Eminescu ca earworm

E un fel de joc al subconștientului, probabil, nu vreau să fac o mare chestie din treaba asta – sînt frînturi care se lipesc cumva, asociații cu vreun fond jungian – orice e posibil – sau simple rămășițe ale zilelor, multe, în care citesc Eminescu cu studenții în fiecare semestru de toamnă – dar e un fapt: cam în fiecare dimineață mă trezesc cu cîte o rimă de Eminescu în cap. Cafea, mic dejun, scos cîine, adunat rahat cîine, dus gunoi, Eminescu susură în fundal. Alegerile, de care nu sînt conștient responsabilă, sînt intrigant de ciudate. N-au de-a face cu ce-mi place mie din el, uneori sînt chiar contrarii. De pildă din Luceafărul, îmi place ”Îl vede azi, îl vede mîni, / Astfel dorința-i gata…” – definiția unui fel de amor. Îi scot din toropeală pe adolescenții de 20 de ani cu asta, an de an. Deci nici urmă de săgeată de Cupidon, nu coup de foudre, ci obișnuință. Azi, mîine: te-ai îndrăgostit vreodată în felul ăsta, poco a poco? Trucuri de prof bătrîn… Culmea e că indiferent de cîte ori execut numărul de magie, mă prinde și pe mine. Cînd te-ai îndrăgostit cu încetul și cînd a fost trăznet? Și care a rezistat mai bine? Și cum se îndrăgostește de Luceafăr și cum de Cătălin? Povestea în sine nu prea contează, dovadă că a luat-o de la un neamț care la rîndul lui o luase din folclor, ci contează detaliile, în astea îl căutăm pe scriitor, în intuițiile astea incredibile – tratate de psihologie încapsulate în două versuri, Stendhal, Ortega y Gasset și Denis de Rougemont alchimizați într-o frîntură năucitoare. Vedeți? Mă prinde chiar și aici, s-ar putea să vă fac să vă duceți să căutați prin bibliotecă Eminescu (just in case, cea mai manevrabilă și corectă ediție e cea a lui Petru Creția în două volume, 84. Are coperțile moi și hîrtia friabilă, că așa era pe atunci, dar e atît de atașantă, se mulează pe mîini ca o mănușă de cașmir… Fugiți de ”ediția-pléiade” a lui Simion, e icoana vie a kitsch-ului!)

Însă altceva voiam să spun. Azi m-am trezit în cap cu:

Și cît de viu s-aprinde el

În orșicare sară

Spre umbra vechiului castel,

Cînd ea o să-i apară.


Imediat sare demonul polemic și mă cert puțin cu manualele din România, cu fragmentele de pe net, cu citările din comentariile oligofrene: e ”sară”, nu ”seară”, că Eminescu știa ce e o rimă, ”orșicare”, nu ”fiecare”. Apoi îmi amintesc că ăștia ai mei de aici n-au acces la haznalele românești, n-au citit în viața lor un comentariu pentru bac, de la mine cel puțin nu vor auzi niciodată cuvintele ”poetul nepereche”, nici ”omul deplin”, nici altele asemenea, iar cei care pot citi și în românește nu vor citi decît textele scanate de mine direct din Creția care știa cum arată un vers de Eminescu și în acest sens sînt feroce. Îi feresc de rău ca o mamă isterică copilul de junk food. Măcar să nu ia otrava din mîna mea. Ceva, ceva fac bine, căci anul ăsta de pildă doi au citit Luceafărul de patru ori integral și alți șase au comis cîteva zeci de pagini de cugetări personale (nu penibilități lăcrămoase, ci realmente dileme care-i muncesc pe ei la vîrsta lor, în funcție de cultura proprie, de experiențe etc, puse pe masă, aduse printre noi de cuvintele lui Eminescu). E drept că anul ăsta au avut/am avut mult mai mult timp de citit, unul din rarelele beneficii ale pandemiei. Petrecerile fiind interzise – interzise pe bune, nu ca-n România, în sensul că rectoratul a făcut un acord cu poliția locală și încălcarea regulii se lăsa nu doar cu amendă, ci și cu exmatriculare din universitatea publică – a rămas un surplus de timp și iată-l pe Eminescu prezent printre noi mai ceva ca știrile zilei. Am făcut inclusiv un fel de concursuri între poeți spanioli afini și el, pe tipuri de poezie, și nu de puține ori a cîștigat românul la puncte, în încleștarea cu Adolfo Bequer, Carolina Coronado, Espronceda. A fost frumos. Ideea e, întotdeauna de altfel, să faci pe dracu în patru și să creezi o ficțiune acolo, în sala de curs, în care să creadă ei, studenții și să crezi și tu. O ficțiune în care cel mai important lucru din lume, timp de o oră jumate, e de ce o dată zice ”viața-mi luminează” și apoi, la sfîrșit, doar ”norocu-mi luminează”. Închizi ușa sălii de curs și în acel spațiu nu mai e ridicol să te ocupi cu asemenea despicări de fire în patru, așa cum nu e ridicol să te confesezi la terapie. Safe space cu un scriitor mort de 131 de ani. Ha, a murit exact cu 100 de ani înaintea lui Ceaușescu, nu mă gîndisem… Sigur, în aceste condiții, trăind cîteva luni cu Eminescu ca și cum ar fi fost un vecin de aici din Salamanca, nu e de mirare că mă trezesc cu versuri care-mi cîntă (precum) Dunărea, dacă-i vreme bună, rea.

