Ultima vizită în România. 2. Vineri, sîmbătă și duminică

2.1. Vineri și sîmbătă. București

Am dormit suficient cît să-mi dau seama că am încurcat zilele și că sîmbătă a fost de fapt vineri. Și că vineri dimineața, primul lucru pe care l-am făcut după ce i-am văzut pe ai mei a fost să mă duc întins la o cafenea din spatele statuilor de la Universitate. Nu mai există cafeneaua pe care o aveam eu în cap, dar sînt altele, toate cu terasă și nu e nimeni. Cînd să ne așezăm, apare de nicăieri o femeie tînără care ne invită, mai întîi în engleză, apoi în română, cînd își dă seama de greșeală pentru că eu îi răspund neaoș (prea neaoș și prea familiar, greu să-mi calibrez chestia asta), să ne așezăm unde vrem și începe să înșire ce au de oferit. Eu comit greșeala să și comand, repede, o cafea și o cola pentru V., dar ea se oprește, e puțin jignită și spune apăsat: o să vină chelnerul să vă ia comanda. Am greșit. Ea nu era chelner, era host. Zice așa, în engleză și cu masculinul. Host. Chelnerul vine, ușor plictisit, dar cu formula ceremonioasă cu ce pot să vă servesc și cu masca sub nas. Cafeaua cu gheață, care în Spania e o cafea în care se pune un cub de gheață, e aici ceva monumental, cu multă frișcă, un fel de frappe. Iar am greșit. Nu contează, zîmbesc, mulțumesc, aș vrea să fac ceva pentru ei, pentru hostesă, să nu mai fie supărată, pentru chelner, să nu mai fie plictisit, să mă revanșez cumva. Și îmi dau seama că exact în acest punct încep să mă enervez pentru că nu mai sînt eu însămi, pentru că nu e normal ca oamenii ăștia străini să-și dezvelească în felul ăsta rănile, prin semnale pe care le recunosc, le știu, mi le amintesc, infinita modalizare românească (estică?), toți au diverse probleme, cu identitatea, cu jobul, cu șefii lor care-i pun să recite formulele astea dimineața, cînd nu sînt alți clienți în jur… Și deși se imaginează probabil profi, sînt jupuiți, plini de răni pe care eu aș vrea să le pansez și mă enervează că vreau asta. Cînd vine și A. care se dusese să verifice ceva la o bancă, mă ridic și mă duc la antiacariatele, trei, pe care le știu la colțul străzii Doamnei și anticariatele sînt la locul lor și cumpăr cărți, multe cărți, mai multe decît trebuie pentru că sînt nevoită să le las în București, n-au cum să încapă în bagajele noastre de cabină. Printre ele, două exemplare din Mansarda, foarte ieftine, noi. Nu știu de ce le cumpăr, probabil pentru că recent s-a vorbit de cartea asta într-un grup pe facebook și mulți oameni, români care trăiesc în Spania, au zis că ar vrea s-o aibă. Nu-i cunosc, n-o să mă apuc să le trimit cartea, dar, cum mai aveam un singur exemplar corectat cu creionul și deci inutilizabil, mă gîndesc că poate fac cumva și scanez unul din exemplarele astea și le pun aici, să aibă de unde să le ia în caz că mai au dorința. Dar e evident că nu fac asta, din moment ce nici măcar n-am luat un exemplar în Spania, ci le-am lăsat în cutia de carton împreună cu celelalte lucruri pe care tata mi le va trimite prin poștă. Dacă eu însămi n-am grijă de propriile cărți, cum ar putea să aibă alții? De ce am internalizat atît de profund ridicolul scriitorului român (scriitorului în general?) care își promovează producțiile pe toate gardurile? Nu știu, am internalizat atîtea prostii încît mă mir că mai scriu, că mai pun litere una după alta fără să mă copleșească penibilul. E vina mea. Mai cumpăr Bomarzo, în românește, nu știam că există traducerea, o carte cu articole de lingvistică de Emil Ionescu, Ghilgameș, pentru că n-am găsit în spaniolă o repovestire decentă pentru copii, doar ediții filologice și o să profit ca să-i citesc lui V. în românește, traducînd consecutiv, e un exercițiu foarte bun și pentru mine, și pentru ea. Găsesc o ediție ok a Țiganiadei, o Alixăndrie cu note, Istoria Islamului în 12 personaje, pe care o știam în engleză și spaniolă, dar nu mi-am cumpărat-o, în română mi se pare că sună ok traducerea și e foarte ieftină. Găsesc și ediția mai veche din Gramatica pentru toți de Mioara Avram, nu are ce să strice, Fernando zice că e cea mai utilă carte de gramatică românească. Întreb de Mircea Anghelescu, nu au nici una dintre cele două cărți despre călători români.

