Archivo del Autor: luminita marcu

Vizită în România. Noiembrie 2015

 

1. 

Am fost cîteva zile în București, prinzînd stingerea molcomă a revoltei începute marți, cu peste 30000 de cetățeni ieșiți în stradă în București și în alte orașe și căderea imediată, miercuri, a guvernului Ponta. Atunci cînd mi-am cumpărat biletul de avion, din motive strict familiale, în urmă cu o lună, nimic din toate astea nu se întrevedea, ba dimpotrivă, PSD-ul lui Ponta, în ciuda bancurilor zilnice, părea confortabil instalat la putere pentru mult timp. Și iată că joi după-amiază era istorie. Am ajuns seara prin Piața Universității, mai erau încă oameni, puțini, în pîlcuri răzlețe. La locul incendiului se pare că erau ceva mai mulți. Nu m-am dus. Locul e însă obsesiv filmat și dat la televizor pe toate posturile, un covor de lumînări, oameni plînși, neputință – din păcate toate astea, prin repetiție, ajung să aibă ceva ușor obscen, de pomană la țară, cu orez înecat în grăsime de gîscă și un popă beat și glumeț. Iar felul în care, o dată cu venirea iernii, în România se întîmplă tragedii sîngeroase la propriu, coincidența acestor tragedii cu biletul meu de avion, faptul că parcă aterizez, ca o marionetă trasă de niște ațe, după mult timp fără să fi călcat pămîntul patriei, în plin teatrul de război, toate astea sînt atît de ciudate, încît devin grotești și în ultimă instanță, comice într-un fel răsucit, malefic, cum numai în România se poate.

 

2. 

O prietenă, una dintre puținele pe care le mai am în țară (nu că ar fi dispărut celelalte, ci pentru că nu mai comunicăm din motive politice, ceea ce mi se pare atît de ridicol încît nici eu însămi nu cred că ăsta e adevăratul motiv), mi-a înmînat cartea pe care o rugasem să mi-o cumpere de pe okazii.ro, o carte de care nu știe mi nimeni: Leon Donici, Revoluția rusă, apărută inițial în 1928, cu două ediții ulterioare, în 1978 și 1996. Mă gîndesc la o comparație cu extraordinarul jurnal al Sofiei Casanova despre Revoluția din 1917. Ambele, cărți dintr-o posibilă serie a ”efectului Sebastian”: ”Nu scriu istoria, nici nu vreau s-o scriu. Poate nu-s obiectiv în aceste pagini. Dar nimeni nu poate vorbi obiectiv despre cele petrecute și trăite. Paginile de față sînt numai ceea ce am văzut, am trăit și am suferit.” Adică exact ce mă interesează mai mult, exact asta, acest tip de literatură: ce am văzut și ce am trăit, fără alte farafastîcuri, adică un gen care în țară nu are nici nume, nici comentatori, doar o număr (mare? wishful thinking!) de cititori silențioși.  

3. 

Vizitez o altă prietenă care tocmai a fost la spital, la un prieten comun, ars și intubat, una dintre mîini operată și în curs de vindecare, dar cu hemoragie pleurală și pronostic rezervat. E cumva suprarealist să vorbim despre el așa, cum că are ”pronostic rezervat”. Îl văd venind, cu zece ani în urmă, cu un cort de fotograf ca să-mi facă hatîrul de a avea pe coperta primei mele cărți o fotografie cu placa biroului pe care scrisesem cartea, pictată de mine cu portocaliu și auriu. Pictasem cu acrilice și lăcuisem, orice încercare de fotografiere se reflecta oribil. A potrivit, am ieșit în fața blocului, am așteptat să cadă soarele într-un anumit unghi și pînă la urmă am reușit. Era în Colectiv ca să filmeze concertul, probabil o făcea cu aceeași minuțiozitate cu care îmi făcuse mie coperta. ”Pronostic” și ”rezervat” mi se par două cuvinte ciudate, care nu se lipesc unul de altul.  

4. 

Revenind la casa lui M., foarte tîrziu, noaptea, dau peste un taximetrist locvace. Mașina e curată, cronometrul merge regulamentar și mă uit cu admirație la GPS-ul de ultimă generație pe care-l are pe bord, n-am văzut încă unul la fel de fiabil la taximetriștii din Madrid sau Salamanca. Însă nu reușesc să găsesc capătul scurt al centurii de siguranță și după cîteva minute de foială stînjenită, îl întreb. Îmi răspunde imediat, cu un fel de mîndrie: Le-am tăiat. Deranjau clienții. Simt în gît vechea senzație românească, indignarea care se bulucește să iasă, certurile cu bodyguarzii, cu taximetriștii, cu polițiștii din trafic,  permanenta stare de arțag, nerespectarea veșnică a regulilor care mă scotea din minți și mă transforma zilnic într-o creatură nemulțumită, iritată, vindicativă, cu părul vîlvoi, oboseala de după fiecare asemenea altercație, grea ca o piatră de mormînt. Senzația de ridicol și de inutil. E o reacție atît de veche, un reflex atît de neexersat în ultimii ani, încît vine la pachet cu un fel de nostalgie. Și tac, nu-i zic nimic, nu protestez, așa cum aș fi făcut în urmă cu doar cîțiva ani. Trec peste, deși îmi simt pulsul accelerat, cel puțin cît viteza ilegală pe care o văd pe bord și care, în Bucureștiul pustiu de la 2 noaptea, nu coboară sub 80, 90. Și nu doar că mă abțin să-i fac educație vială, dar fac ce n-am făcut niciodată înainte, cînd mă feream ca de dracu de filosofia șoferilor de taxi, cu alte cuvinte fac conversație. Omul atît așteaptă: Ați văzut nenorocirea, cu copiii ăștia morți, arși de vii sau în chinuri prin spitale. Am văzut, zic, am un prieten printre ei. Doamnă, zice, nu e lucru curat. Vă spun, unii au primit telefoane să iasă din clubul ăla înainte să înceapă nenorocirea, mi-au spus colegii. Și ieri am dus la o locație un domn așa, mai în vîrstă, bine îmbrăcat, care mi-a zis că să țin minte de la el, că o să se afle la un moment dat. A fost lucrătură, ca la revoluție. În România nu se poate schimbare fără morți, întotdeauna trebuie morți, mai ales tineri, că ăștia doare mai rău. 

Delirul taximetristului conspiraționist îmi aduce aminte de ce evitam aceste conversații, de ce nu mi-a plăcut niciodată să sap în această sursă de înțelepciune populară încă atît de apreciată în România, de la Dinescu la Cristoiu, trecînd recent prin Turcescu, Nașul și alți. Pentru că nu e nimic interesant, haios, revelator, e doar un noroi urît mirositor care te murdărește odată deschisă ușa, indiferent cît te-ai feri. Pentru că nu e o sursă de înțelepciune, ci o sursă de superstiții, de frici incoerent exprimate, de deducții falacioase… și totodată e un fel de virus care poate nu-ți provoacă boala, pentru că ai imunitatea necesară, dar o ușoară febrilitate tot îți lasă: dacă ar fi adevărat? Dacă o miime din ce spune nenea ăsta slab de înger (al cărui IQ redus îl pot aprecia cu destulă exactitate după felul în care construiește frazele), căruia îi place să se dea important și care, din cine știe ce traume, e dispus să creadă într-un universal inside-job acolo unde nu e decît ghinion, prostie și iresponsabilitate, dacă o miime s-ar confirma cîndva, n-ar deveni totul mult, mult mai grotesc decît e deja? Mai periculos, mai frisonant și mai fără speranță decît se vede oricum cu ochiul liber, fără alte interpretări? Domnule, zic, ca să închei conversația și pentru că am ajuns la destinație, dacă e cazul așa de urît, se va afla cu siguranță la un moment dat, nici un secret așa de grav și cu atîția oameni implicați nu poate rămîne veșnic secret. Dar omul are o bibliografie pe care se bazează: Păi cine l-a omorît pe Kennedy s-a aflat, doamnă? Pînă la Kennedy, zic, haideți să ne uităm în ograda noastră, o să vedeți, revoluția, mineriada, se judecă, Iliescu, Roman și alții, inculpați, pînă la urmă totul iese la suprafață, o să vedeți… Hehe, zice el, om vedea, și-mi mulțumește ceremonios pentru bacșișul de opt lei. Taxi-ul e singurul lucru, mi se pare, mai ieftin în România decît în Spania. 

5. 