Și totuși, insist să cred că acești earworms au tîlcul lor. De ce tocmai ”și cît de viu s-aprinde el”? Ce avem aici? Un luceafăr care se aprinde viu în fiecare seară, plin de iluzii, de încredere, de entuziasm. Un naiv, un prea-grăbit poate, ceva din deziluzia finală deja palpită, ”cît de”, nu ”foarte” sau altceva, ”cît de”, un pic de milă parcă în cuvintele alese pentru a-i descrie nerăbdarea. Îndrăgostit. Ridicol? Oarecum. Înduioșător în orice caz. Imaginea celui puternic, celui superior, celui suprem îngenuncheat de amor. Ideea în sine de amor ca umilire benevolă. Apoi, dacă nu un martor extern e cel care-l descrie, ci fata de împărat, dacă ea vede în locul unei planete care apare în fiecare seară nu un fenomen astronomic normal, ci dovada îndrăgostirii, asta ce poate însemna? Nu cumva că vezi ceea ce vrei să vezi? Steaua nu e stea, e un ”tînăr voevod cu păr de aur moale” și ea nu răsare, ci vine să mă vadă. Pe mine, fata de împărat. Versurile sînt atît de simple, atît de austere, jocul cu perspective, atît de subtil, încît ne putem juca cu ele ca și cum ar fi piese de șah, combinațiile sînt plauzibile în multe sensuri, iar sensurile, dacă ai răbdare, se pot transforma uneori în mici revelații.

Și totuși, de ce mă urmărește pe mine, exact în aceste zile, exact secvența asta în românește? Cine e naiv, cu răbufniri de entuziasm (critica e un fel de entuziasm, te iei de lucruri pentru că speri că o să fie mai bune, altfel nu te mai apuci), cu postări pe facebook pline de indignare, pe care eventual apoi le șterge, de silă și ca să scape de mesaje inoportune… Ce e vechiul castel la care cineva se întoarce iar și iar, un castel vechi, dar mai ales umbros?

Poate să fie doar o întîmplare. La fel ziceau unii și de jocul ăla inventat de psihanaliști, asociația liberă. Și tot așa, alții, de comentariul de text, că poți să bați cîmpii și să spui orice, că oricum nu interesează pe nimeni. O fi. Dar un lucru e sigur, verificat: dacă vrei să scapi de o obsesie, orice fel de obsesie, soluția e să stai de vorbă cu ea omenește, s-o confrunți, s-o iei cu binișorul. La fel și cu amintirile. Poate că e momentul să mai punem o proză, o ficțiune riguros inspirată din realitate. Mă gîndesc pînă vineri.

An earworm, sometimes referred to as a brainworm, sticky musicstuck song syndrome, or, most commonly after earworms, Involuntary Musical Imagery (INMI), is a catchy and/or memorable piece of music or saying that continuously occupies a person’s mind even after it is no longer being played or spoken about.