Sîmbătă după-amiază ne-am dus pe Calea Victoriei, după ce am trecut cu mașina pe lîngă blocul în care am stat la Cișmigiu. N-am simțit nimic, mi-am amintit că plăteam 550 de euro pe lună, că era minuscul și destul de mizerabil și că acolo, într-o parcare de lîngă el, am avut acea altercație cu bodyguard-ul care dădea cu picioarele în cauciucurile Fordului meu Ka, cumpărat cu 2000 de euro, bani împrumutați de la o fostă prietenă, care Ford Ka stătea să se descompună în fiecare dimineață cînd plecam cu el, dar îi funcționa trapa din plafon, ceea ce mă făcea să mă simt într-o decapotabilă… Încă mai visez chestia asta cu bodyguard-ul, după atîția ani. Și încă mai cred că întîmplarea asta tîmpită, pînă la urmă fără importanță, un bodyguard bou, ca atîția alții, care ținea un loc de parcare pentru șeful lui și unde eu mă strecurasem măiastru (așa mi se părea pe vremea aia, că conduc bine, de fapt conduceam ca un gherțoi tipic, imprudent, neatent, plină de trucuri și ingeniozități, de scurtături, mă mir că am scăpat cu viață), a fost declicul. Știu sigur că eu n-am țipat, că i-am spus frumos că duc plasele sus și vin și mut mașina imediat, dar el a început să răcnească și să dea cu picioarele în cauciucuri. De ce în cauciucuri? De ce am simțit eu loviturile alea în propriul plex, nu știu. Probabil pentru că mă simțeam mai vulnerabilă ca niciodată, născusem de curînd, orice plăsuță avea o greutate insuportabilă, A. nu era cu mine, nu știu, ceva din toate astea. Așa că nostalgie a Cișmigiului, zero.

Calea Victoriei e pietonală în weekend. O mulțime de trotinete electrice, particulare sau ale primăriei, care are cel puțin două firme care le închiriază, am înțeles că nu foarte scump, trec prin stînga și prin dreapta, cu mare viteză. Mă enervează că mi-e frică. Mă enervează că se vede că mi-e frică, de parcă aș fi o căprioară occidentală care a uitat cum e și-și bate genele doar pentru că niște cetățeni trec în viteză cu niște biete trotinete. Aud iar povestea cu băiatul cu trotineta care s-a șicanat cu un motociclist și a dat într-o groapă sau ceva așa și a murit. Pe loc. Pentru prima dată în viață o iau de mînă pe V., ea e nedumerită, dar politicoasă, îi explic că nu sînt eu însămi, că mi se pare că nu știe să se ferească, că probabil așa o s-o țin cît o să stăm în România. E amuzată. Mă gîndesc ce fel de mamă aș fi fost dacă aș fi trăit în București. Mă ia groaza.