De data asta, mai mult ca în vizitele anterioare, am putut să compar prețuri. Sînt în medie cel puțin duble față de Spania. O cafea în cele cîteva locuri din centrul Bucureștiului în care am băut respectiva băutură costă aproximativ 3 euro, adică atît cît costă o cafea în cel mai turistic loc din Madrid. Eu o beau, la Salamanca, în centru, cu 90 de cenți. Cupa de înghețată la respectiva cofetărie de pe Strada Franceză, 6 lei, deci ceva mai mult de un euro, în Spania e la fel doar în localurile de lux sau foarte turistice, în rest e mai puțin, chiar sub 1 euro. Șamponul pe care mi l-am cumpărat dintr-un hipermarket din București, exact același pe care-l folosesc în Spania, 12 lei, adică aproape 3 euro, în hipermarketul spaniol aproximativ 1.60 euro. Însă, am observat că varietatea aceluiași șampon, în ceea ce privește aromele și textura, e mult mai mare în România decît în Spania. Ar fi un punct în plus pentru comerțul românesc, dacă n-ar fi în același timp semnul unei opulențe a consumismului, o stimulare a consumului dincolo de limitele normale, ceea ce e în sine inadecvat, obscen chiar, avînd în vedere veniturile din România. În hipermarketul respectiv din centrul Bucureștiului am văzut varietăți de ulei de măsline care în Spania se vînd doar în raioanele de Gourmet, doar în Corte Ingles sau Sanchez Romero. România e sofisticată, opulentă și absurdă, grotescă și paradoxală. Salariul meu de asistent universitar doctor, la Universitatea București, e de aproximativ 300 de euro, dacă aș avea aceeași poziție în Spania, adică titular, prin concurs, cu vechimea respectivă, doctorat, cărți publicate, articole: 1800 de euro net. În România aș putea cumpăra 100 de șampoane pe lună, în Spania, 1000. E un calcul simplu, fără metafore, e imaginea însăși a absurdului românesc și a spiralei unui consumism delirant, ce nu poate fi satisfăcut de salariile nominale. Deci toată lumea, la fel ca mine, pe vremuri, caută metode: unele necinstite, altele doar istovitoare, cu mult peste limitele normalității și suportabilității, ca să-și completeze veniturile și să poată trăi la nivelul impus de supermarketuri, stîrnit, stimulat de varietate, de opulență. 

6. 

Faptul că e mai curat e ceva, se pare, conjunctural. Tata: stai liniștită, e o fațadă, a intrat frica în ei, Oprescu arestat, Vanghelie, tot pe acolo, oameni ieșiți în stradă, se grăbesc să facă frumos. Dar metroul, zic eu, un pic iritată de această veșnică suspiciune, de vechea neîncredere în ”mai bine” a celor de o anumită vîrstă, metroul în care călătorim chiar acum, e curat, e nou, e bine semnalizat, n-are nimic de invidiat celui din Madrid, iar asta nu se poate face în cîteva zile, la repezeală, pentru că au ieșit oamenii în stradă, insist eu. Nu, asta s-a făcut în ultimele cîteva luni, de cînd a fost dat afară prietenul lui Vanghelie de la Metrorex, zice tata, cititor disciplinat de ziare. Deci, el nu crede că e parte a unui proces general de mai bine, ci că e doar o conjunctură, o breșă, pur și simplu nu s-a mai putut, era prea de tot, la Metrorex e unul dintre puținele sindicate reale și metroul e o treabă care afectează prea multă lume, într-un mod direct, vizibil, de fiecare zi, de asta s-a putut. E posibil, n-am urmărit subiectul, în România trebuie să urmărești totul la firul ierbii, ca să-ți poți da cu părerea. Orice impresie, orice observație, ca să nu fie stupidă, de om naiv, are nevoie de un dosar de documentare și apoi de cunoașterea minuțioasă a dedesubtului. Altfel, orice ai zice, o să-ți fie rușine peste vreo lună, cînd se vor mai afla niște ”dedesubturi”. 

7. 

La sfîrșitul întîlnirii cu G.L., mergînd toți trei pe străzile cu nume de doctori din Cotroceni, mi-a arătat o casă unde, zicea el, ori de cîte ori juca fotbal cu vecinii, vedea capul Anei Pauker, imobil, cu o privire senilă și fioroasă în același timp. Era capul care apărea în toate manualele cu doar cîțiva ani înainte și care între timp dispăruse de peste tot, în urma căderii în dizgație. Rămăsese doar în cadrul acelei ferestre și orice ar fi făcut, pe cînd era un puști și juca fotbal, nu-și putea lua ochii de la ea, figura din cadrul ferestrei îl atrăgea ca un magnet sinistru. 

8. 

Eleganța căutată și răscăutată a femeilor pe stradă – am ajuns s-o gust, în doze mici, e adevărat, pentru că prea multă lume umblă șleampătă prin alte țări. Dar, după un timp, după două sau trei zile, deja mă scoate din sărite grija de a fi asortat, grija enormă și minuțioasă de a părea chic, nonconformist, subtil accesorizat. O grijă ridicată la puterea a zecea pe toate străzile din jurul Lipscaniului, o grijă devenită scop în sine. Cred că și eu, pe vremuri, țineam să-mi afișez diferența categorică de restul vulgului în felul ăsta. Ani și ani de mici satisfacții personale… Probabil, în puținii oameni cu care m-am întîlnit zilele astea și care mă cunoșteau dinainte, voi fi produs dezamăgire, mai ales că, din nu știu ce motive, sînt chiar parcă prea neglijentă de cînd am venit. E probabil o formă inconștientă de rebeliune la adresa prea multor oameni asortați și parfumați care mișună peste tot, ca niște bomboane pe coliva celei mai sărace țări din Europa. La masa de alături, într-un restaurant din centrul vechi, o tipă tînără era atît de detaliat aranjată în stil vintage, încît părea o copie în carton tridimensional a Ditei von Teese. Sigur că uneori îmi place să văd asta în jur, în loc să văd variantele infinite de adidași NB și treningurile Nike din Castilla mea profundă, sigur că apreciez fardul elaborat în locul naturalului uneori bubos, uleios al vecinelor mele gospodine. Doar că în București e prea mult, e ca un condiment subtil vărsat în exces într-o ciorbă de potroace. Îmi face rău fizic de la un punct încolo și nici măcar nu pot să comentez aspectul cu rudele apropiate, pentru că ele însele sînt foarte minuțios aranjate și ar fi o jignire și o ciudățenie de om plecat care și-a pierdut înțelegerea pentru rafinamente. Am senzația clară că oamenii ăștia, ca mine pe vremuri, supraviețuiesc în balta asta de sărăcie și corupție doar prin grija constantă, de fiecare zi, de a-și cultiva propria diferență, iar hainele, felul în care arată, politețea exagerată sînt interfața vizibilă a acestei dorințe de diferențiere. Cum ar fi să-i lovesc în ce au mai scump? Deci mă prefac și asta mă costă, ca întotdeauna. Dar știu că e mai bine așa. Să le explic că mi se pare că acest efort le epuizează energia, că nu merită, că e doar o suprafață și, mai ales, că e parte a unei nevroze teribile, a unei dedublări care sapă la rădăcină, că totul e prea căznit ca să fie simpla plăcere de a arăta bine, ar fi un gest de mare cruzime. Că, deși mulți oameni pe stradă sînt realmente îmbrăcați frumos și original, sînt prea lipsiți de relaxare, prea perfecți în costumele lor ca să pară altceva decît ceea ce sînt probabil, niște personaje, veșnic tensionate, cu frica de a nu fi deconspirate. Vorba unei prietene: ai senzația că dacă-i lași fără pinterest, sînt morți. Nimic din nonșalanța din alte capitale, nimic din senzația de autentic, de întîmplător, de potriveală fericită, de hazard, care te face, în Londra sau în Berlin, să întorci capul după oameni pe stradă. Și uneori, mai puțin ca în Londra, desigur, și în Madrid. Acel understatement care uneori atinge adevăratul rafinament. Understatement și efortless chic, ăsta din urmă, din belșug în București, doar că fără ”efortless”. Probabil că de asta de cînd am venit umblu cu aceeași pereche de adidași în picioare și mă fardez mai puțin decît în în Salamanca cînd ies să duc gunoiul. E limpede, produc dezamăgiri, parcă-i aud pe frații români cum zic: și ce frumoasă era, săraca, pe vremuri!

9. 

În autobuzul 268, cu care mă încăpățînez să merg, stau pe scaun confortabil, la geam. Încă nu mi-am pierdut vechea abilitate de a găsi un scaun liber chiar și în cel mai aglomerat autobuz. În jur sînt mulți moși, cu plase în mîini și ochelari strîmbi – aceiași, am senzația clară că s-au urcat în acest autobuz în urmă cu zece ani, o dată cu mine și că nu s-au dat jos de atunci, în timp ce eu am trăit o viață. Un fel de Tinerețe fără bătrînețe pe dos, eu am vremuit, în timp ce ei sînt eterni. Îmi reproșează din priviri impolitețea de a ocupa un loc fără să am vreun handicap la vedere, dar nici unul nu zice nimic, nu bombăne, ceea ce reprezintă totuși un progres. Apare o controloare care nu arată deloc așa cum îmi aminteam eu controlorii: grași, transpirați, burtoși, cu geci de piele sintetică, în grupuri de cîte trei. Nu, e o femeie mărunțică, îngrijită, care, pînă să ajungă la mine și la biletul meu de zece călătorii pe care din neatenție și exces de zel l-am marcat de două ori, dă peste un copil, un adolescent de vreo 14, 15 ani care n-are bilet. Anticipez o scenă urîtă, din cauza amintirilor traumatice. Într-un tramvai, pe Mihai Bravu, eram studentă și am ajuns nu doar la scandal cu un posesor de geacă de piele sintetică, ci efectiv la un fel de luptă corp la corp, căci respectivul m-a luat de închieturile mîinilor și m-a imobilizat ca să nu pot coborî fără să-i plătesc amenda. Am făcut ca toți dracii și, chiar dacă în fapt nu aveam dreptate, pentru că nu aveam bilet, felul brutal în care m-a ținut de mîini mi-a rămas în amintire ca un fel de viol. Mă rog, o tentativă de viol, pentru că am răcnit atît de expresiv, că n-avea uniformă, că nu mi-a arătat legitimația, că dacă mă mai atinge o dată dosar penal scrie pe el, încît am coborît pînă la urmă fără să plătesc amendă, controlorul socotind desigur că n-are sens să se pună cu nebuna. Micile revoluții patetice din tinerețea mea românescă! Femeia mărunțică însă nu a vorbit urît, nu a ridicat tonul, ba chiar, am ascultat eu foarte plăcut surprinsă, i-a vorbit puștiului cu persoana a II-a plural. Nici el n-a fost obraznic, nici măcar sfidător, nu s-a uitat urît și n-a protestat. Au coborît amîndoi la următoarea stație și sînt convinsă, din felul în care a continuat să-i vorbească, că nici măcar nu i-a dat amendă, dar n-a vrut să-l ierte în văzul celorlalți călători plătitori de bilet. Desigur, poate fi o excepție, o întîmplare fericită, o controloare atipică. Poate eu văd întreaga scenă cu ochi doritori de compensație, cu un filtru de bunăvoință, iată, lucrurile se schimbă, în bine, evoluează…

