Ultima vizită în România 1.Sîmbătă.


Am pus 1 pentru că încerc să fac un serial. O să-mi tot vină în minte întîmplări din cele opt zile petrecute în România. Inițial m-am gîndit că n-are rost, că nu interesează pe nimeni. Acum, după ce m-am odihnit, am dormit agonic două zile și două nopți, cu scurte pauze cît să ne reluăm cît de cît viața noastră aici în Spania – cățelul nu știe ce e aia depresie post-România, nici plantele, nici programarea lui V. la vaccinare etc. -, mi-am dat seama că ar fi o aroganță din partea mea să mă mai întreb pe cine interesează. E posibil să nu intereseze pe nimeni, dar eu tot trebuie să spun ce cred, ce am văzut, ce am simțit.


Sînt în librăria Humanitas Kretzulescu. Nu știu de ce mi s-a pus exact pe librăria asta, poate pentru că mi se pare mai ferită, poate pentru că A. a zis că are în față o terasă chiar mișto, unde lumea chiar e amabilă și te lasă în pace, cert e că am fost de două ori. Prima dată am insistat ca M. să cumpere Amintiri, vise, reflecții și apoi Notele seminarului din 1925, pe asta am citit-o pe unde am apucat, ca să i-o las ei la plecare. (Oricum, dacă nu era Jung să mă agăț de el, cred că ar fi fost mult mai rău totul.). Traducerea e foarte bună, însuși faptul că sînt publicate majoritatea cărților Freud-Jung în românește mi se pare extraordinar. Bravo pentru Editura Trei. Am apucat totuși să mă uit și la celelalte rafturi și da, m-am uitat și dacă era pe undeva, prin vreun cotlon, cartea mea. Nu era. N-am întrebat de ea. Îmi e imposibil să zic: aveți Luminița Marcu, cartea aia cu dacii și romanii (căci titlul pus în ultimul moment înainte de intrarea la tipar de Liiceanu îmi e imposibil să-l țin minte)… În general mi se pare penibil să întreb de mine însămi, chiar și cu masca pe față, dar în contextul actual, în care eu m-am ”certat” cu editura și sînt pedepsită prin ascunderea cărții, să zic de Luminița Marcu și eventual să fac un vînzător să se simtă prost, așa cum l-am făcut pe administratorul site-ului contibutors deja, ei neputînd să spună că sînt interzisă, mi se pare ceva total nelalocul lui. Așa că am ieșit ușor tristă, dar cu Jung de mînă. Și cu gîndul că e cam meschin să mă gîndesc la cărțulia mea cînd iată ce cărți extraordinare se publică… Așa că să trecem. Apoi am fost prin oraș. Care mi s-a părut curat, da, erau saci de gunoi în jurul ghenelor prin sectorul 1, dar global, orașul mi s-a părut că arată infinit mai bine decît acum doi ani. E posibil să fie din cauză că atunci erau peste tot afișe cu Dăncilă și tîrguri organizate de Firea și aerul era impregnat de emanațiile femeilor ăstora oribile, nu știu. Cert e că mi s-a părut mult, mult mai bine. Mai puține reclame din alea imense pe clădiri, parcă și mesele prin zona Lipscani mai puțin înghesuite. Poate eram la început, era prima zi, eram odihnită, poate era prima dată cînd veneam în România în ultimii 11 ani fără să mai am nici cea mai mică dependență de ea, nici un job românesc, nici un contract, nici un motiv să fac frumos la nici un ghișeu, la nici un director de ICR, ILR, MAE, etc. Cu alte cuvinte, perspectivă de turist. N-a ținut mult, căci, deși nu mai depind financiar de România, depind emoțional, căci m-a pus dracul/vanitatea sau chiar dorința firească de a comunica cu compatrioții, nu mai contează dacă a fost ceva nobil sau nu, cert e că a fost, m-a pus deci acest impuls idiot să-mi public o carte în românește și chiar la editura asta și la editorul ăsta, despre care pe vremuri scrisesem cam nasol… Pe modelul și de Patapievici scrisesem nasol și uite că am colaborat excelent, fără să mă pună nimeni să ader la secta Omului recent. Doar că modelul nu s-a mai repetat. Și cum, deși sînt liberă, independentă și plătită ca Velázquez doar de regele Spaniei, am rana în pulpă a cărții cu dacii și romanii, în loc să mă mulțumesc cu plimbarea prin zonă, cu explicațiile pentru V. cum că pe sub Banca Națională sînt niște ruine etc, cum că uite biserica rusă cu turla ei aurită (oro de verdad?), a trebuit să intru în librăria Carturești. Mi-am zis: asta care nu e Humanitas, nu are cum să răspundă la comenzi, dacă există aceste comenzi (căci în tîmpenia mea tot nu pot să cred că editorul unei cărți le zice librarilor să scoată de la raft o carte publicată de el și despre care a emis superlative, pentru că are nervi pe autoare, nu pot să cred, în continuare, chiar și acum, aici, în orașul meu liniștit, cel cu universitatea de 800 de ani, nu pot să cred că cineva poate să fie atît de sick!). Nu era nici la Cărtureștiul ăsta cu mai multe etaje. Ok, nu e o carte de succes, s-a publicat acum un an și cîteva luni, dar erau zeci de cărți în aceeași situație frumos expuse… A mea, nu.

Nu m-am văietat, am încercat să nu-i intoxic pe cei cu care eram cu tristețea mea. La o cofetărie italiană, înțeleg faimoasă, am mîncat ceva foarte ornat, foarte dulce, cu un fel de gogoașă uscată deasupra, arăta spectaculos, dar nu mi-a plăcut. Însă tarta înghețată de fistic e extraordinară, M. cumpărase pentru acasă și am devorat-o. Foarte, foarte bună. Și V. a zis că uite, scrie în spaniolă pistacho, de fapt scria în italiană. Cam asta a fost prima zi, ne-am întors acasă și deși limbarița era enormă, am căutat să ne culcăm devreme pentru că duminică urma să facem o călătorie epuizantă fizic și psihic. Sper să revin mîine. Indiferent că nu interesează pe nimeni. De fapt, cred, în secret, că o să intereseze pe doi, trei prieteni, în general oameni extraordinari, deci să las tîmpeniile astea cu publicul, că nu avem nevoie de stadioane. Uneori un singur om e destul, really.