Senzație de familiaritate

Două victime cunoscute, deocamdată. Răpit, violat, ucis. Un tip de vreo șaizeci de ani, masiv, cu burtă, chelie, privire fixă, albastră. Un psihopat tipic, zic criminaliștii.

– Nu pot să-mi iau gîndul de la el, parcă l-aș cunoaște de undeva, îi spun prietenei mele. 

– Cum ai putea? zice ea.  

Și apoi, categorică: 

– Termină!

Are dreptate. Cum aș putea să-l fi întîlnit în carne și oase? Am cunoscut oameni de tot soiul pe cînd trăiam în țară, dar nu cred totuși… 

Prietena mea insistă: 

– Internalizezi tot ce vine de acolo, încasezi orice știre ca și cum te-ar privi personal, nu-ți dai seama? Nu e normal, îți face rău. 

– E posibil, zic, dar de data asta e ceva atît de familiar…  

– Nici nu e greu, continuă ea. Oameni ca ăsta sînt peste tot acolo. Burtoși, cu părul rar, cu privirea fixă, îmbrăcați neglijent… În parcuri, pe bănci, la umbră, în fața bodegilor din sat… Sînt rămășițele unei pături sociale, zațul acelei imense operațiuni de inginerie socială… E firesc să ai o senzație de familiaritate. 

Prietena mea e antropoloagă, întotdeauna mă uimește abilitatea ei de a mînui categorii, de a caracteriza grupuri. Am putea să pierdem cîteva ore bune, în lumina difuză a ecranului, eu și ea, aflate la mii de kilometri distanță, vorbind despre țara noastră comună și despre zațul social care a rămas în urma cataclismului… Și totuși, de data asta… Un om cu pantalonii ridicați peste abdomen, sugrumați cu o curea jupuită, din care atîrnă capătul care nu ajunge la ultima gaică. Un miros greu, de stătut, o mînă care îmi întinde niște hîrtii, privirea albastră, suprinzător de vie, atunci cînd iese, în scurte aruncături piezișe, de sub sprîncenele stufoase…

Nu-mi amintesc exact cînd mi s-a făcut cunoștință cu el. În orice caz, nu cred că s-au pronunțat cuvinte oficiale, de pildă cineva să-mi fi spus:

– Domnul Dima, directorul economic al Fundației Literare Naționale, și să dăm mîna. 

Nu. E posibil ca asemenea gesturi de curtoazie să nu se fi făcut în general la Fundație. Lumea se considera dincolo de asemenea formalități, joburile lor la Fundație, chiar și cel de președinte, erau o paranteză, un rău necesar, ba chiar un sacrificiu în folosul breslei. Siguranța asta cum că toți erau mai mult decît ceea ce scria pe ușa fiecăruia îi scutea de gesturile obligatorii în alte medii. Erau toți în trecere, dar de mult, mult timp și mai sînt și azi. Doar portarii, femeile de serviciu, contabilii, casiera păreau să fie la ei acasă. Și, firește, domnul Dima. Părea atît de acasă în acel palat – o bijuterie arhitectonică art-deco, cine știe cum ajunsă în proprietatea Fundației – încît probabil nici nu i-ar fi trecut prin cap că ar fi avut nevoie de prezentare. 

Domnul Dima era în fiecare zi acolo, înaintea tuturor, tîrșindu-și picioarele pe holuri, cu dosare și hîrtii importante, cu care intra cînd la președinte, cînd la vicepreședinte, la secretară sau la șeful comisiei de primiri de noi membri. Uneori la mine. Rareori. Eu conduceam o revistă, cea mai recentă dintre cele pe care le edita Fundația și n-aveam drept de semnătură pe acte contabile.

Omul era de neînlocuit, așa se spunea: știa meserie, știa chițibușuri, dedesubturi, învîrtea contabilitatea pe degete. Trebuie să fi fost acolo de pe vremea dictaturii, cel puțin din anii 80 dacă nu de mai devreme. Văzuse multe. Cunoscuse probabil cîțiva președinți ai venerabilei instituții, cel puțin trei sau patru, calculam eu. Trecuse de mult de vîrsta pensionării și în timpul ăsta se perindaseră cîțiva. 

Președinții de dinainte nu părăsiseră cu totul Fundația, ci tronau în fotografii-portret în biroul președintelui actual: un poet din generația anilor 50, în primii ani ai regimului, despre care se spunea că umbla cu pistolul la brîu; un prozator cu profil impunător, considerat genial, tradus pe spezele statului în zeci de țări, fără succes, dar succesul e o vulgară invenție a capitalismului; un critic care lucrase toată viața la o istorie a literaturii, dar n-o terminase pentru că la scurt timp după ce fusese ales președinte, murise subit; mult timp după tristul eveniment, încă mai soseau la sediul Fundației fotografii trimise de scriitori care sperau să apară în istorie cu portret și nu doar cu o scurtă caracterizare de dicționar; în fine, ultimul, un poet cu aspect înșelător, emanat de revoluție și ales pentru faima de dizident, care nu durase mult, însă suficient cît să dărîme mitul poetului sărac – cu ajutorul fondurilor Fundației, ziceau rău-voitorii. Domnul Dima trebuie  trebuie să-i fi cunoscut pe toți. Și totuși cred că pe actualul președinte îl prețuia cel mai mult. Cred că îl adula. Dar cine nu-l iubea pe profesorul Predescu? Toți foștii președinți avuseseră faimă de seducători, dar nici unul nu fusese la fel de productiv ca Predescu, care reușise, se spunea, să cunoască îndeaproape absolut toate generațiile literare din ultima jumătate de secol, prin reprezentantele ei cele mai de soi. 