10. 

Senzația veche de familiaritate, toate codurile sociale cunoscute, la îndemînă, ca și cum n-ar fi trecut toți anii ăștia; micile ceremonialuri, tihna unei mese și a unei discuții în care toți știm despre ce vorbim, avem toate referințele la purtător… Dacă de fapt mi-e dor de comoditatea asta, de ușurința cu care schimbăm subiecte, fără să fie nevoie de veșnicele referințe, explicații și contextualizări de acasă? Însă e clar, opțiunea lexicală pentru cuvîntul ”acasă” arată limpede că nu, nu mi-e dor. Familiaritatea e lucru plăcut, dar eu vreau să mă întorc acasă, acasă, unde cerul are acea culoare. Și culoarea nu e griul ăsta murdar pe care-l văd pe geam în timp ce scriu. 

11. 

Atenție la Valea Plîngerii, atenție la iepurele care îți poate ieși în cale deghizat în ceea ce se cheamă ”dor”, dar care poate fi foarte bine doar o psihoză, mai ales o psihoză de grup alimentată cu artizanat de proastă calitate. Iepurele deghizat. Sigur că sînt acolo oameni dragi, sigur că există acea familiaritate, acea plăcere ușor vinovată în care te lași pe spate, neglijent, ca la o masă de duminică în familie, nu-ți pasă că stai delabrat, că ți se văd dedesubturile, otrepele, vorba nevestei din Bath. În supa asta familiară, riscul major e să rămîi așa pe spate, în poziția asta de completă delăsare și să nu mai faci nimic, dar absolut nimic cu viața ta, mai ales acele acțiuni cu totul nonconformiste cum ar fi s-o scrii și să-i dai un sens, pentru că totul e atît de de la sine înțeles încît nu prea ai de ce, efortul își pierde orice virtute, pentru că toți știm totul unii despre alții. În străinătate ești cumva suspendat în afara timpului, fără legături reale, fără conexiuni imediate, poate mai singur, dar singurătatea mea socială din Spania e la fel de tonică ca o dimineață în care înot treizeci de lungimi în piscina acoperită. Apa care reflectă soarele și liniștea. Culorile de acasă mă însoțesc ca un roi de fluturi fastuoși de fiecare dată cînd vin în România și mi-e imposibil să mă bucur de peisajele ei, chiar și de aerul ăsta auriu de toamnă, pentru că inevitabil îl compar cu… Amintirea lor, a culorilor celei mai luminoase țări din lume, sînt pe post de cal: calul care-i amintește lui Făt-Frumos că a trecut o oră și că e timpul să se întoarcă acasă. 

12. 

În avionul de întoarcere constat încă o dată cum corpul nu minte. A fi în avion nu e, cred, pentru mai nimeni, o situație comodă, urechi înfundate, teroriști deghizați, dacă ajunge totuși o rachetă, căci Donbasul nu e chiar așa departe, ochii pe mica hartă unde se vede în timp real avionul, să trecem cît mai repede peste zona turbulentă, deja în Italia e altă lume, deja în Italia, dacă cumva cade, măcar ambulanța va veni la timp… Dar în ciuda tututor acestor frici iraționale, anti-statistice, pulsul a fost liniștit. Nu m-am enervat la adîncime nici măcar cînd femeia din fața mea și-a lăsat scaunul pe spate la maxim, iar eu efectiv nu mai aveam loc să-mi mișc nici cutia toracică și am rugat-o frumos să revină la poziția inițială, eu nevrînd, la rîndul meu, să umblu la scaunul propriu și să-l deranjez astfel pe domnul din spate care de altfel adormise încă dinainte de decolare. S-a ridicat pe deasupra scaunului, avea părul negru, vîlvoi și rimelul scurs și a început să răcnească cum că vine din România, unde l-am îngropat pe tata. Și că mîine dimineață se întoarce la șmotru în Spania și că n-o interesează că n-am loc, să-mi iau bilet la business dacă sînt sensibilă, că ea vrea să doarmă. Limba română e inegalabilă în transmiterea acestui tip de mesaje, scurte, cuprinzătoare, categorice, ca o capsulă cu esența unei lumi întregi, un personaj în mic, cu toată biografia lui. De fapt două, două personaje, eu și ea. Nu mi-am lăsat scaunul pe spate și m-am simțit mîndră că și cum aș fi reușit să întrerup astfel o ștafetă a disconfortului, a nepăsării față e celălalt. Nu știu cît îmi părea cu adevărat rău să-l trezesc pe domnul din spate și cît am vrut să fiu altfel. Altfel decît femeia asta din fața mea, personificarea patriei maligne. Un snobism civilizator, de altfel, să vrei să nu faci ca compatrioții, să pari străin.  Mi-am făcut loc cum am putut, inclusiv împingînd cu genunchii în scaunul ei, al compatrioatei, s-au auzit bufnituri și înjurături, dar am închis ochii și în scurt timp am adormit. 

Cînd am aterizat, înainte să coborîm din avion, în timp ce stăteam liniștită pe scaun ca să iasă toți grăbiții, m-am uitat în oglindă și, în ciuda trăsăturilor șifonate de zbor, mi s-a părut că întinerisem cu vreo trei ani. Vremea totuși nu vremuiește, atît timp cît nu fugi după iepurele parșiv. 

 

13. 

La două zile de la revenirea în Spania, mă aud la telefon răspunzîndu-i unei prietene spaniole, care mă întreabă amabil cum am găsit România. Ocolesc subiectul Colectiv, destul exotism tragic românesc, așa că îi spun: am găsit totul mai bine, zic, mult mai bine, Bucureștiul curat, fără cîini pe stradă, parcă mai bine luminat, centrul vechi e deja o bucățică ruptă din centrul Madridului, am trecut printr-un pasaj la Piața Presei și pe două pasarele noi, aproape că uitasem unde sînt, am mîncat cea mai bună înghețată din lume într-o cofetărie de pe Strada Franceză, trebuie să mergem împreună, trebuia să vezi culoarea frunzelor în Herăstrău, nu seamănă cu nimic… Mai am puțin și mă transform în ghid turistic, poate ar trebui să candidez pentru un post la oficiul de turism al României din Madrid. Tot ce spun e adevărat, într-un fel, doar că nu spun tot și omisiunile falsifică tabloul. Propagandă, deci. Fac și eu cam ce fac cei care subliniază binefacerile comunismului, cum ar fi alfabetizarea. Las la o parte: faptul că bucățica ruptă din centrul Madridului e așa doar dacă mergi cu capul în jos, în nici un caz dacă ridici privirea, căci de la primul etaj încolo se prăvălesc peste tine, la propriu, zidurile, tencuiala, țiglele și nimeni nu pare a fi deranjat, merge și așa; faptul că înghețata de pe strada Franceză costă cinic de mult față de salariul mediu local; faptul că mai bine luminat nu se poate aplica decît strict la trei străzi din jurul Băncii Naționale, restul e la fel de galben murdar ca întotdeauna, parcă au o fabrică de becuri stradale speciale doar pentru București, becurile-minune care deși par, nu dau lumină. Da, asta fac, constant, cu aproape toți prietenii spanioli: evit unele aspecte. Pe de-o parte pentru că simt vergueza ajena, pe de alta, pentru că spaniolii n-ar înțelege, în lipsa unor elaborate explicații filosofice, paradoxul româneasc. 