Dar laud, laud fără încetare Calea Victoriei, nu știam nici una dintre cafenelele care s-au deschis, toate, în ultimii doi ani (îmi vine să zic, dar mă abțin: unde s-au mai deschis zeci de cafenele noi în anii de pandemie, în ce oraș de pe pămîntul ăsta?), chiar seamănă cu orice capitală europeană, oamenii sînt îmbrăcați orbitor, deși aparent neglijent, acea combinație sofisticată pe care mi-o amintesc, pe care o practicam asiduu, cu eforturi și multă creativitate… Mă simt, ca de fiecare dată în București, prost îmbrăcată și atît de transpirată încît mă miros compulsiv să văd dacă nu cumva. Dar de data asta, pentru prima dată, nu mă mai simt aiurea, diferența dintre mine și ei, absolut clară – nu am nici măcar un colier, sandalele sînt destul de obosite și no name (văd cel puțin trei perechi de Birkenstock modelul nou, cu cataramă mare, aurie, trecînd pe lîngă mine), părul e ca de obicei prins la spate neglijent în timp ce tunsori funky alunecă în stînga și-n dreapta – mi se pare o diferență normală, asumată, e așa cum trebuie să fie, nu mai e o competiție, nu se mai lasă cu frustrare. (Să fie, din nou, de la faptul că nu mai depind de România? Posibil, pentru că niciodată ca acum nu m-am simțit așa de separată de compatrioți, o separare voioasă, aș zice.) Nu-mi doresc nici o clipă să-mi fi luat alte haine de acasă, să-mi fi făcut manicura, așa cum mi se întîmpla înainte, în timpul vizitelor, nu-mi doresc să mă fi fardat mai mult, ba chiar observ cum machiajul extraordinar de minuțios al femeilor din jur, de la terasa unde ne oprim să bem o cafea, nu e potrivit cu temperatura și cu umiditatea. Cafeaua pe care o comand eu, la tejghea, după ce-mi înghit, jenată, primele cuvinte care-mi ies în spaniolă, sper doar să nu se fi auzit de după mască, sigur nu s-au auzit, e, la recomandarea insistentă a cafetierului, care nu e nici chelner, nici host, ci specialist în cafele, căci cîrciuma de una gourmet dedicată acestei băuturi, încă o dată una cu panaș, ceva cu niște boabe speciale, fără cafeină, insist, decaf, zice el, desigur, eu mă gîndesc că trebuie să verific dacă e cafeină sau cofeină sau poate a intrat chiar cuvîntul ăsta, decaf… Cafea cu panaș, deci, cu pene, cu pampoane, cafea care e mult mai mult decît cafea și costă mai mult decît în Plaza Mayor din Madrid, de ce trebuie să mă gîndesc la toate astea în loc să mă bucur de bunătățile patriei? Sînt extraordinar de enervantă și trebuie să caut să-mi înghit aceste comentarii pentru că trebuie să fie insuportabile pentru ăștia din jur, pentru gazde.

Stăm la niște măsuțe care sînt lipite de geamul stabilimentului, cu fața la stradă. Ca în fața porții, la țară, ne uităm, comentăm. Văd o poetă pe care o cunosc, merge țanțoșă, e parcă și mai scundă decît mi-o aminteam, îmbrăcată ca o dominatoare, îi lipsește doar biciul, alături de un tip pe care de asemenea îl cunosc și mă gîndesc că aș putea să mă ridic, să-i salut, să vorbim. În loc de asta, îmi pun masca la loc și ochelarii de soare. Ce am putea să vorbim? Mai bine nu.

Ne plimbăm pînă la capătul străzii. Casa unde înainte era Uniunea Scriitorilor, a cărei amintire mă face să mă înfior, are acum la intrare o înghețată la cornet de mărimea unui om. O cîrciumă, deci. Întorc capul pentru că nu vreau să văd mai mult. Nici cum se cheamă cîrciuma, nici dacă e deschisă, vreau să trecem repede.

2.2. Duminică. Craiova. Caracal.

E clar că dau ocol ca să întîrzii povestea duminicii pentru că acolo e punctul nevralgic, acolo e scopul călătoriei, despărțirea de casa în care au trăit temporar sau permanent, concomitent sau succesiv, cinci generații, ultimele fiind noi și copiii noștri. Glumim, rîdem, „actili pi casî” zice E. ori de cîte ori apare între noi dosarul cu respectivele acte, procuri, cadastru și tot ce s-a mai făcut între timp pentru vînzare, chestii obositoare, întinse pe ani de zile, la care eu n-am putut să ajut nicicum. Nu e vorba că ar fi vreun palat în Italia (îmi tot vine în minte filmul surorii nevestei fostului președinte al Franței), nu e vorba că nu ne-am fi despărțit deja de casa asta acum mulți ani, atunci cînd părinții noștri au fost nevoiți să se mute la București (de fapt nu la București, ci în orașul Spitalului Fundeni), e vorba că, în ciuda eforturilor noastre de a rezolva eficient treaba asta, adică să extragem ultimele obiecte personale din ea înainte ca cumpărătorul s-o ia în posesie, ne doare. Și pe mine, și pe M. Într-un fel pe care nu pot să-l descriu. Dar suferințele personale ale tînărului Werther de la Caracal chiar nu cred să intereseze, ar fi bine s-o scurtez cu lamentațiile astea.