Lucram deci, vremelnic speram eu (și eu eram în trecere!), în această instituție, la o revistă literară nou înființată, pe post de redactor-șef. Aveam nevoie de un job, de încă un job, ca toți literații din patrie, ca toți universitarii, ca toți scîrța, scîrța pe hîrtie… Cînd Fundația anunțase concursul de proiecte, mă prezentasem împreună cu o prietenă graficiană. Ea făcuse niște planșe mari, cu propuneri de coperți și de paginare. Îți luau ochii. Eu căutasem la rîndul meu să vin cu ceva non-conflictiv, fără platforme, manifeste și direcții. Doar un loc unde cei mai buni dintre scriitorii relativ tineri să se exprime. Și nu doar scriitorii, ci și traducătorii, redactorii de carte, oamenii din industria editorială. Ecumenism, cu singura condiție să nu fie flagrant de incoerenți. Îl cunoșteam pe profesor din universitate, știam că nu voia deranj, lupte literare și că disprețuia manifestele. Cred că dintre toate epocile, cel mai puțin înțelesese avangardismul. Dacă nu i-ar fi fost jenă, ar fi strigat în gura mare că Tristan Tzara fusese un tîmpit, Eugen Ionescu, un apucat. Erau adjectivele lui preferate. Am cîștigat. Cînd am văzut, mai tîrziu, celelalte proiecte, mi-am dat seama că nici nu fusese greu. Revista apărea în fiecare lună relativ regulat și căutam să nu-mi fie rușine cu nimic sau cu aproape nimic din ce se putea citi acolo. Nu era mereu ușor, dar nici nu puteam să fiu responsabilă pentru stilul literar al tuturor. Dacă ar fi fost să mă limitez la ce-mi plăcea mie cu adevărat, n-aș mai fi ieșit din casă. Nici formatul nu era tocmai pe gustul meu, era o revistă prea mare, nu încăpea în nici o geantă, dar am respectat algerea graficienei. Nu voiam să-mi complic existența, în general. Cîștigasem un concurs, era un job, plătit meschin, dar plătit, nimeni nu se băga în conținut, nu aveam decît să veghez ca lucrurile să fie decente, nu aveam program fix. Nu voiam să mă zbat pentru absolut nimic în plus. Așa mi se părea pe vremea aia că trebuie să facă orice om deștept.  

Cu excepția cîtorva prieteni apropiați, nimeni n-a crezut că fusese un concurs pe bune. Și nici că proiectul meu editorial – corect, indolent – era exact ce părea a fi. Așa se întîmplă în lumile mici, nimeni nu poate accepta explicațiile banale, ar fi ca și cum ar capitula în fața ideii însăși de banalitate. Pe sub coaja anostă a realității trebuie să fie ceva, un dedesubt mai interesant, altfel ne prăbușim de plictiseală. 

Președintele era un om încă plăcut, nu-și arăta vîrsta. Ieșeam deseori la o cafea. Cum aș fi putut să prefer să vorbim în biroul cu portretele defuncților pe pereți? Cum ar fi fost să fac gesturi bruște ca să tai avîntul unei îmbrățișări care n-avea legătură cu realitatea relației dintre noi? Ar fi fost, cum să zic, inadecvat. Aș fi putut să nu-i spun pe nume, dacă omul mă invitase? Eram o femeie de lume. Nici complimentele nu mă supără prea mult, mai ales cînd nu sînt agramate. Era un preț prea mare? Aveam eu dreptul să mă pun în contra unei biete fantezii, forjată nu doar în istoria acelei instituții literare, ci în secole și secole de tradiție locală, pînă în adîncuri, la dacul liber, la tarabostes cu căciula distinctivă și cu daca mult mai tînără alături? Nu contează că era doar o fațadă, o butaforie, că, spre deosebire de domnii din tablouri, președintele de acum nu avea calități de adevărat mascul alfa, nu era un asaltator. Era, în adevărul ființei lui, dincolo de spectacolul public, un nene cumsecade, cu ceva abilități de actor de teatru municipal, un mic hedonist care se mulțumea cu promisiunea plăcerilor. Îi era, cred, lene să le urmărească pînă la capăt. Îi era lene și să scrie. A  rîvnit să aibă o istorie a literaturii de dimensiuni monumentale, pe modelul unui înaintaș ilustru, o istorie a lui, definitivă, care să pună lucrurile la punct și să-i permită să stea comod pe soclu. A obținut-o, doar că înăuntru ei nu e nimic, e la fel de goală precum cotoarele edițiilor de lux pe care le lipesc de rafturi noii îmbogățiți ca să pară că au o bibliotecă. Texte răzlețe, cronici din tinerețe, puse cap la cap. O cacealma. Dar contează ce e între coperte? Țara întreagă e o cacealma, de ce n-ar fi așa și cea mai recentă istorie a literaturii ei? S-a vîndut încă dinainte de a se publica și se mai vinde încă și azi.  

