Camelia Roiu e unul din eroii mei personali

Răsuflaseră ușurați criminalii de la Colectiv (plus colegii de breaslă mofluji) că filmul nu luase Oscar-ul (deși nominalizarea în sine și prezența între cele 5 finaliste e deja o performanță nemaiatinsă), cînd iată se trezește Parlamentul European să-l premieze!

Mi-i imaginez pe deranjați afurisind mania occidentalilor cu filmul ăsta despre care ei, deranjații, știu că e doar un film de propagandă pentru Vlad Voiculescu care, nu-i așa, a fost dat la o parte de penibil ce era… În plus, oamenii ăia care au ieșit în stradă atunci, după Colectiv, au fost manipulați de Servicii (nu știm care anume, Servicii să fie!), după cum frumos ne explică Alina Mungiu, specialistă internațională în arcane de pădure… Pentru că era un tip pe acolo pe care-l cunoștea ea și despre care știa sigur că era agent și tot așa. Dacă ar zice-o doar Alina Mungiu, încă n-ar fi prea dramatic, universitățile nemțești au și ele uscăturile lor, nu doar Valahia de la Tîrgoviște. Dar ăia împotriva cărora s-a ieșit în stradă atunci au preluat mesajul și, prin repetiție, s-a transformat într-un fel de legendă urbană: n-a fost nimic autentic în ieșirea oamenilor în stradă după 2012, poate doar ceva naivitate. Lanternele, coregrafiile cu tricolorul, rîurile de oameni revărsate pe bulevardele Bucureștiului, cozile diasporei la vot – toate, manipulări! Cînd nu direct urzeli ale Serviciilor. Mai mult, Băsescu era un mitocan și în general toți cei care am mirosit pericolul din 2012, niște exaltați sau niște traumatizați! Am face bine să ne fie rușine și să ne băgăm sub pat, care pe unde-l are. Și să ne căutăm bine prin buzunare, nu cumva să fi fost agenți ai Serviciilor și să nu fi știut nici noi înșine! Să nu ne fi băgat vreun plic în buzunar în timp ce noi credeam că ne pasă de patrie.


Am văzut filmul a patra oară exact în ziua în care a fost premiat de Parlamentul European, împreună cu un prieten spaniol. Filmul continuă să fie pe HBO local printre primele zece ca număr de vizualizări.


Mai desensibilizată, am putut să mă uit mai bine la cum e făcut. Am ascultat mai atent sunetul îngrijit de Mihai Grecea. Incredibila ne-intruzivitate a camerei care reușește să rămînă discretă, deși e omniprezentă într-un fel pe care probabil numai specialiștii îl pot pătrunde, mie continuă să mi se pară magie pură. Figura Mirelei cînd zice, pe scări: am fost prin spitale… Adică eu însămi am fost în mijlocul acelei colcăieli de bacterii și am scăpat cu viață, îți vine să crezi? Dar cît de ușor era să nu fi scăpat… Tolontan stînd la un moment dat în poziție de yoga, pe jos, rezemat de un perete de sticlă. Vlad Voiculescu sabotat de propria frivolitate: se uită neîncetat să vadă ce mai scriu dușmanii, exact așa cum a continuat să facă și în al doilea mandat. Nu am alte informații oculte despre el, nu mă interesează ce a fost ta-su, pentru mine e limpede că ăsta a fost păcatul lui și asta l-a făcut ineficient: imaturitatea de a depinde de ce zic mercenarii, deși pretinde că orice ar zice rău despre mine, e un compliment. Bullshit. Tuturor ne pasă, toți sîntem afectați, poți doar să strîngi din dinți, ceea ce băiatul ăsta bineintenționat n-a putut, fiind infantil și crezîndu-se mai tare decît e, mai tare decît e orice om în general.

Am auzit de atîtea ori discursul ăsta în România: nu-mi pasă de ce zic ăia la Antene, nu-mi pasă de aia și nici de ailaltă, dar de fapt spumeg pe dinăuntru și mă gîndesc cum să fac să mă răzbun și nici măcar nu-mi dau seama că, de fapt, viața mea depinde bielă-manivelă exact de ceea ce pretind că nu mă afectează deloc. Nerecunoscînd și disprețuind ultimii 200 de ani de psihologie a primatei numite om, mă transform într-o replică fidelă a celor care mă maltratează. Cînd mult mai profitabil ar fi să recunoști că îți pasă, că nu există om căruia să nu-i pese ce crede despre el societatea înconjurătoare, dar că îți poți atenua suferința știind ce agendă au denigratorii, te poți proteja neascultîndu-i și necitindu-i, dînd block, ducîndu-te la terapie, scriind sau povestind unui prieten, în fine, există metode de ușurare a poverii. Dar cînd tu pretinzi că nici nu există povara…!