Pe drum, chiar după ieșirea în autostrada București-Pitești, oprim la o benzinărie. Care e un OMV. Mi le amintesc, doar că acum sînt ceva și mai galmoros. Un fel de mici mall-uri. Mașinile parcate sînt năucitor de noi, de mari și de scumpe. Înăuntru, deși spațiul e mic, abundența și varietatea sînt demolatoare. Comentez cu M. despre marca Zeva, de la care cumpăr niște șervețele umede, care în Spania nu există și ce bune sînt toate produsele lor… În Salamanca avem o fabrică de hîrtie igienică cu un cățel ca imagine corporativă, la marginea orașului, și toate magazinele, probabil mai puțin Corte Ingles și Leclerc, se aprovizionează de la ea. Cred că în toată Mercadona de două etaje de lîngă casa noastră sînt mai puține varietăți pe număratelea decît în OMV-ul ăsta. De data asta nu mă pot abține și comentez, deși caut să nu fie ofensiv, să fie constatativ. Dar primesc imediat ce-am căutat, un fel de defensivă: uite care e treaba, în București lumea chiar are bani, salariile sînt mari, există cerere, e normal să fie de toate. Salariile sînt nu mari, ci nesimțite, dacă ești în locul potrivit, în plus, salariile astea sînt luate pe datorie, sînt împrumuturi, nu e nimic firesc în toată ecuația asta românească… Dar nu zic asta. Mi-am promis înainte de a pleca că nu mai încep cu astea. Nici nu mai sînt sigură, de altfel, că am dreptate. De cînd am scris de primarul din Cezieni care apoi l-a ajutat pe tata cu schimbarea taloanelor de pensie, ba i-a adus și niște sticle de miere și i-ar fi adus și o gîscă tăiată dacă n-ar fi fost așa de cald, căci tata e nășicul primarului… Și eu m-am apucat în carte să-i țin teoria chibritului cu lașitatea de a nu se fi delimitat de Dragnea și alte aiureli. Căci sînt aiureli. În lumea asta de aici, în care tata, fără primarele din Cezieni, ar fi stat pe la uși, în căldură, la 81 de ani, comentariile mele sînt pur și simplu idioate. Noroc că primarul sigur n-a văzut cartea, n-a auzit de ea, nu avea de unde s-o cumpere etc. Așa că poate aiureli sînt și observațiile astea cu salariile neplauzibile, cu consumismul ăsta dement, cu mașinile din parcare. Sau poate nu aiureli, ci invidie, să nu neglijăm umbra. Mașina noastră are 160.000 de km și nu ne gîndim s-o schimbăm, cei cu care vorbesc au mașini impecabile, deși nu nesimțite, deși nu iau șpagă, deși… dar așa gîndesc, așa înțeleg să-și trăiască viața, de ce să vin eu să le spun că nu e bine? Poate că e bine. Binele lor, pe care eu nu-l mai înțeleg, de parcă m-am tîmpit sau am ”alunecări de stînga” cum zicea Tăpălagă. Tăpălagă, pe care-l cunosc de 20 de ani, cu care m-am văzut într-una din vizitele anterioare, alături de care am scris la EVZ, la Hotnews, apoi în Contributors, și care nici măcar nu mi-a spus dacă a primit cartea mea din exemplarele de protocol. De multe ori m-am gîndit că dacă nici Tăpălagă n-a simțit nevoia s-o semnaleze măcar, poate chiar nu merită, poate e o carte naivă și fără interes, la fel ca aceste comentarii din benzinăria OMV.