Însă directorul economic, domnul Dima, nu era o cacealma. Omul ăsta era făcut din alt aluat. Mă înfioram cînd îi surprindeam privirea. Privirea, exact aceeași privire ca a criminalului în serie care e acum în toate ziarele. Senzația asta infernală de familiaritate, care, culmea, mă face să mă simt vinovată, complice. 

Nu ne întîlneam de prea multe ori, eu și Dima. Semnam doar niște hîrtii o dată pe lună, îl mai vedeam pe holuri, tîrîndu-și fizicul prăbușit, ziceai că mai are puțin și gata. Dar rezista de ani și ani, în aceeași formă și cu aceeași privire, ne obliga pe toți să respirăm același aer cu el, cu o încăpățînare anorganică, minerală. Poate că mai rezistă și azi, deși ar avea, cît? Peste o sută! Cine știe… în lumile lăsate în urmă vremea nu vremuiește. Mă saluta ceremonios de fiecare dată și nu făcea nici un fel de alte comentarii. Dacă îmi trezea repulsie, era nu pentru ceva ce făcea, ci pentru ceva ce era, așa credeam și mă străduiam să nu las să se vadă această impardonabilă discriminare. Nu era vinovat că era atît de decrepit. Acum știu că nu bătrînețea în sine, ci ceva ce vine o dată cu ea – dar nu întotdeauna, nu obligatoriu – un fel de parapon profund, învechit, sedimentat în straturi peste straturi de insatisfacții, e motivul repulsiei. Sau poate așa îmi place să cred pentru că pentru am început să îmbătrînesc eu însămi și mi-e frică. Vreau să cred că e ceva ce se poate evita, dacă ai suficientă grijă. Cert e că dintre toți cei care se învîrteau pe acolo, doar Dima mă speria cu adevărat. Restul, profesorul Predescu mai ales, mi se păreau inofensivi. Patetici uneori. Oricum, suportabili. Pînă la urmă ei, Predescu, Fundația, revistele pe care le patronau erau partea cea mai bună, cea mai liberă, cea mai cinstită a lumii culturale din mica noastră capitală est-europeană. În partea cealaltă erau leii. Năpîrliți, ridicoli cînd își înfoiau coamele rărite în tot felul de adunări pretențioase, dar necruțători cînd venea vorba să-și ceară partea. Era destul că știusem să mă feresc de ei. Asistentul profesorului care a devenit apoi președintele Academiei, un tip cu fruntea nu doar îngustă, dar și păroasă, acoperită în întregime de un puf negru, care-i dădea întotdeauna un aspect murdar, de miner tocmai ieșit din șut, îmi zisese, cu cîțiva ani înainte, după un seminar: 

– Știi că domnul profesor – aici a ridicat ochii, ca să arate poziția olimpică a profesorului, cel mai tare, cel mai influent, știi tu –  mi-a spus că te-a văzut la curs, stăteai în primul rînd și erai foarte frumoasă? Îi amintești de domnițele cantacuzine, așa a spus, știi că domnul profesor e un mare cunoscător al Evului Mediu… Și s-a uitat galeș la mine, ca și cum se identifica el însuși cu opinia profesorului, în timp ce-mi întindea ultimul număr al unei reviste a Academiei în care îmi publicase, ca o recunoaștere a valorii, dar și ca un semn de simpatie, o lucrare de seminar. Așa am debutat, fără să mi se ceară permisiunea, dar cine ar fi refuzat o asemenea onoare la nici 20 de ani? N-am trecut acel articol în nici un curiculum și am făcut apoi orice ca să evit Academia și pe ciracii profesorului iubitor de Ev Mediu. Era destul. Să-mi pută acum și insinuările pînă la urmă inofensive  ale unor caraghioși care-și făceau veacul la Terasa Scriitorilor ar fi însemnat să mă izolez complet de lume. De lumea care, totuși, era și a mea. 

Doar că unii mergeau mai departe. De pildă, un tip pirpiriu, cu mustață, care trăia din faima de scriitor experimentalist, ba chiar de dizident care sfidase regimul, deși nimeni nu știa exact cum anume avusese loc sfidarea. De fapt, scrisese niște romane atît de absconse încît cenzorii nici nu-și bătuseră capul cu ele, iar acum era adulat de niște scriitori care tindeau să fie ca el. Cel mai ușor e să camuflezi lipsa de îndemînare într-ale scrisului pretinzînd că experimentezi. Că nu trebuie să te înțeleagă orice prost. Iar dacă nu te înțelege nimeni, și mai bine, suspiciunea că ai putea fi un geniu neînțeles poate dura o viață, uneori și dincolo de ea. Culmea e că deși scrisese numai proză, i se zicea Poetu.

– Domnule președinte, cît o să mai îngrășăm așa numita revistă a tinerilor scriitori? N-o citește nimeni, domnule președinte. Biata noastră instituție literară nu-și permite asemenea capricii. Sînt scriitori imenși care mor de foame. 

