tragem de aici o concluzie cu privire la discernămîntul ei moral, mai ales cînd respectiva femeie e numită într-o funcție de o asemenea anvergură. Atîta tot. Așadar, concluzia: doamna Tănase în fruntea Europei libere egal o Românie în derivă. Că vă faceți că nu vedeți nu rezolvă problema. Iar politețea și respectul pentru viața privată nu înseamnă orbire voluntară în fața evidențelor, în fața nesimțirii, tupeului și răsturnării oricărui bun simț care se lăfăie în România cam oriunde te-ai uita.

22 octombrie Un comentariu la Luiza Șora depsre Norman Manea și vecinătatea maculantă cu Observator cultural: Eu am ajuns la concluzia ca nici nu înțeleg ce fac, nu în sensul că n-ar fi capabili de rațiune, nu-l putem bănui pe Norman Manea de prostie și nici pe mulți alții, ci pur și simplu e un fel de normalizare atît de perversă și de perfectă a imoralului, încît orice indignare pare o ciudățenie. Ori de cîte ori am scris despre Observator, cineva s-a găsit să mă întrebe candid: dar ce-au făcut așa de grav? Un fel de ingenuitate, dar fără să fie ingenuitate, ci o măiastră operațiune de neglijare voită, insistentă, care le-a intrat de mult în subconștient și nici măcar n-o mai recunosc ca efort. Norman Manea știe foarte bine cine e Mușat, așa cum știu toți cei care scriu acolo, iau premii de la Obs sau chiar lucrează în bătătura lor, după 2012 nu mai poate fi vorba despre vreun mister. Dar închid ochii. Își găsesc tot felul de justificări, de loialități, de auto-liniștiri. Pînă acolo încît nici măcar nu mai sînt conștienți că execută acest efort. De fapt, e vorba de un singur lucru, din păcate, și la Norman Manea și la Mircea Cărtărescu și la alții: lăcomie. De prestigiu, de premii, de bani, de recunoaștere, de vizibilitate. O lăcomie bolnavă, auto-devoratoare. Deplorabilă, văzută din afară. O lăcomie de viață, pînă la urmă. Ceva îi face să se simtă aproape morți dacă nu morți de-a binelea și au nevoie de ”apă vie” de la Mușați și de la alți binevoitori. Cît mai mulți. Nici măcar un Nobel nu i-ar putea liniști. Sînt oameni care au un hău în loc de viață interioară, ceva la care nici nu e bine să te uiți prea lung, că te poate afecta. De ce spun asta și mai ales de ce le dau numele? Pentru că toți aceștia și mai ales cei doi numiți au fost oameni pe care i-am admirat, în care ne-am pus speranțe și care au eșuat lamentabil în plan moral. Nici un premiu și nici o vînzare de carte, fie cît de spectaculoase, nu le va reda autenticitatea în care am crezut ca niște proști la un moment dat și care nu exista.PS. Nu, nu e vorba doar despre ei, există și Florin Iaru afișat cu neverosimilul Cipariu, există Mircea Mihăieș la braț cu neverosimil de penibila Uniune a Scriitorilor, există și alții, mulți, pentru care nimic nu mai înseamnă nimic și totul e o varză cu cîrnați românească. Dar, desigur, cam nimeni nu va îndrăzni să scrie ce scriu eu aici, căci, cum zicea o fostă prietenă, nu se face așa, ai o carte, ai un nume, trebuie să ai grijă de ele, nu te poți așa încontra cu toată lumea! De aia e totul așa frumos în România, că toți știu ”cum se fac lucrurile”.