În Craiova nu oprim decît ca să-l lăsăm pe A. Nu cobor din mașină. Văd pe geam liceul Carol, Bălcescu, care stă să cadă. O ruină pur și simplu, dar cu o plăcuță nouă pe care scrie că s-a înființat în 1826. Repet istoria cu preotul, prof de religie, care e director și are concomitent o firmă de pompe funebre care se numește Infinit Azur. Sau Eternity, nu mai știu. Oricum. Nimeni nu rîde, cred că am mai spus gluma asta o dată chiar zilele astea, am scris și pe facebook cînd am aflat-o. Și totuși insist: nu e glumă, chiar e așa. Infinit Azur. Nu mă pot potoli, e clar.

Tot pe geam, casa de pe Uniri 145. M. zice că totuși e bine renovată, că trebuia renovată, eu zic că nu trebuia să taie copacii, că erau ca un parc, că acum sînt răzoare ca de intreprindere, niște pomișori scheletici din loc în loc, dar uite, au crescut, zice ea și am senzația ciudată că ne contrazicem, ca și cum ea ar fi acum de partea gherțoiului care a cumpărat-o făcînd un mișmaș cu fostul primar Bulucea, care a fost primar și pe vremea lui Ceaușescu (nu știu dacă se numea primar pe vremea aia, trebuie să verific) și dîndu-i suma de una sută mii celui care se pretindea moștenitor al lui Peresutti, deși soția lui, care într-adevăr era din familia italiană care construise casa, primise în anii 60 despăgubire de la statul comunist, casa asta nefiind printre cele luate cu japca cînd cu naționalizarea. O poveste îmbîrligată, după cum o arată și sintaxa frazei mele interminabile. La fel de interminabilă ca visele mele repetitive cu casa asta. Care să nu uităm, n-a fost niciodată a noastră, zice M. Nu uităm, dar nici a idiotului ăstuia care a umplut-o de termopane nu e și a tăiat copacii și a ras de pe fața pămîntului casa de alături, unde chiar a stat Peresutti ăl bătrîn pînă a murit și a construit în locul ei un bloc oribil, unde a făcut un centru de dializă și drenează bani de la Casa de Asigurări. Căci da, gherțoiul a cumpărat și casa de alături, unde locuia familia Brand. Poate a cumpărat toată strada. Pe acea autorizație de demolare trebuie să fie un nume, aș vrea să-l cunosc pe respectivul. Casa era o frumusețe, cu cerdac de lemn, un amestec de stil italian și românesc, cu o curte imensă ca o junglă… Nu e stupid că mă preocupă pînă la a mă certa cu propria soră aceste povești vechi și străine? E. Și e chiar comic ca eu, un copil de mini-nomenclaturiști pînă la urmă, deși sper că nu securiști, care a stat cu chirie în casa lui Peresutti 20 de ani prin bunăvoința față de tata, director la Combinat, a Comitetului Central sau a cui dracu dădea aceste aprobări pe vremea aia, să vreau să-i fac dreptate unui Peresutti pe care nu l-am cunoscut? Sau ce vreau exact? Nu știu, în primul rînd să recunoască cineva că noi, chiriașii privilegiați ai statului comunist, nu ne-am bătut joc de casa asta așa cum a făcut-o acest ins după 1989, desfigurînd-o cu termopane și tăind copacii sau demolînd-o pur și simplu pe cea de alături. Cine să recunoască? Nu știu, porniri justițiare absolut ridicole din partea mea, care mi se abat, vorba lui Eminescu, de două ori pe an, ca la păsări. Și totuși… casa asta nu e doar casa în care am stat, ci e, cumva, o sinecdocă pentru România. Altă comparație maximalistă, poate mai public o carte la Humanitas, ca să mă mai cert o dată cu ei și să umblu iar prin librării să văd cum mi-o ocultează. Cerc vicios. Eu stric.

Dar văzînd zorii mijind în Salamanca, Șeherezada sfioasă tăcu, căci își dădu seama nu doar că a scris grotesc de mult, dar că riscă să intre în amănunte care pre mulți vor supăra, care oricum erau deja supărați, cu toate inițialele schimbate și răschimbate de nu mai știe nici ea care a cui e. Poate mîine reușește să ajungă, în sfîrșit, la Caracal, deși rana din pulpă e clar că n-o lasă.