Așa zicea piticul veninos cu mustață la fiecare ședință, femeia de serviciu, căreia îi dădusem de pomană o mașină de spălat la ultima mutare – mă mutam des, am hobby-ul ăsta și acum – , ne informa neabătut. 

 – Doamna Maria, zicea ea, iar v-a înjurat domnu Poetu.

Rîdeam noi de piticul experimentalist în biroul nostru de la parter, plin de fum și observații haioase, dar bine nu ne cădea. Căci la ședințele alea pe ”domnu Poetu” îl susțineau și alții, prin gesturi, interjecții, mormăituri. Președintele zîmbea și nu zicea nici da, nici nu. Îi asigura, magnanim, că, atît timp cît e el acolo, nimeni nu va muri de foame. Nu se lua nici o hotărîre, niciodată. Ședința se termina de fiecare dată la fel. Plecau toți, cu Predescu în frunte, la Terasa Scriitorilor. Acolo, împreună, își savurau fiecare propria satisfacție. Ei, că spuseseră ceva periculos, cu curaj, bărbătește. El, fericit că era bănuit de amantlîcuri. Își recunoștea slăbiciunea omenească, dar își dreptul de a finanța capricii, dacă așa voia. Bătrîne, oameni sîntem! Iar bătrînul cunoștea toți politicienii, indiferent cine ar fi venit la putere, Predescu avea ușă deschisă la toți. Că atît timp cît va fi el acolo, nimeni nu va muri de foame era un adevăr, dar era și o mantră. Ca și cum prezența lui, în ciuda oricăror inconveniente, era un fel de amuletă, de parcă fraza s-ar fi oprit înaintea complementului. De fapt, cu Predescu acolo, nimeni nu va muri. Pur și simplu. Majoritatea scriitorilor din Fundație erau oameni în vîrstă, apucaseră dictatura. Cînd te-ai obișnuit așa, nu mai poți fi om întreg, cauți mereu tătucul care să te apere de rele. Eu sînt mic, tu fă-mă mare, eu sînt slab, tu fă-mă tare… Cum să nu-i îngădui lui Predescu capriciul ăsta cu revista, cînd fără el, Fundația… Se băteau pe spate, se îmbătau, rîdeau și plîngeau, declamau versuri din tinerețe și totul se termina cu bine, cu gîndul la următorul festival sau turnir de poeți sau congres de scriitori. Lumea era în armonie. Ar fi putut dura o eternitate, dacă aș fi fost rezonabilă. 

Ne întîlneam, noi, cei din mica redacție, mai ales seara, cînd în celelalte birouri nu mai era nimeni. Cîțiva foști studenți, unul dintre ei cu pașaport străin, un om greu de angajat, pe care Predescu îl făcuse om, pentru că insistasem eu. Un altul, cam ciudat, care luase examenul final doar pentru că-i promisese șefului de comisie, un profesor rigid din generația lui Predescu, că nu va lucra niciodată ca profesor. Prietena mea cea mai bună, doar întîmplător și ea fostă studentă, premiantă, excelentă mînuitoare de texte, le lustruia cu atîta îndemînare încît și cele mai absconse la sfîrșit străluceau ca o pahar de cristal. Era neîntrecută. Mai veneau, ocazional, și alții, prieteni de-ai prietenilor. Cîinele meu, un cocker cam prost, ca toată rasa lui, se învîrtea și el pe acolo. Un job relaxat, flexibil cît cuprinde, plin de umor și poante, dacă fumau și altceva decît tutun, închideam ochii, ba chiar îmi plăcea mirosul iute și aromat care persista apoi în baia impunătoare de marmură, unde se ușurau cei mai mari scriitori ai neamului. Eu nu fumam, dar îi toleram pe ei și mi se părea că mai mult decît atît nu mi se poate cere. Că îi sfidam pe toți bătrînii ăia veninoși prin însăși prezența noastră acolo. Dar ceva trebuia să facem. Ca să devenim mai independenți. Măcar financiar, dacă alt fel de independență era o utopie, căci să ne apucăm să facem reviste pe cont propriu n-a intrat niciodată în planurile mele. Eu voiam un job, nu voiam să schimb fața literaturii. Poate că ăsta și era păcatul primordial, mă gîndesc acum. Poate că deja eram, acolo, la adîncime, pe derdelușul la capătul căruia, dacă aș fi fost suficient de rezonabilă, suficient de mult timp, m-aș fi transformat într-un mic Predescu… Un om care-i face oameni pe alții: cît sînt eu aici, nimeni nu moare de foame! Așa începe. Doar că pe atunci mi se părea că eram atît de diferită, că eram atît de diferiți de mediu încît nici o confuzie nu era posibilă. Că ne proteja de contaminare tocmai felul nostru de a fi, că dacă ne purtam diferit, ne îmbrăcam diferit, vorbeam și scriam altfel, ba chiar fumam altfel și altceva, toate astea ne apărau ca o armură. Începusem, fără măcar să bănui, să semăn cu Predescu, dar dacă cineva mi-ar fi spus atunci asta, cred că aș fi făcut urît al dracului. Noroc cu Dima. Dacă n-ar fi fost Dima, care să-mi dea frisoane cu simpla apariție, cu hîrtiile lui, cu privirea lui albastră de criminal în serie, poate că nu m-aș fi trezit niciodată. 

