Porci contra oameni

  • o proză inedită, parte dintr-un roman epistolar la care lucrez de cîțiva ani

Draga mea,

Trebuie să fi fost pe la începutul lui mai, îmi amintesc că, în timp ce mă duceam spre Templul Coral, îmi zumzăia în urechi un cîntec pe care îl știu din copilărie: vine, vine luna mai, se preface totu-n rai… Doar că nu era o vreme de mai, ploua mărunt și rece, nimic nu te îndemna să ieși din casă. Însă voiam s-o văd pe Golda Meir. Știi probabil replica devenită celebră, rostită de Golda Meir atunci cînd șahul Iordaniei îi spusese, în 1948, ”poate ar fi bine să nu vă grăbiți cu declararea independenței”, iar ea i-a răspuns: ”Așteptăm de 2000 de ani, asta înseamnă că ne grăbim?”. Era al patrulea prim-ministru al statului Israel, era femeie, vizita era un eveniment major în Bucureștiul acelor vremuri. Nu eram deloc un membru activ al Comunității, nici la Templu nu obișuiam să mă duc, deci nu eram pregătit pentru ce avea să urmeze. Mă așteptam să nu fie prea multă lume și, mai ales, eram precaut, mă tot uitam în jur, pentru că era clar că adunarea, cîtă va fi fost, avea să fie bine supravegheată de organele de la Securitate. Nu voiam probleme, aveam deja destule.    

Cu cît mă apropiam, zumzetul creștea. Curînd, m-am trezit într-o mare de oameni, așa cum nu se mai văzuse în epocă în afara adunărilor organizate de Partid. O mare de oameni care fremătau, vibrau la unison, se simțea atîta energie acolo încît aproape că m-am speriat și m-am temut pentru integritatea mea fizică, nu mi-au plăcut niciodată provocările de felul ăsta. Dar curiozitatea a fost mai puternică decît precauția și am rămas. N-am putut s-o văd prea bine, era înconjurată de multe gărzi, grupul a intrat în Templu și atunci, ca la un semn, au început toți să cînte. Spre rușinea mea, nu știam să cînt și am stat tăcut în mulțimea care intona Shalom aleicheim. Am auzit apoi că femeia asta în etate, trecută prin multe, a început să plîngă, nici nu era greu într-o atmosferă așa de încărcată. Au apărut apoi fotografii în ziare, cu ea ștergîndu-și ochii. Eu n-am plîns și nici n-am încercat să mă înghesui cu alții ca să intru, am plecat după cîteva minute. Dar ceva mi s-a întîmplat și mie acolo. Ar fi frumos să pretind că am suferit ceea ce unii numesc un moment de grație, iar alții, un scurtcircuit, un declic care te face brusc să vezi lucrurile din altă perspectivă. N-a fost cazul meu, nu m-am simțit dintr-o dată evreu, nici n-am redescoperit rădăcini uitate. Rădăcinile erau acolo dintotdeauna, chiar dacă nu le trăisem niciodată activ. Doar că… Am luat-o înapoi spre casă. Mă uitam în jurul meu, era frig, se înserase deja și eu mă simțeam de parcă pînă atunci nu realizasem prea bine cum arăta lumea în care trăiam, ca și cum, în ciuda tuturor problemelor pe care le aveam, mai ales în latura profesională, îți amintești că fusesem degradat ca infirmier, aș fi fost adormit, anesteziat. Cine știe, poate că nu voiam să recunosc că eram în mijlocul unui eșec, din toate punctele de vedere. Și atunci, în acea jumătate de oră, rătăcind pe străzile din vechiul București, am luat hotărîrea să plec. Mă amuză acum cînd mă gîndesc cum deja începusem să plănuiesc în capul meu cum să fac, de unde s-o apuc. Am citit apoi într-o carte de amintiri a unui fost lucrător la Securitatea ceușistă că exact în timp ce eu rumegam acele gînduri, se desfășura, chiar pe străzile pe care rătăceam eu, o acțiune de contraspionaj. Se pare, dacă e adevărat ce povestește domnul ăsta, că fusese pus la cale un complot pentru asasinarea Goldei Meir în acea seară, dar că serviciile de spionaj erau la curent și, silențios și eficient (cum altfel? doar se știe cît de eficientă era Securitatea, dacă te iei după amintirile foștilor ei capi, a fost mai ceva ca CIA și Mossadul la un loc), cei patru asasini de origine arabă au fost arestați. Ei, draga mea, mă gîndesc acum, cu umorul care atunci mi-ar fi putut fi fatal, că aș fi putut ușor trece drept asasin, cum mă plimbam adîncit în gînduri, cu căciula înfundată peste urechi, cu barba încă neagră pe vremea aia…  