Anuncios

Those little girls, shivering in their white shirts…

fetita ciment

Vineri, 20 aprilie 2018, o fetiță de 3 ani este pusă să facă salt în cap pe ciment în fața oficialităților din România, inclusiv a primului-ministru (femeie), la Pitești, cu ocazia Sărbătorii Lalelelor…

Probabil doar dacă s-ar fi întîmplat o tragedie, dacă, făcînd acel salt nereușit, pe cimentul tare, fetița de trei ani de la Pitești ar fi dat cu ceafa de pămînt și ar fi rămas paralizată, dacă impactul cu solul tare ar fi produs zgomotul sec, caracteristic, probabil că doar atunci ar fi avut loc explozia. Explozia de indignare care a urmat după tragedia de la Colectiv. Din fericire pentru fetița de trei ani de la Pitești nu s-a întîmplat nici o tragedie. Din nenorocire pentru România va fi probabil nevoie una pentru ca reacția omenească, la unison, făcută din vocile și corpurile a sute de mii de oameni, să oprească delirul. Pentru că România se află într-un delir, n-are rost să umblăm cu eufemisme. 

Cînd spun că va fi nevoie de o tragedie, nu mă gîndesc, așa cum fac mințile zdruncinate, la vreo conspirație, la un accident aranjat de cine știe ce servicii bîntuie capetele prost mobilate. Mă gîndesc doar la hazard, oricînd posibil și la așa numitele puncte de inflexiune, care mai mereu apar sub forma unor situații-limită, ca singurele soluții de ieșire dintr-un impas prelungit. Poate ați auzit de oameni care se îmbolnăvesc brusc, eventual de o boală incurabilă, și divorțează în ultimele minute de viață. Uneori mă gîndesc, urmărind ce se întîmplă în România, că țara asta are nevoie de așa ceva. Și scriu rîndurile astea exact așa cum aș vorbi cu un prieten, cu credința ușor fantezistă de altfel, dar credință totuși, că ceva, un avertisment ascuns în vorbele mele prietenești, l-ar putea scuti de tragedie și l-ar face să iasă din minciună un pic mai devreme decît prea tîrziu. 

Dar ce mare lucru s-a întîmplat la Pitești? Am văzut comentarii care zic că se exagerează, că numita Sărbătoare a Lalelelor e una tradițională, că așa se face de mult, că oamenii vor să fie acolo și se bucură, mai ales copiii se bucură.

Am privit minutul de înregistrare cu fetița de la Ploiești de cîteva ori. Poate că e de vină instinctul matern, poate sînt sensibilizată de amintirile cu fetița mea de cînd avea trei ani, poate îmi amintesc că am plecat din România mai ales ca să nu fim nevoiți să trecem prin calvarul previzibil al grădiniței și al școlii pe model romçnesc. Poate că îmi amintesc de mine, de fetița care am fost, de olimpiadele pe care am fost așa de fericită să le cîștig și pe care le revizitez acum cu oroarea specifică pe care ți-o trezește un abuz. Iar abuzurile, atunci cînd ți se întîmplă ție, au această perversă calitate de a nu fi percepute nici o secundă ca abuzuri, ci inclusiv ca momente de glorie. Cineva comentează în josul știrii că nu-i nimic, că fetița voia să fie acolo, că era o sărbătoare locală îndrăgită, că de ce ne agităm atît… Sigur, fetița voia să fie acolo, cum să nu fi vrut dacă un întreg sistem de părinți degenerați, de profesori iresponsabili și de politicieni inumani o încurajau să fie acolo? Poate chiar vom ajunge la concluzia că fetița e de vină, ea și ceilalți copii puși să defileze în sunetul fanfarei. La fel cum tot ei sînt de vină, pentru că vor, cei care sînt purtați de părinți pe la defilări de modă, pe la concursuri televizate, scoși în față la lansări de cărți din care nu înțeleg nimic sau făcuți autori de literatură la vîrste fragede. Măcar în aceste din urmă cazuri nu le e pusă în pericol integritatea fizică… ci doar cea psihică. Dar n-are rost să intrăm în dezbateri, știu că mulți oameni vor spune, vai, dar ei vor, le place, nu au nici o altă dorință decît să cînte operă la șapte ani și să publice romane, la 10 (nu să le scrie, mulți dintre noi am scris romane și poezii pe la 10, 11 ani, dar, din feicire, n-am avut în jur oameni iresponsabili care să ne faciliteze publicarea lor și rușinea eternă de mai tîrziu!). 

A pune un copil să sară în cap pe ciment e totuși un pic mai mult decît vanitate de prost gust și frustrare de adult. E iresponsabilitate. E infracțiune chiar. E delir. Mă doare spatele fetiței de trei ani de la Pitești ca și cum eu însămi aș fi fost pusă să produc un spectacol trist, periculos și degradant în fața unor inși dezumanizați, perfect lipsiți de orice orice reacție de mamifer în deplinătatea facultăților. Cred că fetița asta, dacă ar fi avut un cățel și cățelul ar fi fost acolo cînd ea se pregătea să sară în cap pe ciment, ar fi fost întreruptă din acțiunea ei fără sens de către patruped. Cîinele ar fi simțit pericolul și ar fi încercat să-și protejeze mica stăpînă. Mama ei n-a făcut-o, probabil a aplaudat-o alături de profesoară. 

Din fericire, copiii sînt de gumă, n-a pățit nimic, s-a ridicat și a primit, fără să știe prea bine ce să facă (are trei ani, pentru Dumnezeu, nu știe să primească flori!) buchetul de la doamna îmbrăcată în roz, cu o maramă la gît. Doamna prim-ministru a României. Restul aplaudă, am dat zoom, să văd, chiar nimeni, nimeni dintre cei care aplaudau nu avea măcar o grimasă de jenă pe față, un rictus imposibil de ascuns, nici una dintre femeile de acolo nu s-a simțit prost, n-a avut pornirea animalică (sîntem mamifere, totuși, naștem pui vii!) de a se repezi la fetiță și de a o sprijini cumva, să nu cadă? Nu, nimeni. Nimeni. 

Nici una din minciunile, mitocăniile sau infracțiunile făcute de clasa politică din România nu mi se pare comparabilă cu această lipsă de reacție umană de acolo, din adunarea veselă de la Pitești. Fetița aleargă, își ia avînt, e clar că solul pe care aleargă e mult mai dur decît cel cu care era (sper!) obișnuită la antrenamente, corpul ei simte lipsa de elasticitate și ezită, pe bună dreptate, să facă saltul. Se oprește. Educatoarea, antrenoarea sau ce-o fi fost acea creatură cu formă umanoidă, se repede, nu ca s-o susțină, ci ca să-i împingă capul în jos, s-o balanseze forțat, să-i îndese centrul de greutate suficient încît să execute saltul, nu cumva să ne facem de rîs în fața delegației, că ar fi rușine, vai, vai… 

Am fugit de fondul clasei, de cadoul de mărțișor pentru doamna (consistent, în aur dacă e posibil), pentru că știam că ar fi urmat o luptă dinainte pierdută (noi, eventual cîțiva doi, trei alți părinți, împotriva unei clase întregi dispuse să facă cadouri și convinsă că e bine și frumos să le facă), am fugit de meditații (pierdere de bani și sursă de venit ilicit și nesimțit pentru profesorul de la clasă, acela care ar trebui să se simtă jignit de dublarea și plata la negru a ceea ce ar trebui să fie munca lui în clasă), am fugit pentru că dacă eu eram deja trecută prin toate astea, dacă pentru mine răul era făcut și nu puteam decît să încerc să-l repar acum, la maturitate, încercînd să înțeleg cum și de ce, încercînd să reînvăț, pe cît posibil, logica lumii în care nu se merge cu fofîrlica și nici cu sarsanaua, dacă pentru mine timpul nu avea cum să se mai întoarcă înapoi, ființa mică de lîngă mine nu avea de ce să treacă și ea prin toate astea. Și știam și că, trăind în România, nu aveam nici o posibilitate practică s-o feresc de toate astea. Pentru ea lucrurile astea sînt necunoscute, mă uit înapoi în acești opt ani de cînd am plecat și îmi dau seama că nimic, niciodată, nu-i va putea lua înapoi faptul că a crescut într-o lume în care singurul și unicul cadou care i s-a luat vreodată învățătoarei, la sfîrșitul primului ciclu de trei ani, a fost o floare pentru cumpararea căreia fiecare familie a dat fabuloasa sumă de 50 de cenți. Iar momentul a fost unul cu totul special, acea profesoară avînd o relație cu totul aparte cu cei pe care îi preluase la 3 ani și-i dusese pînă la 6, cînd toți știau deja să scrie și să citească perfect. De atunci încoace, nici măcar floarea nu s-a mai cumpărat, iar în capul copiilor din Spania nu încape ideea că profesoarei sau profesorului ai putea să-i dai ceva, cumva, vreodată, în afară de o îmbrățișare. De asemenea, am fugit de serbări, de repetiții, de costume costisitoare, de stresul pe care mi-l amintesc atît de bine de a recita ceva în fața unei mulțimi, de a dansa sau de a produce un spectacol de orice fel atunci cînd cortexul tău prefrontal nu poate face încă distincția între ficțiune și realitate. Ca al fetiței de trei ani de la Pitești căreia primul-ministru îi oferă o floare. 