Așadar, deși Dima nu se băga și nici nu exprima vreun reproș cu privire la cheltuieli, voiam să-l ținem cît mai departe și atunci ne-am gîndit că singura soluție era să facem rost de niște bani, să nu mai depindem de Fundație. Dima era mult mai respingător și mult mai periculos decît piticul care se dezlănțuia la ședințe, chiar dacă Dima nu vorbea.  

N-am fost niciodată vreo antreprenoare, să mă duc pe la oameni de afaceri să le cer sponsorizări pentru cultură… mi se întorcea stomacul pe dos doar la gîndul ăsta. În plus, eu nu eram ca Predescu, să mă cunoască toți, să le impun respect necondiționat sau să le dau senzația că le pot fi utilă, că le pot înapoia o spoială de onorabilitate. Din fericire însă, în țara recent intrată în UE, se înființase un fond de susținere a proiectelor culturale de la bugetul de stat, pe model francez. Părea o instituție curățică, toate păreau așa atunci, în anii ăia. N-a durat mult. Dar am prins cîțiva ani. Mai precis, trei finanțări. Nu enorme, dar substanțiale, revista trăia oricum cu foarte puțin. O tipăream în provincie, colegii mei o cărau în spinare, în baloturi, de la gară. O duceau la biblioteci. Cu banii de la fondul ăsta am reușit să acoperim drepturile de autor – la fiecare cîte puțin, dar la toată lumea –  tiparul, hîrtia, niște softuri noi… Instituția președintelui și a scriitorilor practic nu mai oferea decît birourile, calculatoarele, lumina, căldura, apa pe care o foloseam cînd ne duceam la baie, aerul pe care-l respiram în nopțile în care terminam paginarea…  

Indignările și insinuările n-au încetat, așa cum nu încetează știrile false cînd sînt confruntate cu realitatea. Dar cumva, de bine de rău, de cînd cu finanțarea asta, lucrurile deveniseră, pentru mine cel puțin, mai suportabile. 

A trecut un an, apoi doi. Cred că începuse al treilea. Mi-e imposibil să-mi amintesc cum a început, dacă cineva m-a atenționat că nu era în regulă contabilitatea revistei, dacă mi-a sărit în ochi ceva, pur și simplu nu mai știu. Poate că, de fapt, căutam fără să știu un motiv serios ca să nu mai fiu rezonabilă, ca să ies din schemă, un brînci. Dar un lucru îmi amintesc aproape fotografic: cum cădea lumina în cerdacul casei boierești în care se afla sediul Fondului care ne subvenționa revista. Era o casă mică, care nu semăna a fi o instituție a statului, cred că nimeriseră din întîmplare acolo. La fel ca angajații Fundației, ocupau și ei, funcționarii acestui Fond al Ministerului Culturii, o casă cine știe cum ajunsă în proprietatea statului, în urma naționalizărilor din timpul dictaturii. Probabil proprietarul expropiat nu mai trăia, iar urmașii n-o revendicaseră sau poate o cedaseră, poate fuseseră despăgubiți. Cert e că, atunci cînd m-am așezat în cerdacul cu bîrne de lemn, în lumina mieroasă de septembrie, zicînd că e atît de frumos încît aș prefera să nu intrăm în birou, ci să stăm acolo și să ne uităm pe documente, am simțit că era ceva, în acea casă, în acea atmosferă care venea de departe, din altă lume decît cea populată de Dima sau de profesorul Predescu, ceva care urma să se insinueze în realitate și s-o schimbe. Un mesaj, o ștafetă, ceva nedefinit mă aștepta acolo și cred că în timp ce mă gîndeam la asta aveam pe față o expresie cam ciudată pentru că femeia care mi-a adus dosarele părea încurcată, contrariată și cred că ar fi făcut orice ca să terminăm mai repede. Iar eu continuam să admir pereții albi, bîrnele de lemn băițuite cu grijă, am întrebat a cui a fost casa, cine era arhitectul care o renovase. Femeia nu știa. Aș fi făcut orice să nu deschid acele dosare. Parcă eram Făt-Frumos în fața cufărului blestemat, dacă îl deschizi, e posibil să iasă de acolo… Ce? Moartea, firește, îți dă o palmă și gata!