Știam de la cunoscuți că exista posibilitatea de a cere ”reîntregirea familiei” în Israel. După o săptămînă mi-am depus actele. Și a urmat o lungă, foarte lungă așteptare, din care nu am ce să-ți povestesc pentru că nu s-a întîmplat nimic. Sau poate nu-mi mai amintesc. Prieteni și vagi legături de familie, prin intermediul Comunității, s-au pus în mișcare, era o șaradă pe care o împărtășeam tacit, cu toții știam că înainte de a fi vorba de vreo ”reîntregire”, voiam pur și simplu să ieșim din țară, din atmosfera sufocantă care revenise după vizita lui Ceaușescu în Corea, din toată acea tablă de șah unde toți eram pioni la mîna unui dement. Nu era nici o minciună la mijloc, cel puțin nu factual, chiar aveam cele mai limpezi rădăcini evreiești, minciuna era în felul în care ceream cu toții ceva, în timp ce mulți dintre noi voiam de fapt altceva. Dar ăsta era un amănunt cu totul minor, față de ce am aflat apoi, la mulți ani distanță. Unele lucruri, poate cele mai anecdotice, le-am aflat după 1989, cînd m-am întîlnit la București și am putut povesti în voie cu oameni care participaseră la evenimente. Una din aceste anecdote, din păcate adevărată, pe care mă bucur că n-am putut-o afla pe cînd așteptam viza, e aceea că, cel puțin de cîteva ori, statul român a cerut în schimbul vizei de ieșire pentru evrei, porci. Da, porci de rasă, de bună calitate, ba chiar spermă de porc danez, bună să însămînțeze scroafele autohtone. Scria negru pe alb, draga mea, un cunoscut mi-a arătat o asemenea hîrtie, nici nu vreau să știu de unde o avea, dar nu mă îndoiesc că era autentică. Că fuseseră bani la mijloc, se șoptea și se bănuia încă de atunci, se vorbea despre despăgubirea pentru studiile făcute în țară, se vorbea (și am reușit să smulg atunci o mărturisire de la familia lui Alinne cum că da, contribuiseră, dar nu cu foarte mult, cu doar 5000 de dolari americani, la ”răscumpărarea” mea), dar să văd acea hîrtie, pe care scria atîția porci din rasa Landrace, trei scroafe și doi vieri și atîta cantitate de spermă pentru ”însemînare” artificială (scria greșit și asta mi-a rămas în minte ca încă o ofensă, de parcă ar fi contat un asemenea amănunt) și dedesubt, o listă de persoane, cu nume și prenume, printre care și un copil de șase ani, propuși pentru ”a li se da drumul” din țară” (măcar aici nu umblau cu eufemisme), a fost un șoc. Hîrtia, cu mențiunea ”strict secret”, era un raport al Ministerului de Interne, iar data era 1960, deci cu mai bine de zece ani înainte de plecarea mea. Tot ce pot să sper e că la vremea cînd am plecat eu, la începutul lui 1974, comerțul cu porci din rasa Landrace încetase. Dar nu încetase afacerea în sine, o afacere de un capitalism veros, dacă pot să zic așa, în care acționau geambași internaționali, care pretindeau comision penturu fiecare cap de evreu scos cu succes din țară. Se negocia în termeni duri, atîția bani pentru un om titrat, care încă mai putea munci, atîția (mai puțini, firește) pentru un bătrîn neputincios, copiii puteau fi trecuți cu vederea, ca la un hotel care acordă reduceri. Cînd am aflat toate astea, tîrziu cum îți spuneam, nu-mi venea să cred că și eu, la rîndul meu, fusesem parte în aceste tranzacții. Dar fusesem și, mai mult decît că am căutat să mă achit de datorii, n-am putut face. Pe cine să acuzi? Cine era mai imoral, statul comunist care negocia pentru valută cash, sau statul Israel, care se preta la așa ceva? Dar cel puțin acesta din urmă o făcea ca să ajute niște oameni care chiar își doreau asta, își doreau să scape, să iasă. O făcea și din interes, pentru că avea nevoie de oameni, dar totuși cred că motivația era în primul rînd umanitară. Să judece istoricii, savanții, cum au stat lucrurile de fapt. Eu unul îi datorez a doua viață statului Israel, chiar dacă aș fi preferat să nu știu ce a fost nevoit să facă acest stat pentru a scoate din ghearele dictaturii ceaușiste evreii cetățeni români prinși în infernala ei cursă. 

După cîțiva ani am plecat din Israel, cu tot cu Alinne, în Elveția, printr-un program de practică medicală în pediatrie și aici am rămas. Mă simt încă îndatorat Israeulului, care a făcut o afacere proastă cu mine. Am rămas atașat de cauza evreiască și am ajutat de-a lungul timpului cum am putut, dar Israelul, așa cum este el organziat, nu era potrivit unui burghez nostalgic ca mine. În Elveția m-am simțit acasă, de la început și, iată-mă, la aproape 90 de ani, tot aici. 

Draga mea, asta e povestea plecării mele din România. N-am făcut niciodată pînă acum exercițiul de a o scrie, iar acum, că recitesc scrisoarea către tine, mă întreb dacă folosește cuiva să scoatem la lumină amănuntele astea vechi dintr-o lume care, chiar și mie, care am trăit-o direct, mi se pare contrafăcută. Porci contra oameni, sume de bani adunate de vagi mătuși sau simpli cunoscuți, pentru ca un doctor devenit infirmier dintr-o republică populară să poate voiaja în Israel. Să poată fugi în Israel. Pentru ca apoi, după cîțiva ani, să părăsească Israelul, împreună cu Alinne, smulsă astfel dintr-o încrengătură de relații de familie și obligații, spre Berna, de cel care fusese răscumpărat tocmai cu ajutorul acestei încrengături de relații. Viața are ironia ei, iar a noastră a avut-o într-o măsură exagerată și îngrozitoare. 

Te îmbrățișez cu drag, 

Alphonse