Serbări există și aici. Profesorii dansează și cîntă cot la cot cu copiii, într-o învălmășeală din care nu se înțelege nimic, dar în general toată lumea se simte bine. Dacă e caz de costumație, costumele se fac din saci și hîrtie lipită, niciodată nu costă mai mult de un euro sau doi, iar cei mai costumați și cei mai caraghioși sînt întotdeauna profesorii. Directorul sau directoarea școlii își pun, eventual, masca cea mai ridicolă. Filosofia carnavalului e bine înțeleasă, cei care au autoritatea în restul timpului, o pierd în timpul fiestei. Și invers. Cea mai grea serbare a fost aceea cînd a trebuit să citească ceva, la sfîrșitul primilor trei ani. Au citit doar patru copii din toată clasa, trași la sorți, mi-a spus ea. Am vorbit apoi cu profesoara și mi-a spus că nu, nu trăsese la sorți sau trăsese, dar sorții fuseseră aranjați așa încît cîștigătorii să fie cei patru care citeau cel mai bine din clasă. Dar ca să nu sufere ceilalți, fusese declarat operațional hazardul loteriei. A fost cea mai importantă lecție de pedagogie pe care am primit-o de cînd sînt în Spania. 

Da, la nivel personal putem să ne punem la adăpost, putem să facem în așa fel încît copilul nostru să nu fie în locul fetiței care se dă cu ceafa de ciment în fața Vioricăi Dăncilă, primul-prim-ministru-femeie-din-România. Povestea în sine, imaginile, detaliile sînt insuportabile pentru prietenii mei de aici, sînt de neconceput și de neprivit. La fel au devenit și pentru mine. Nu doar că aici ar fi cu totul și cu totul ilegal să pui un copil să sară pe ciment în cap, dar e imposibil de imaginat ca situație, ca decor. Politicieni corupți sau semi-analfabeți sau hoți sau nerușinați există și în Spania cu duiumul. Există și zone în care școlile sînt, în anumite feluri, folosite în jocurile politice (copiii care sînt scoși la manifestație pentru independența Cataluniei cînd nu ei nu știu încă ce înseamnă un stat și o frontieră pot fi un exemplu). Dar a pune în pericol viața și sănătatea unui copil, la televizor, sub ochii unor politicieni care aplaudă, ar fi imposibil. Nu cred că mai e legal nici măcar la circ și nici măcar cu animale, darmite cu primatele cele mai evoluate, și asta nu doar în Spania, ci în toată Europa civilizată. Nu cred că e legal nici în Ungaria lui Orban, nici în Polonia lui Kazcinski. 

Întreb încă o dată, deși știu cît de rău sună: ar fi trebuit ca acelei fetițe să i se fi rupt ceva ca să existe în sfîrșit o reacție? Nici coafura, nici analfabetismul, nici supunerea oarbă față de altă persoană ale prim-ministrului României nu ating, poate, limita absurdului. Reacția în fața spectacolului jalnic de la Pitești, da. Faptul că se repede și-i dă flori arată o lipsă de umanitate bazală care ar fi nu condamnabilă, ci fatală pentru cariera unui politician în orice parte civilizată a lumii. Apoi, eventual, ar fi prilej de consult de specialitate. Și eventual ar da curs la o serie de acte de justiție, de pierderi de licențe de muncă cu copiii și eventual de custodie. Dacă toate astea vi se par exagerate, atunci înțeleg de ce în România se întîmplă tot felul de lucruri inimaginabile în alte părți. Pentru că România chiar a devenit absurdă. Sau, de fapt, s-a întors de unde plecase, din balta stătută în care o ținuse un dement ajuns exemplu de criminal împotriva umanității, alături de Hitler: 

”The little girls, for instance, who were to cheer on the dictator at parades, had to stand shivering in their white shirts for many hours because the illustrious “father of the nation” believed that “effeminacy is bad for character.” As part of the pedagogic vocabulary of our fathers, such a pronouncement would have been perfectly normal. Only today can one see how it glorifies heartless, sadistic chicanery.”  (Alice Miller, Breaking Down the Wall of Silence, 2009, p.82 – first published:1990.)

Sănătoși să fim, de restul de ocupăm mai tîrziu

Mesaj de la o cititoare necunoscută: “Dragă Luminița, îți mulțumesc mult pentru textul de azi. Oglinda pe care mi-ai pus-o în față a avut efect de scurtcircuit. Mi-am dat seama că, deși îmi doresc să mă bucur de fiecare zi, orice problemă de sănătate a copilului capătă dimensiuni uriașe, iar eu amân orice, în așteptarea sănătății perfecte.”

Unul dintre cîștigătorii celei mai populare loterii spaniole e un român de 16 ani, Cosmin, care trăiește în Barcelona de cînd avea 5. După aflarea veștii, Cosmin își face fotografiile de rigoare – una mai ales, ”ca să mă creadă iubita mea” – e fericit, zice ”sigur le voi cumpăra cîte ceva și părinților mei”. Tatăl, român, inginer, declară: ”Cel mai important e că sîntem toți sănătoși, că sîntem fericiți, că trăim într-un loc frumos și că avem vecini buni”.

Dacă ar fi zis doar partea cu sănătatea, tatăl lui Cosmin ar fi fost un bun român, nici nu mi-ar fi atras atenția. E o filosofie general acceptată în România că ”sănătatea e mai bună decît toate”. Ba chiar că e mai bună decît orice, că e exclusivă (și obsesivă, cu greu se pot găsi oameni mai obsedați de sănătate decît românii, obsedați la modul maladiv, ipohondru și non-adaptativ, pentru că obsesia nu înseamnă că se duc la controale preventive, dimpotrivă). Dar tatăl lui Cosmin, în cei zece ani de cînd e rezident spaniol, s-a schimbat. Zice de fericire, e adevărat, după sănătate, dar zice. Zice de locul în care stau și mai ales, un lucru cu totul special, zice și de vecini. Vecinii prietenoși au devenit un indicator de viață bună. Tatăl lui Cosmin e pe cale să devină, cred, unul dintre acei români schimbați, alterați în fondul lui românesc de trăitul în Spania, nu-l văd bine în vacanțe, printre rubedeniile autohtone, vorbind despre fericire și mai ales despre vecini. Un om, adică, ce nu se mulțumește cu sănătatea, nu se închină ei și atît. Un ciudat.

Cînd sănătatea devine obsesie, tinde să disloce, ca într-un proces tumoral de înlocuire de spațiu, orice altceva, pînă cînd restul vieții se transformă într-un fel de vid sau într-un dezastru. Am văzut mulți români perfect sănătoși (sau rezonabil funcționali) mult mai nefericiți decît un străin care duce pe picioare un cancer. În satele românești, de altfel, încă e ”rușine” să spui că a murit de această teribilă boală, ca și cum ar fi o entitate de sine stătătoare, un parazit atras de cine știe ce defect sau slăbiciune rușinoasă ale pacientului, uneori un tabu lingvistic, dacă-l zici, îl faci sau dacă arăți prin gesturi unde, în corp, l-a lovit pe cutare nenorocirea, cineva iubitor îți zice repede, nu mai arăta și bate în lemn. Eu însămi, ani și ani de zile, am zis și am crezut că cel mai frumos cadou pe care-l poți primi e un set de analize perfecte. Pe care, de altfel, cît am trăit în România, înconjurată de medici – prieteni sau rude – , nu mi le făceam. Nici ei nu și le făceau. Un cerc vicios, condimentat cu anecdote, în registru semantic specializat și frisonant: își făcea analize la fiecare șase luni și a murit în trei de o neoplazie fulminantă etc.

Prima dată cînd a trebuit să-mi fac o investigație în Spania, cu anestezie generală, a fost, cred, momentul de răscruce. M-am trezit, încă amețită, am dat să mă ridic în capul oaselor, o asistentă s-a repezit imediat și m-a pus la loc, am văzut-o cum s-a uitat în sus la monitorul frecvenței cardiace, probabil fusese ok cît dormisem și crescuse brusc cînd devenisem lucidă, probabil presiunea arterială era și ea pe culmi. Obligată să stau culcată, îmi roteam ochii scoși din orbite după medic, să vină să-mi spună (un fel de ”să vie mamița”, dar asta o zic acum, autoironia atunci mi s-ar fi părut o cruzime!). Să vină să-mi povestească cu amănunte, poate chiar cu metafore, așa cum eram eu obișnuită din patria-mumă, ce am. Ce a găsit. Prin cap îmi umblau toate comparațiile sinistre pe care le cunosc dintr-o viață de ascultat descrieri amănunțite de boleșnite, era cît o portocală, îi crescuse cît o… Cunoașteți genul. Ți se face părul măciucă și totodată ți se și umple sufletul de un fel de satisfacție morbidă atît timp cît nu e vorba despre tine. Ore și ore de asemenea povești am auzit pînă la 35 de ani, în cele mai selecte grupuri, în cele mai rafinate societăți bucureștene. Medicul, bineînțeles, n-a venit, minute lungi care mi s-au părut ore.

Ținută în poziție culcat de asistenta vigilentă, mă perpeleam fără cuvinte. Pe targa alăturată era o femeie măruntă, bătrînă sau poate doar emaciată de boală, arăta rău în orice caz, foarte rău, trei luni maxim – i-aș fi făcut la moment un pronostic a la roumaine! Și totuși, culmea, era ea cea care se uita la mine cu un fel de milă, cu un fel de amabilitate. Văzîndu-mă cum mă zbat și cum mă foiesc, între fire și cabluri, căutînd din ochi medicul care nu se prezenta să-mi dea raportul, a zis următoarele, cu o voce pierită, dar clară:

–     A, zice ea către asistentă, mie nu trebuie să-mi spuneți nimic că nu sînt medic, mie să nu-mi spuneți diagnostice. Eu atît vreau să știu: pot să mă duc mîine la piscină să înot?