Nu spusesem ce căutam, am pretextat o verificare de rutină, fusesem plecată în concediu și voiam să văd bilanțul contabil prezentat de Fundație, semnat de Dima, cu privire la cheltuielile revistei pe care o conduceam. Ce era să spun? Că bănuiam o ilegalitate, o deturnare de fonduri? Dacă era doar un fleac și eu mă gîndeam la hoții și la plastografii? Predescu era enervant cu galanteria lui, Dima era respingător, dar totuși, de aici pînă la a se preta să sustragă bani din subvențiile revistei era cale lungă… A trebuit să deschid cufărul. Și atunci am văzut, negru pe alb, fără putință de confuzie, semnăturile contrafăcute. Le știam pe cele ale colegilor mei, ba chiar îi pusesem să execute fiecare propria semnătură în carnețelul cu care umblam după mine, ca, la o adică, să le pot verifica tacit, fără să fac caz. Erau acolo, plastografiate naiv, în general primele litere din numele de familie și apoi o mîzgălitură. Nici măcar nu se străduiseră să le copieze pe cele reale, care figurau și ele, în altă parte, în dreptul sumelor de bani pe care le încasaseră cu adevărat. Semnătura mea nu figura, se limitaseră la ei, la colegii mei mai tineri, păreau probabil mai ușor de potolit. Niște cățelandri. Eu aveam totuși ceva neliniștitor în mine și apoi mai era și capriciul președintelui… Nu se băgaseră. Nu erau sume mari, dar procesul se repeta la fiecare bilanț contabil. În fiecare lună, niște bani, trecuți pe numele colegilor mei, se duceau în buzunarul cuiva. Apoi, tot în fiecare lună, niște oameni al căror nume nu-mi spunea nimic, apăreau drept colaboratori ai revistei. Ba da, l-am recunoscut pe unul dintre ele, după prenume. Lenuța. Lenuța era o femeie cu handicap, care dădea uneori cu mătura pe holuri și căreia îi aduceam, din cînd în cînd, cîte o plasă cu haine pe care nu le mai purtam. Lenuța apărea acolo drept colaborator grafică on-line. M-a umflat rîsul. Funcționara de la Fondul pentru subvenționarea proiectelor culturale m-a privit din nou, întrebătoare. Am cerut dosarele din anul anterior. Aceeași poveste peste tot, cu mici variațiuni. În fiecare lună, din banii pe care revista nu-i cheltuia și care ar fi trebuit returnați Fondului, erau plătiți niște oameni care n-aveau de-a face cu revista. Colegii mei părea că primesc niște bonusuri, pentru care părea că semnează, dar nici nu semnanseră, nici nu le primiseră vreodată.  Semnăturile falsificate – le-am verificat pe fiecare, una cîte una – mi-au rămas gravate pe retină, ca niște arsuri. Brusc, colegii mei nu mai erau colegi, ci redeveniseră studenți, mai rău, copii neajutorați, minori aflați la cheremul unui bătrîn psihopat. Moșul ăla nenorocit, zdreanța aia de om… Și eu ce făcusem ca să-i apăr? Nimic, glume și voie bună, în timp ce pe dedesubt… Și dacă se putea întîmpla așa ceva, ce altceva se mai putea întîmpla? Ce alte sume mai fuseseră trecute pe numele noastre, poate și pe al meu? 

– Ești nebună, a zis Predescu. Oprește-te, delirezi. 

M-a privit fix, s-a mai calmat și a continuat: 

– E o chestie insignifiantă, o prostie, din care tu faci tot scandalul ăsta, pentru că ești isterică. Nu ești rezonabilă. Banii oricum ar fi fost dați înapoi. Sînt protejații lui. Îi ajută și el cum poate, vai de capul lor. Tu ai idee cîte face omul ăsta pentru instituție? Cum se zbate? Ar trebui să-i fi recunoscătoare, datorită lui există fițuica voastră. Și salariul tău, între altele. 

– Nu înțelegi sau te faci că nu înțelegi, am zis eu și singularul mi-a sunat îngrozitor de strident, așa cum și era în realitate. Dar nu puteam să mă întorc acum la plural, după atîția ani în care îi spusesem pe nume, atunci cînd nu reușeam să evit adresarea directă. Îi plăcea să-i spun pe nume, zicea că asta îl face să se simtă tînăr. 

– Ce anume nu înțeleg, a întrebat Predescu, pronunțînd rar și apăsat fiecare cuvînt. 

– Că sînt banii noștri, obținuți din finanțarea cîștigată de noi, pe care nenorocitul ăsta îi împarte nu știu cui. Și apoi ne falsifică semnăturile, e caz penal, nu vezi? Chiar nu vezi? Nu vezi ce face infractorul ăsta bătrîn, pe care tu îl ții aici și îl acoperi, nu știu exact de ce… Ce altceva a mai falsificat, la ce să ne mai așteptăm?

Nu-mi pare rău c-am răcnit, dar cred că nu trebuia să spun cuvîntul ”bătrîn”. Asta i-a amintit lui Predescu că era el însuși bătrîn, că eu eram tînără, că eram niște intruși, noi toți, revista, niște neterminați care refuzau să se maturizeze și făceau din țînțar, armăsar, că eram pe deasupra nerecunoscători… Nu ne-a întrebat nimeni niciodată la ce oră venim la muncă, de ce miroase uneori a iarbă arsă și iute în baia de lîngă biroul nostru și mai ales ce scriem în revistă și pe cine invităm, că nici măcar el, deși ar fi avut tot dreptul, nu s-a băgat niciodată, că n-a plecat niciodată urechea atunci cînd toți îi spuneau că revista e proastă, că el, întotdeauna, dar absolut întotdeauna m-a susținut și c-o s-o facă în continuare, dar să termin cu prostiile și să nu mai exagerez. 