16 octombrie Nu m-am mai uitat de mult pe rețelele sociale ale Institutului Cultural Român din Madrid. Îmi e oarecum lehamite să văd cum sînt promovați insistent caraghioși mofluzi de tip Breban et comp., îmi vine să întreb: ei, acum că ați scăpat de ICR-ul ”lui Patapievici” și ați avut ani de zile să promovați ”adevăratele valori”, s-a întîmplat minunea? Au rupt gura Occidentului acești ultragiați? Dacă o plimbați pe Aura Christi ca pe moaștele Sfintei Paraschiva pe la tot felul de non-evenimente, s-a făcut dreptate și s-a arătat adevărata valoare a culturii române, ocultate pe vremuri de mult înjuratul ponei roz? Și nu mai pot glumi, pentru că, vorbind de lup, pe contul actualei directoare de la Madrid, se întinde imensă o icoană a… Sfintei Paraschiva! Ce poate fi mai duios și mai oportun, acum, cînd mii de oameni inconștienți se înghesuie fără măști la Iași, decît să ne aplecăm cu pioșenie asupra imaginii Sfintei? Cam la asta s-a ajuns după luptele care au început în 2012… A, și să nu uit, un amănunt personal care mă pune, după un secol și ceva de cultură română, în cea mai selectă companie posibilă, cea a lui Eminescu hoț de cărți. Unul dintre cele mai grele și bune, zic eu, proiecte pe care le-am avut la ICR Madrid în perioada 2010-2012, a fost catalogarea profesionistă a mormanului de cărți care era pe atunci biblioteca ICR, respectiv punerea la dispoziție a catalogului on-line. A durat mult și a costat mult, dar cred că a meritat. Singurul contact pe care l-am avut cu ICR Madrid după 2018 a fost un reproș răstit pe care l-am primit de la conducerea nouă cum că mi-aș fi ”însușit niște cărți” cu care să ”mă prezint neîntîrziat la sediu”. Din categoria ”să fugi unde vezi cu ochii”. Deși fuga în sine e o acțiune anormală, tristă și ingrată. Fuga de România.

Există vreun cuvînt, vreo frază, vreo afirmație în aceste postări cu care acum, după ce au trecut cîteva săptămîni de cînd le-am scris, să nu fiu de acord? Nu. Și totuși, de multe ori șterg postările de felul ăsta, dar nu pentru că mi s-ar părea că am greșit, nici măcar că am exagerat, ci pentru că nu mai vreau să văd numele oamenilor pe care-i ”înjur”. Pur și simplu mi-e lehamite, mi-e rușine de rușinea lor (alt concept spaniol intraductibil, vergÜenza ajena). Știu sigur că, în cazul în care le-ar citi, cum s-a întîmplat cu ilustrul care mi-a reproșat că ”nu-l mai iubesc”, nu li se va zduncina nici măcar umbra unei idei din capetele lor obișnuite să facă zi de zi aceleași compromisuri. Știu cu exactitate, aș putea să construiesc inclusiv sintagmele cu care ar desființa ce le zic eu, unele dintre aceste sintagme ar fi pline de umor și de cinism, sparkling așa cum numai ingenioșii est și central-europeni pot fi (știu, pentru că și eu pot fi al dracului de sparkling, se minunează occidentalii decolorați și politicoși de poantele de care sîntem capabili). Cînd le văd numele, parcă-i și aud și ceea ce aud îmi face pielea de găină. Umorul lor, felul în care știu că s-ar apăra de reproșurile mele, îmi produce greață fizică. De asemenea îmi produce greață faptul că nu mă pot desprinde complet, că nu pot să-i uit, că am un fel de dependență bolnavă de troaca asta de porci la care mă întorc iar și iar, nu ca să mă adap eu, ci ca să-i văd pe ei cum se adapă, zgomotos, murdar, făcînd o imensă mizerie în jur, hăhăind și încurajîndu-se între ei. Lăsînt bullshit-ul la o parte, lăsînd explicațiile nobile cum că mă interesează România în mod intelectual, deși e adevărat și bullshit-ul ăsta, dar nu e decisiv, trebuie să-mi recunosc slăbiciunea. Uneori mă bănuiesc că o fac din lene, din delăsare – am ceva de făcut, ceva obositor, repetitiv, cum ar fi o fișă despre cazul vocativ în diacronie de la latină la română, și, ca