Ăla a fost momentul în care eul meu românesc a fost lovit în plină figură și un alt eu, străin, a început să-și facă loc. După prima secundă de iritare, după intervalul în care, dacă n-aș fi fost țintuită acolo, i-aș fi zis mumiei să-și vadă de treaba ei, chit că nu cu aceste cuvinte, m-am calmat brusc. Sînt sigură că epifania a rămas înregistrată în monitorul cu frecvența cardiacă. Cel puțin pentru cîteva minute, am uitat că așteptam un rezultat de viață sau de moarte. Am realizat brusc cît de greșit fusese totul. Cît de greșit era însuși felul în care puneam problema, megalomania cuvintelor în sine (”de viață sau de moarte”!), lipsa de răbdare, de autocontrol, spectacolul pe care-l ofeream, chiar dacă mă abțineam totuși să ridic tonul sau să-mi smulg firele. În timp ce toți ceilalți pacienți, care trecuseră exact prin aceeași investigație, stăteau calmi, cel puțin aparent, în mine se dădeau bătăliile iadului și ceva din agitația interioară se transmitea în afară. Iar femeia asta de lîngă mine, pe care n-o interesa decît dacă se poate duce mîine la piscină… Nu, nu era o mumie și nu trebuia să-și vadă de treaba ei. Eu eram cea care trebuia să-mi văd de treabă și treaba mea nu era treaba medicilor, trebuia să-mi găsesc singură o treabă care chiar să fie a mea și acea treabă ar fi putut fi ce urma să fac a doua zi, nu în eternitatea de gust îndoielnic a ”vieții și a morții”. Trebuia să mă potelesc, să mă controlez, să fiu atentă la ce fac și să înțeleg, de pildă, că dacă monitorul începe să arate valori stabile, s-ar putea să mă lase să mă ridic și să plec mai repede, așa încît cei care mă însoțeau să nu fie nevoiți să aștepte și mai mult. Și după ce am reușit să mă extrag astfel din mizeria angoasei, să mă gîndesc la lucruri simple – cum ar fi ceilalți – la ceva ce chiar  puteam controla, chiar și de acolo, de pe targa pe care eram întinsă, totul a devenit mult mai simplu.

Tatăl meu e unul dintre cei mai sănătoși oameni de aproape 80 de ani pe care-i cunosc. Sînt sigură că, la o adică, dacă facem o întrecere de 200 de metri bras, cîștigă. Îi transmit de aici că mi-ar plăcea să aud că și-a făcut un abonament la o piscină, dar, din păcate, sînt convinsă că i se va părea o idee la fel de trăznită, de ciudată și de nelalocul ei ca aia pe care i-o tot repet eu cum că trebuie să-și găsească un hobby. Sună rău de tot, sună neromânesc, sună străin, aproape cinic, sună a copil spălat pe creier de străini, a copil devenit, de atîta trăit în alte țări, total de-sentimentalizat. Auzi, să-mi găsesc un hobby… Auzi, să mă duc pe frigul ăsta să înot, trebuie să fii nebun!

Și pentru că nu sînt nebuni, românii își duc viețile la un randament cu totul inferior celui potențial. Se tem de modul de funcționare firesc, și aleg un safe-mode, unul de supraviețuire la minim, ca nu cumva să se strice echilibrul fragil al așa numitei ”sănătăți”, aia ”mai bună decît toate”. De aici și urările de sărbători, obsesiv centrate asupra aceleași sănătăți. Dar dacă sîntem sănătoși, dacă, cel puțin în acest interval  al unui prezent rezonabil, să zicem, sîntem ok, ce facem cu restul? Ce facem cu viața pur și simplu? Ce facem azi? Cum ne-o petrecem? Riscăm cumva să fim fericiți? Sau să fim drepți, corecți, lucizi, exigenți? Demni, poate? Cred că răspunsul românesc, cel puțin ca medie statistică, e: nu! Nu riscăm! Stăm imobili, fără ieșit în stradă de pildă (oricum sînt toți la fel, ei, politicienii etc.), fără să facem nimic din ce ar putea afecta echilibrul fragil al faimoasei ”sănătăți”, ca și cum ar fi un bibelou de cristal, o păzim ca pe moaște, ne închinăm la ea, facem gesturi apotropaice (nu eficiente) și ne aștepăm la ce e mai rău, căci se știe, îmbătrînim, totul se degradează oricum (viața însăși, ce să mai vorbim de politică sau de democrație, să fim serioși!).

Cîtă enormă fraudă e în fraza ”sănătoși să fim, că restul…”! Cît de toxic e să crezi că dacă ai sănătate, ai tot, că ”e mai bună decît toate”. Cît de patetic e să te uiți înapoi și să vezi un lung șir de ani în care ai fost beton armat și totuși, prins cu altele, nu te-ai dus să înoți, de pildă, deși fericirea pură e uneori jumătatea de oră în care te simți imponderabil la suprafața apei în care se reflectă soarele de la amiază. Cîți oameni vîrstnici, nemaivorbind bolnavi, așa cum în mod evident era vecina mea de salon, își fac bocceluța și se duc să înoate, își oferă, cît timp se mai poate, această mică neprețuită plăcere (a cărei pierdere o deplînge împăratul Hadrian la începutul faimosului roman)? Sau cîți înfruntă frigul, ca Mihai Șora, sfidînd, cu cea mai nobilă și delicată indiferență, cu discreție și chiar cu umor, propria vîrstă?

Îmbătrînim deci, încovrigați asupra unei sănătăți pe care ne-o dorim unii altora ca pe cel mai de preț tezaur, cu care apoi nu facem mai nimic, de frică să n-o pierdem. Nu riscăm în general nimic, mai ales nu riscăm să supărăm pe cineva. Dacă o facem, riscăm să stricăm echilibrul. Echilibrul social, dar și propria sănătate. Aia mintală, căci se știe, supărările somatizează. Nu mai departe de acum cîteva zile o cunoștință pe care se pare că am agresat-o cu o postare pe facebook, mi-a transmis cît de bolnavă e, ce febră are, cum nu se poate ține pe picioare etc. Am crezut la început că are gripă, mai aveam puțin și-i uram sănătate, noroc că totuși am așteptat să văd ce mai zice, nu m-am repezit cu politețea. (Nu mi-am pierdut totuși complet instinctele românești, nu sînt încă spontan ridicolă, cum sînt în general străinii superficiali cu românii abisali). Nu, nu avea gripă, avea o boală misterioasă cauzată de vorbele mele ”nedrepte”. Ce să mai vorbim de demnitate, de bun simț și de alte abstracțiuni, cînd ea aproape că trăgea să moară din cauză de nedreptate comisă de subsemnata. Pui orice problemă morală în perspectiva bolii și ai dinamitat-o pe vecie. Numai unul fără inimă ar insista!

Tot așa mi s-a întîmplat acum vreo 20 de ani cînd am scris despre un faimos scriitor care comisese un roman execrabil, respectivul a vomitat de supărare și îmi aduc aminte și acum ședința de la România literară în care mi s-a povestit cu lux de amănunte cum se întîmplase procesul emetic. Cînd am încercat să glumesc zicînd că poate era de la vreo beție, respectivul fiind cunoscut ca degustător, a fost limpede că sînt un om rău, fără inimă și periculos. Tot acolo, în acea adunare selectă, eram mereu, dar mereu faultată de o doamnă respectabilă căreia nu i se putea răspunde în nici un fel pentru că avea cancer. Înduram ironii după ironii mută ca o lebădă, deși cred că ea, care nu era un om prost, ar fi suportat o ripostă, ba poate chiar i-ar fi plăcut să vadă că-i răspund, că nu sînt o tinerică cu părul creț care doar zîmbește tîmp. Dar presiunea socială din jur îmi cenzura orice tentativă. Cum să-i răspunzi dacă, săraca, are cancer? Nu-și dădeau seama că exact această protecție o jignea mult mai rău decît ar fi putut-o face vreo vorbă de-a mea. Un om bolnav e tot un om. Un om bolnav demn rămîne un om demn, iar unul ticălos, un bolnav ticălos.