Nu înțelegea sau, mai rău, se prefăcea că nu înțelege. Îi acoperea, îl acoperea pe Dima. Nu era doar galanteria, nu erau doar insinuările, prostiile, era ceva mult mai urît și mai adînc cu Predescu ăsta, iar eu, ca o naivă… 

– Dacă nu înțelegi, am zis, poate o să înțeleagă atunci cineva din afară, poate ăștia de la Fraude, de la Fisc, Justiția. E îngrozitor ce se întîmplă aici, iar eu n-am de gînd să fac parte din cîrdășia asta, am zis și m-am întors spre ușă. 

– Stai jos, a zis el atunci brusc liniștit. 

– Stai jos. Înțeleg. Înțeleg că te-ai supărat, dar înțelege și tu că nu e un capăt de țară, nu e nici o cîrdășie. Ce-ți imaginezi? Sper că nu mergi pînă acolo încît să mă bănui pe mine, sper că măcar atît mă cunoști… Dima face  lucrurile astea fără să mă anunțe, dar banii ăia oricum ar fi fost returnați, nu i-a furat de la nimeni, erau oricum dați, ar fi însemnat să-i returneze, atîta tot. Un rahat de bani, de altfel, a adăugat, cu un ton aproape glumeț. Orice contabil are chițibușurile lui…

– Adică cum ”dați”, am zis eu. Dacă erau ”dați”, erau dați revistei noastre, pe munca noastră, ar fi trebuit ”dați” eventual celor de la revistă, colaboratorilor, iar în loc de asta, Dima i-a dat cui a vrut el, mai mult, le-a făcut semnătura copiilor ăstora? Cum dracu poți să-mi spui că exagerez?

– Faci, ca de obicei, din țînțar armăsar. N-ai condus în viața ta nimic, pînă la revistuța asta, habar n-ai ce înseamnă să ai responsabilitatea unor oameni pe mînă, viețile lor, supraviețuirea lor… Poate ți se pare că îmi face plăcere să mă duc pe la toți politrucii să mă asigur că Fundația nu rămîne fără bani de la buget, poate ți se pare că asta e așa, un moft, că n-aș avea altceva mai bun de făcut cu timpul meu… Ce dracu știți voi despre toate astea? Voi stați și fumați și vă simțiți  deștepți și puri, nici nu știi cîți ca voi am văzut la viața mea, fiecare generație, pusă pe răsturnat lumea… Cînd ți l-am angajat pe ăsta, pe moldoveanul, care nici pașaport n-avea, a fost bine? Că nu te întreb nici ce scrieți, nici cum scrieți, deși toți îmi zic că ar cam fi cazul, e bine? Ce mai vreți? Ce mai vrei? De ce nu-ți vezi de treaba ta? Apropo, la doctorat ai mai scris? Sau poate ai renunțat, acum, că te apuci de îndreptat lumea, acum, că l-ai găsit pe bietul Dima, marele infractor? Poate și pe mine, cine știe, facerea de bine… Așa mi-ar trebui, să mă văd tîrît prin tribunale de tine, că tot îmi ziceau toți că am o slăbiciune, că prea te protejez, așa îmi trebuie…

A ținut-o așa încă un timp, că da, asta cu semnăturile trebuie lămurită, dar că el e convins că e o neînțelegere și apoi ăștia tineri, copiii ăștia, mai uită, mai încurcă, lui i s-a întîmplat de multe ori să aibă încredere în cîte un student și ăla s-o facă de oaie… Că el o să lămurească situația, dar că eu să-mi văd de ale mele, de scris, de revistă, de lucrurile la care mă pricep mai bine, se știe că filoloagele nu sînt bune la cifre. Și pentru că eu tăceam, părea încurajat și se înmuia din ce în ce mai mult și apăreau zîmbete, glume, parcă îmi făcea chiar cu ochiul, adică, hai, gata, mă bucur că te-ai mai liniștit… 

Eram în picioare, lîngă ușă și brusc o oboseală ciudată mi-a înmuiat picioarele. Nu voiam decît să mă așez undeva, să ies de acolo, să terminăm o dată. Cînd am deschis ușa, mi-am dat seama că un ciorchine de oameni ascultase acolo, lipit de ea pentru că la ieșirea mea s-au zburătăcit jenați, care încotro, femeia care dădea cu mătura, unul dintre portari, secretara s-a așezat pe scaunul ei în grabă ca și cum tocmai pusese la locul lui, în raftul de lîngă ușa președintelui, un dosar. 

Toată ziua am stat în birou, singură. Am scris o reclamație, un memoriu, în care am expus cît am putut de clar faptele constatate. Mi-a luat foarte mult, dintr-o dată era foarte greu să scriu, să descriu, să fac acordul între subiect și predicat. Scriam ușor de obicei, dar atunci… trebuia să reiau fiecare frază, iar și iar, toate frazele erau în final șchioape, stupide, pur și simplu nu se înțelegea nimic. Am urcat cu foile la secretariat chiar înainte de sfîrșitul zilei, doamna Monica se pregătea să plece, era chiar cu haina pe ea, cu calculatorul stins. Doamna Monica, secretara lui Predescu, era o femeie de treabă, glumisem de multe ori, ba chiar uneori părusem a fi într-o complicitate promițătoare. O deranjam, era limpede și totuși, nu știu exact de ce, probabil în amintirea glumelor și amabilităților vechi, m-am așteptat să facă un comentariu, un gest, m-aș fi mulțumit cu un gest care să-mi transmită o cît de vagă solidaritate. Auzise tot, știa că aveam dreptate. Nu era nevoie să zică cuvinte, deși Predescu nu mai era acolo de mult, dar înțelegeam loialitatea, nu trebuia să se pună de partea mea cu vorbe, dar ar fi putut să zîmbească, asta, zîmbetul e ceva ce nu poate fi consemnat de nimeni în istorie. Trece. Rămîne secret. Dar nu. N-a schițat nici cel mai mic gest de simpatie. Dar nici n-a comentat negativ, nu s-a plîns că o puneam să se întoarcă din drum, să stea peste program. Ar fi putut, dar nu. A înregistrat documentul și m-a privit cu un fel de lehamite, atît. 