să evit povara, mă uit un pic pe presa din România, așa cum unii se relaxează sau fug de realitate uitîndu-se pe site-uri porno. Alteori mă bănuiesc de ceva și mai urît – poate că scriind despre România mă simt importantă, în fond Spania a fost amabilă cu mine, mi-a dat o mulțime de lucruri, uneori mai mult decît i-am cerut, dar nu mi-a cerut și nici nu cred că-mi va cere vreodată s-o salvez, pe cînd România… Sau, aceeași problemă pusă în termeni ofensivi, așa cum a făcut-o cineva de curînd: cînd scrii în spaniolă, ai trei like-uri, cînd scrii în română, uneori treci de sută sau oricum și dacă n-ai like-uri, căci lumea românească e precaută, nu se expune, poți fi sigură că există un impact. N-o să ai niciodată acest impact în Spania, a adăugat acel cineva, neștiind că eu știu asta, că am acceptat asta în secunda în care am hotărît să schimb țara, că mi se pare firesc, că n-o iau ca pe o insultă și nici n-o trăiesc ca pe-o suferință. Și a mai zis și că dacă în Spania m-aș lua de unul și de altul, de edituri și de oameni, cu nume și prenume, imediat m-aș umple de dușmani și aici, adică Spania e drăguță cu mine pentru că și eu sînt drăguță cu ea, nu sînt violentă, cum sînt cu România, nu umblu cu barda la brîu, e normal să mă am bine cu toată lumea. Adică să fiu o anonimă iubită pe plan local, nu o tipă cu notorietate, dar ecumenic urîtă, ca în patrie. Perspicace acest cineva, sper să nu mai avem plăcerea să ne întîlnim prea curînd sau prea des. Ce zice e adevărat parțial, e un truism, de fapt, doar că faptul că o zice și felul cum o zice arată o ostilitate profundă, frizînd ura. Știu că citește cu lupa tot ce scriu, sper să citească și asta și să nu mă mai caute. Dar ceea ce mi-a zis e ceea ce gîndesc și eu în momentele proaste, de low self-esteem, în momentele în care mi se pare că sînt prinsă într-o cursă, că deschid presa din România, facebook-ul, că mă auto-stimulez mental (în spaniolă e mult mai plastic: paja mental), mă enervez și apoi scriu, exact ca un hamster care aleargă pe loc, inconștient că o face pe o roată care se învîrte la nesfîrșit și ridicol în elanul lui neabătut. Iar dacă ceea ce ”mi se pare” în momentele proaste că ar fi explicația lui ”de ce mă mai interesează România” e adevărat, atunci explicația explicației, resortul care mă face să mă istovesc alergînd pe o roată care nu duce nicăieri și mă și ține din drumul spre îngroșarea CV-ului și spre alte fapte glorioase, ar fi una singură: fac asta pentru că mă aflu într-o stare de anormalitate. Post-traumatică. Pentru că chiar ”am pierdut ceva în România”. Poate nu am trăit în mod direct un abuz – în general am știut să mă feresc la timp – dar cu siguranță l-am văzut de aproape. A vedea comițîndu-se un abuz are același efect cu a-l trăi pe propria piele. Uneori mi se pare că cei 33 de ani românești au fost un fel de plimbare, uneori în vîrful picioarelor, alteori în echilibru precar, în jurul unui crater, pe chiar marginea lui. N-am căzut în el, din fericire, dar de cîteva ori m-am uitat acolo, în jos, am văzut cum fierbea lava, mi-am imaginat ce aș fi pățit dacă…

Ok. E tîrziu, după ora veche e trecut de 11, ora după care nu mai am voie să scriu despre România, rotița hamsterului se blochează, caleașca redevine dovleac, iar eu termin cu delirul, chiar dacă tocmai începuse să-mi placă. Dacă sînt, fie și doar cu o părticică din mine, acel hamster, atunci trebuie să-l protejez de el însuși, să pun limite artificiale. Dar totuși să-l las să povestească, măcar o dată pe săptămînă, despre ce a văzut acolo, în crater, să-i ascult, măcar eu, dacă nu pot aștepta de la alții o asemenea generozitate, sunetele dezarticulate, exagerările, amintirile spăimoase. Și să încerc să le traduc în limbaj uman.