Ipohondria românească e o chestie care se extinde, care iese din spațiul privat al sănătății fizice individuale. E o frică generală, de care nu se scapă probabil niciodată de tot, nici după zeci de ani de trăit pe alte meleaguri, nici după terapii îndelungate și costisitoare, nici după dureroase autoscopii. Dar se atenuează, se domesticește, se poate ține în lesă, ba chiar, cu multă stăruință, se poate transforma în valoare artistică, moștenirea blestemată poate deveni o trăsătură interesantă pentru un public neobișnuit cu subtilitățile nevrozei. Tu, ca individ, începi să vezi că ceea ce contează e tocmai restul, ce rămîne după, ce faci cu. Începi chiar să crezi, poate nu cu totul, ironia tot își mai arată rînjetul ei est-european, dar totuși începi să înțelegi că un om în scaun cu rotile poate fi fericit, ba chiar mai fericit, mai împăcat, mai armonios decît cel mai sănătos și fălos și musculos compatriot, decît cel mai neînfricat mafiot român care nu pronunță cuvîntul cancer, care bate în lemn și se grăbește să-ți spună că doar sănătate să aibă, că restul se rezolvă.  El, acest ceafă-groasă, n-a auzit și nici nu vrea să audă că:

It seems to me that it is not the earthquake, the flood or the cancer that makes life intolerable, horrible as those events appear. We seem capable of withstanding natural disaster, even of responding to that disaster in an honourable and decent manner. It is rather the pointless suffering that we inflict upon each other our evil that makes life appear corrupt beyond acceptability; that undermines our ability to manifest faith in our central natures.”  (Jordan B. Peterson, Maps of Meaning, 1999)

Pe el nu-l interesează asemenea lucruri, cum zicea un politruc în Gazeta literară din anii 60, ”cu asemenea subtilități noi nu avem nimic în comun”. Ba chiar ne insultă. Doar el, individul ăsta, cu care desigur, noi nu avem nimic în comun, îți va spune încă o dată, în caz că n-ai înțeles: Sănătate, că-i mai bună decît toate!  În secunda în care ești de acord cu el (și cum să nu fii de acord?), cumva te-ai făcut frate cu dracul. Dacă sănătatea e primordială, iar de restul nu prea ne pasă, deja ai semnat pactul, fără să știi. Deja ai renunțat la ”rest”, adică la tot ceea ce înseamnă viața pur și simplu, de azi, de acum, la micile gesturi care sînt doar ale tale, care depind de tine, ca dusul la piscină, ca riposta de orice fel, ca atitudinea, ca demnitatea, ca loialitatea față de ceva de dincolo de interesul tău imediat… Restul. Acele ”toate” între care sănătatea pare să fie campioana absolută, dar fără de care rămîne ea însăși fără nici un sens. Inutilă.

Dacă sănătate nu e, nimic nu e, s-ar traduce pe românește vorba biblică. Uitînd că în intervalul care rămîne între o sănătate oricum fragilă, precară, tranzitorie, ca existența însăși, și nimicul de după, mai există acel rest. Restul care e viața pur și simplu, cu care poți face ceva, cît de mic, sau poți să nu faci nimic, așteptînd inevitabilul, perpelindu-te de grijă și luîndu-ți, obsesiv, tensiunea. Trăind ca un animal fără mofturi morale, cerșind o stare de echilibru a propriilor efluvii și atît.

După ce ne-am urat unii altora multă sănătate, pe românește, ce facem cu restul? Acest rest rămîne la fel de patetic ca în ultimii șaptezeci de ani. În acest rest încap toate enormitățile românești, toate neîmplinirile, toate lașitățile, de la viața mică, individuală, la cea largă, socială. Frauda generalizată, răstălmăcirea cea mai groasă, neadevărurile cele mai năucitoare. Totul. Orice. Sănătoși să fim. De restul ne ocupăm mai tîrziu, adică niciodată.

Text publicat pe platforma  http://www.contributors.ro/editorial/sanatoși-sa-fim-de-restul-de-ocupam-mai-tirziu/ pe 9 ianuarie 2019.

Paul Cornea, așa cum l-am cunoscut

paul-cornea-a-murit-309477

1. 

Caut febril în mesajele de mail să văd cum a început corespondența mea electronică cu profesorul Paul Cornea și constat cu surprindere că primul mesaj e din 13 martie 2010 și că îi aparține. Mesaje astea au devenit, de ieri încoace, din păcate, un fel de manuscrise electronice de o valoare incalculabilă. Probabil va părea că mă împăunez cu ele, dar știu că el n-ar vedea așa lucrurile. Profesorul Cornea era un om tonic și lipsit de suspiciune și dacă i-aș fi povestit asemenea scrupule, mi le-ar fi dezamorsat imediat și mi-ar fi spus că admirația autentică e lucru rar și atunci cînd există, trebuie exprimată, fără fandoseli. Mă tem că ar fi folosit chiar acest cuvînt, avea o directețe pe care nu te puteai supăra, pentru că era lipsită de zeflemea și de orice intenție ofensatoare. 

Paul Cornea era în 2010 profesor onorific al Facultății de Litere din București, vîrstnic deja, dar mai activ decît majoritatea profesorilor tineri. Activ într-un fel discret, nici pe departe nu era genul de profesor care refuză să se retragă, foarte răspîndit în mediul academic, ci dimpotrivă, era curios, dar neintruziv, nu voia să controleze nimic, nici să-și asigure obstinat vreo posteritate, ci pur și simplu era acolo pentru cei care îndrăzneau să-l caute. Acum îmi dau seama că ”era acolo”, generos, disponibil și plin de umor și de bună dispoziție într-un fel care, pentru mine și pentru mulții alții, a fost esențial pentru că, în lipsa lui, singurătatea ar fi fost totală, mai ales pentru cei ca bine aplecați spre depresia specifică și spre pesimismul și descurajarea aferente. (Recitind cartea sa de memorii, observ încă o dată cu ce acuitate știa să surprindă această nenorocită trăsătură în cazuri celebre, precum cel al lui Mihail Sebastian, dar și cum, recunoscînd meteahna, știa să nu te facă să te simți vinovat de ea!). 

Mesajul din martie 2010 arată limpede cum profesorul Cornea, în vîrstă atunci de peste 80 de ani, se duce la secretariatul Facultății de Litere și află de acolo adresa mea de mail, după care îmi scrie un mesaj deosebit de binevoitor prin care mă anunță că a terminat de scris referatul pentru susținerea tezei mele de doctorat și mă roagă să-l sun ca să mi-l dea și să stăm puțin de vorbă. Așa era el,   simplu, firesc, amabil și surprinzător. La o vîrstă la care majoritatea congenerilor lui nu doar că nu știau să folosească un calculator, dar făceau și o virtute din asta, Paul Cornea îl folosea cu o normalitate extraordinară. Era pur și simplu un mijloc de comunicare eficient și, în consecință, nu întîrziase să și-l însușească. Încă un lucru: dintr-o poziție de o superioritate absolut indicutabilă, nu doar instituțional, dar și moral și profesional, Paul Cornea nu ezita să contacteze el un doctorand cam aiurit și cam dezordonat, care întîrziase aproape 10 ani cu scrierea lucrării, să-i amintească că se apropia data susținerii tezei și să-i ofere un referat scris cu o atenție și cu o prețuire pe care, o spun fără nici un fel de falsă modestie, sînt sigură că nu le meritam. Nu mi-a reproșat sutele de greșeli de redactare, deși mi le-a semnalat expeditiv. De fapt, teza mea, în tot ce avea ea pozitiv, i se datora. Cu cîțiva ani înainte, mă întîlnisem cu Paul Cornea pe holurile aceleiași Facultăți. Mă întrebase, cu umorul caracteristic, cît mai am de gînd să întîrzii cu doctoratul. Ascultase văicărelile mele. De abia acum îmi dau seama, atunci eram probabil prea copleșită de eternele mele „probleme”, că ar fi trebuit să fiu uimită și recunoscătoare că Paul Cornea își amintea că făceam un doctorat, că își consuma minute bune din viața lui prețioasă ca să se intereseze de o teză pe care n-o conducea, în fine, că mă ținea minte, că știa ce scriu… Dar probabil eram prea tînără și prea autocentrată pe vremea aia ca să realizez imensul cadou. Cumva, printre văicăreli, am reușit totuși să-i spun că mă simțeam foarte prost cu subiectul ales, că n-o scoteam la capăt, că mi-ar fi plăcut ca în loc de o teză de interpretare să fi făcut una descriptivă, de pildă, să descriu ce găseam în revista asta, Gazeta literară, pe care el o cunoștea ca nimeni altul, revistă pe care o consultasem sporadic ca mijloc, nu ca scop în sine. Schimbarea subiectului, după ce parcursesem etapa referatelor, după ce deja mă aflam în prelungirea perioadei ca doctorand, era ceva de neconceput. Dar Paul Cornea mi-a ascultat lunga și dezlînata poliloghie și la sfîrșit mi-a spus, fără înflorituri: fă-o. Du-te la bibliotecă și citește revista număr cu număr, primul an, apoi scrie despre ce găsești acolo. Vezi ce-ți iese. Apoi, dacă vezi că se susține ideea, că ai ce spune, că nu te obosește peste măsură, schimbă, cu orice risc. După ce ai întîrziat aproape șapte ani, nu mai contează încă doi, trei. Iar ca demers, descrierea la firul ierbii a celei mai importante reviste din epocă e mai utilă și mai valoroasă ca demers doctoral decît interpretarea, oricît de ingenioasă, a unor romane. Ai grijă, însă, că o asemenea muncă necesită răbdare, constanță și nu-ți va aduce glorie imediată. Cu cîtă delicatețe știa să pună degetul pe rană! M-am dus la bibliotecă în următorii doi ani, uneori zi după zi, doar ca să-i demonstrez profesorului Cornea că nu eram așa de inconstantă cum bănuia, că puteam să amîn recompensa, că nu căzusem în mrejele gloriei literare imediate, în fine, că meritam atenția sa. N-am știut atunci de ce, dintr-o dată, devenisem un om mult mai serios decît obișnuiam să fiu, spre uimirea prietenilor care nu se așteptau, probabil, să mă transform într-un șoarece de bibliotecă. Uneori devenim mai buni doar ca să confirmăm generozitatea cuiva.  Am găsit apoi teoretizată în Memorii atitudinea asta: ”Or, experiența m-a învățat că încrederea îi responsabilizează pe oameni, mobilizîndu-le, în chip uluitor, toate resursele și posibilitățile ascunse, pe care uneori ei înșiși le ignoră.”