Apoi toată lumea a început să ne ocolească și în privirile tuturor se citea o singură întrebare: plecați singuri sau vă dă afară? Indignații jubilau, piticul mustăcios care spusese întotdeauna că revista e proastă, iar eu, o descreierată, era eroul zilei. Ca orice artist, cu sensibilitatea specifică, cu antenele-i fine, intuise din timp pericolul, doar că președintele nu-l ascultase. Oameni sîntem, zicea tot el,  magnanim, cînd te ia amorul la bătrînețe, e jale… Nimeni nu știa dacă aveam de gînd să merg mai departe, așa cum amenințasem, să reclam, să dau în judecată sau dacă îmi băgasem mințile în cap. Oricum, verdictul fusese dat de Lenuța care relata, cu vocea ei fonfăită, oricui se nimerea în preajmă: Țipa la domnul președinte ca o nebună! Lenuța nu știa, săraca, că devenise expert grafician, cum ar fi putut să știe? Era vai de capul ei și avea nevoie de ajutor, Dima găsise un chițibuș de-al lui, de contabil vechi, ca să n-o lase să moară de foame, iar eu, om fără inimă… 

Faptele în sine, cunoscute deja de toată Fundația, nu păreau să impresioneze pe cineva. N-am auzit, simțit, mirosit vreo urmă de indignare, deși, la o adică, dacă i-ai fi întrebat așa, abstract, cum e posibil să fie deturnați bani, să fie falsificate semnături, ar fi fost, cum să nu, oripilați. Erau doar artiști, scriitori, intelectuali, n-ar fi tolerat asemenea ilegalități nici morți. Cu Dima era altă poveste, iar ei nu știau ce și cum, dar că eu eram o descreirată, revista, o fițuică și toți ăia care ne învîrteam pe acolo, niște inutili, asta era o certitudine. Era ceva scris în piatră și nu mai era nimic de adăugat. 

Dima, cu pantalonii lui ridicați peste abdomen, cu aceeași privire goală, albastră, era singurul care mă mai saluta, cînd ne întîlneam pe hol, ba încă și mai ceremonios decît înainte. Nu s-a luat nici o măsură disciplinară sau de alt fel împotriva lui. Nici platografierea semnăturilor n-a mai fost investigată. La scurt timp, Dima a fost lovit de necaz, i-a murit soția. Deși nu fusese membră a Fundației, răposata a fost întinsă pe aceeași masă pe care se pun sicriele scriitorilor decedați și locul s-a umplut cu prieteni și rubedenii care-i aduceau un ultim omagiu, depuneau patru sau șase garoafe, aprindeau o lumînare. Dima stătea pe un scaun, lîngă sicriu, cu privirea în jos și doar cînd primea condoleanțele ridica capul și mulțumea în șoaptă.  

– Oare cînd se termină?, mă tot întreba colega mea, nevoită să intre și să iasă cu șpalturile noului număr al revistei din biroul nostru, aflat pe holul principal și să dea astfel ochii cu scena priveghiului. 

Întrebarea mi-a sunat de rău augur. Oare cînd se termină, într-adevăr? 

La scurt timp, printr-un concurs favorabil de împrejurări, am plecat, nu doar de la revistă, nu doar de la Fundație, ci și din țară. Aș putea să-i răspund colegei mele, prietenei mele, că s-a terminat. Și totuși undeva priveghiul continuă. Undeva, într-un spațiu pe care nu mai pot să-l localizez precis, într-un timp din ce în ce mai îndepărtat și totuși teribil de prezent, Dima, Predescu, Lenuța, eu, noi, continuăm să facem același lucru. Eu tac, înțeleg, sînt rezonabilă, deși sînt mereu pe punctul de a exploda. Prietenii mei fumează. Glumesc. Zîmbim și zîmbetul rămîne pictat pentru totdeauna pe fețele noastre încă tinere, încremenite în timp. Fundația continuă să fie vie, ca o jucărie din copilărie, ca un glob de cristal în care fulgii de polistiren se agită hipnotic. Aș vrea să iau globul ăsta nenorocit și să dau cu el de pereți, să se facă praf și pulbere și în același timp nu pot s-o fac căci am o senzație de familiaritate și de responsabilitate și de vină, în plus, dacă aș face-o, noi toți, cei care eram acolo înăuntru, cei care sîntem acolo înăuntru, cine știe, poate ne facem praf și pulbere…

Salamanca, 7 decembrie 2020, 5.33 A.M.