Camelia Roiu știe însă că nimeni, deci nici ea, nu e atît de rezistent… o văd în film avînd în minte monologul recent de pe youtube în care povestește cum sora ei i-a reproșat că s-a băgat în rahat și s-a oferit s-o ajute, să se ducă ea la spital, unde lucrează Camelia Roiu și s-o împace cu șefii. Eventual le-ar fi spus: lăsați-o că e nebună, de mică a fost… Mama i-a reproșat că nu era vopsită atunci cînd a apărut la televizor. Sper că nu mai comunică nici cu sora, nici cu mama și că psihanaliza i-a extirpat apendicele sentimentalismului local care iartă orice pe motiv de sîngele apă nu se face. Uneori se face otravă direct. În orice caz, Camelia Roiu a rămas tot în Spitalul de Arși, probabil pacienții încă vii sînt în continuare acoperiți cu cearșaful ca și cum ar fi morți, are un șef direct la fel de abuziv și în general simte de atunci, din 2015, cînd n-a mai suportat și s-a dus să vorbească cu Tolontan și să spună, să arate ce se întîmplă în Spitalul de Arși (mai bine să-i zicem de Spitalul de Silicoane), simte ura tuturor colegilor, chiar și a celor care în particular și pe șoptite îi spun că are dreptate. Atunci cînd oamenii ăștia îți spun, la ureche, cu mii de precauții, că ai dreptate, adaugă de obicei: dar eu nu pot să fac ce faci tu. Eu nu sînt ca tine. Cu variantele: și eu aș vorbi, dar am o situație nasoală rău. Aici pot interveni amănunte: boli, familii grele, sărăcie, credite, etc. Și mai întotdeauna, concluzia, sub formă de compliment, sună cam așa: ești tare, te admir, dar uite, eu nu pot să fiu ca tine. De fapt nu e nici un fel de compliment. E un fel de a ți se spune: ești din altă specie. Și cum existența extratereștrilor printre noi încă nu s-a dovedit, ceea ce au acești binevoitori în cap e un lucru foarte simplu: ești nebună. Tu ești anormala, eu, care sînt plin de responsabilitate, de fapt, sînt normalul. Eu fac lucruri și cînd faci, trebuie să fii mai maleabil. Și realitatea socială românească, saturată cu personaje care cred pînă la moarte în această filosofie ”de bun simț” și le și merge așa zeci de ani, vine să confirme nesmintit că da, e o tîmpenie să riști. Deranjezi pe toată lumea și îți distrugi viața. Dacă cumva nu ai familie, adică nu te-ai reprodus și nici nu te-ai cununat la biserică, atunci e și mai clar de ce riști. Dacă trăiești în străinătate, iarăși e limpede pentru oricine de ce ai cojones. Dacă te îmbraci excentric, q.e.d. De fapt, oamenii ăștia ”de bun simț” nu fac nimic, nu construiesc nimic, chit că au firme de succes, case țanțoșe, conduc spitale sau țara însăși. Chiar dacă au statui, ca Everac sau Eugen Simion, chiar dacă au publicat tratate la Academie, ca bietul Dan Voiculescu de care îmi e pur și simplu milă – să fii atît de zdruncinat mintal sau atît de infantil încît să crezi că treaba aia cu nemuritorii de la Academie e literală, că e pe bune, că Moș Crăciun există… Tuturor li se pare că au pus pietre de temelie și că ei, între toți, chiar au făcut ceva valabil. Probabil așa i se pare și șefului Cameliei Roiu, că face ceva, că ”ține în mînă” o secție, de exemplu. Semnul că știu, că simt că nu e așa, că nu va rămîne după ei decît praful și pulberea sau în orice caz că va rămne nu ceea ce-și doresc ei să rămînă, e că devin apocaliptic de agresivi cînd îi atingi chiar și cu o floare. Sînt touchy. Rău. Pentru că știu: ei nu construiesc decît minciuna imensă care e toată țara asta, rînesc la o impostură care acum pare eternă, exact cum eterni păreau Ceușescu sau Dragnea sau Uniunea Sovietică sau cum etern pare un coșmar. Indiferent cît de solid li se pare că au construit, cumva intuiesc că e suficientă o vorbă ca să le distrugă vraja și asta îi face să-și piardă mințile periodic, ori de cîte ori cineva dă să pronunțe cuvintele interzise. Camelia Roiu e unul din acești dez-vrăjitori, doar că acum, probabil, singurătatea ei e atît de etanșă încît nu poate auzi mesajele de solidaritate. Ca ăsta mic, al meu, de aici. Dar ele există și cine știe că e vorba în viața asta de ceva mai mult decît vedem cu ochii, auzim cu urechile sau plătim cu bani, cumva le poate intui. Sper. Camelia Roiu e unul din eroii mei personali. Sînt sigură că nu doar ai mei.

I-am povestit prietenului spaniol ce s-a întîmplat cu personajele care apar în film de cînd au fost filmate și pînă azi. Mă rog, pe scurt, dar mi-am dat seama că pe lung ar putea ieși un roman coral, din categoria portretul unei țări în X personaje-cheie. Sau încă un documentar, cu monologuri ca cel al Cameliei Roiu montate într-un fel de 1001 de Nopți de Groază ale României.