Se va fi gîndit la propria biografie atunci cînd m-a încurajat să descriu Gazeta literară, la volumul nedrept uitat  care facsimila revista Propășirea, urmașa Daciei literare? E posibil. Oricum, avînd în vedere că n-a avut prea multe satisfacții de pe urma lui, e remarcabilă, încă o dată, seninătatea în care a știut să topească chiar și eșecurile. (Volumul a fost ostracizat de Elena Ceaușescu care a crezut că grafia chirilică a revistei însemna că Paul Cornea  publicase un volum în limba rusă!)

2. 

Îl cunoscusem nemijlocit pe celebrul profesor, a cărui legendă îl preceda pe holurile Facultății de Litere, în 2001, la cursul de Hermeneutică pe care-l ținea la Master. Eram 10 studenți în jurul unei mese, mulți dintre noi deja scriam în presă, iar unii aveam, îmi amintesc cu neplăcere, deja aere de vedete literare. Trebuie să fi fost un spectacol în sine pentru profesorul care le văzuse și le cunoscuse pe toate. Eu am hotărît încă de la primul curs că mă simțeam dezamăgită și m-am străduit să-mi alimentez decizia luată. Mai mult, am și verbalizat-o, cred că la a treia întîlnire. Nu știu exact de ce, cred că din cauza sonorității numelui, calul de bătaie a fost Schleiermacher. Eram, vezi Doamne, sătulă de Schleiermacher, ale cărui idei profesorul Cornea insista să ni le expună metodic. Mă așteptasem la altceva de la cursul lui, speram să avem, în sfîrșit, un contact direct cu textele, o comunicare mai directă cu profesorul, citisem opera lui Schleiermacher destul, în anii anteriori (exageram, firește). M-a ascultat, surprins. M-a lăsat să perorez, să mă simt al doilea Cucuzel, eroul creștinătății. N-a părut însă prea impresionat de îndrăzneala mea. Nu m-a pus la punct, dar nici prea multă importanță nu mi-a dat. Eu, mofluză, am hotărît că nu prea mai avea sens să mă duc la curs după așa o ofensă (tot eu mă simțeam ofensată, cred că e o trăsătură a tinereții prost înțelese, a tinereții ca imaturitate, nu ca mobilitate spirituală, tu ofensezi și tot tu te simți apoi ofensat!). M-am dus direct la examen, după ce am citit totuși din nou Schleiermacher și celelalte texte din bibliografie. Fără urmă de parapon, profesorul Paul Cornea nu doar mi-a pus 10, cred că majoritatea am luat 10, dar a ținut să mă laude de față cu toți. A fost unul din acele momente cînd simți că îmbătrînești în sensul cel mai bun al cuvîntului. Ori de cîte ori un student mă irită cu vreo ieșire intempestivă, cu teribilisme, cu provocări rizibile, încîntat de propriul curaj și îmbătat de prepotența pe care ți-o dă doar puținătatea inevitabilă a lecturilor la 20 de ani, îmi amintesc de mine, în 2001 și de Paul Cornea și reacția lui exemplară. Încă o dată mă străduiesc să-mi depășesc limitele datorită lui. Am citit apoi în memoriile sale că, de fapt, jucase și el, la rîndul lui, aceeași scenetă, cu mulți ani în urmă. Că profesorul pe care îl provocase nu-l pusese la punct suficient și că, uneori, e bine ca profesorii să iasă din neutralitatea auto-impusă și să tundă excrescențele învățăceilor, ca să-i scutească de greșeli viitoare, de suferințe și drame interioare evitabile, dar depun aici mărturie că, la rîndul lui, a fost cel puțin la fel de delicat ca Mihail Sebastian, deși avea un temperament diferit. Că nu și-a urmat propriul sfat. Că a rămas, cel puțin față de mine și cred că față de mulți alții, îngăduitor, generos și iertător fără rest. Nici măcar un sarcasm, nici măcar o glumă sau o aluzie, în toți anii care au urmat și în care am comunicat mult și la adîncime, care să-mi aminteaască ieșirea mea juvenilă din 2001. M-a tratat, exact așa cum învățase de la Mihail Sebastian, cu un respect total, cu aerul că eram un adult demn de un tratament egalitar și atent, fără să mă tuteleze o secundă, fără să alunece vreodată sub gheața politeții exemplare, deși am schimbat confesiuni și i-am povestit lucruri cu o sinceritate pe care n-am avut-o față de nici un alt profesor de la Litere. Cred că, așa cum abuzul se transmite și abuzatul devine abuzator, la fel se întîmplă și cu opusul, atunci cînd ai avut parte de generozitate și respect, le transmiți la rîndul tău, ca pe o moștenire neprețuită. E uimitor cum, trăindu-și tinerețea în condiții de discriminare atroce, mutat fiind de la un liceu normal, la unul doar pentru elevii evrei, ce nu mai meritau, conform gustului politic al unor scelerați, să învețe la liceul obișnuit, Paul Cornea n-a internalizat și n-a dus mai departe frustrarea, ci, dimpotrivă, a selectat privilegiul de a-l fi avut profesor, la liceul Cultura B (!) pe extraordinarul Mihail Sebastian. Iar de la acesta, deși i-a intuit ca nimeni altul, scăderile, a știut să primească și să ducă mai departe nu partea blestemată, ci luminosul și delicatețea personalității lui complexe. 

Cînd povestește episodul cu Mihail Sebastian, nu ezită să adauge că ceea ce-l surprinsese neplăcut pe profesorul Mihail Sebastian fusese nu îndrăzneala liceeanului, ci slaba calitate a comentariului oferit pe post de provocare! Mă îndoiesc că eseul liceeanului Paul Cornea fusese așa mediocru cum spune, dar intervenția mea a fost fără îndoială deplasată. Înțeleg însă de ce am făcut-o, de ce dintre toți profesorii de la Litere, dintre care mulți mă plictisiseră cu adevărat, am ales să-l apostrofez tocmai pe Paul Cornea, deși era, probabil, ultimul care ar fi meritat-o: pentru că am intuit, cu antenele mele de animal tînăr, că el era singurul cu care era posibilă o comunicare autentică. În rest, mă prefăceam cu succes și aveam să mă mai prefac încă ani buni pentru că prefăcătoria era nutrețul pe care-l cereau cu insistență cei mai mulți dintre funcționarii universitari, inclusiv cei care  se credeau rebeli (sau mai ales ei). Cu alte cuvinte, moțăisem fără prea multe dileme morale la multe cursuri adormitoare, dar mă trezisem vie și combativă la cel mai puțin adormitor dintre ele pentru că profesorul, chiar și cînd citea disciplinat din fișele lui cu Schleiermacher, îmi dăduse cumva, la nivel subliminal probabil, senzația că e un om viu, autentic și că merita să încerc să fiu, la rîndul meu, vie și autentică. Și am făcut-o cu brutalitatea și stîngăcia specifice vîrstei. Am avut imensul noroc, extraordinarul privilegiu, ca profesorul să știe să vadă dincolo de acel ambalaj nu tocmai îmbietor. 

3.

Îmi amintesc apoi mici frînturi care pot părea nesemnificative, dar pe care vreau să le povesesc pentru că deschid culisele spre ceea ce va fi fost profesorul Paul Cornea în viața de zi cu zi. Nu pretind că am fost prieteni, nici pe departe, în ciuda confesiunilor mele și a sfaturilor concrete, omenești, pe care mi le-a dat întotdeauna prompt, mai ales în cele cîteva zeci de mail-uri pe care le-am schimbat după ce eu am plecat din România, n-am fost apropiați. Însă cîte ceva am furat și îmi amintesc aceste frînturi omenești cu multă afecțiune, ca pe  modele de viață, nu doar de profesie. 

O dată ne-am întîlnit la Facultate, nu mai știu cu ce prilej, iar eu m-am oferit să-l duc acasă cu mașina. El mi-a mulțumit, dar m-a rugat să-l aștept pentru că trebuia să cumpere cina, îi promisese soției că în seara respectivă nu vor găti și nu vor fi nevoiți să pună și să strîngă masa. Am zîmbit în sinea mea, cu acea înduioșare și secretă dorință pe care le simți cînd vezi două persoane în vîrstă care se țin încă de mînă. (Cam asta ar trebui să însemne familia tradițională, dacă sintagma n-ar fi complet discreditată, nu?) L-am însoțit doar ca să constat, cu uimire, că se ducea nu la vreun restaurant pretențios, ci, ca un adolescent, la PizzaHut. Am așteptat alături de el să primească pizza împachetată, pentru acasă. Știa toate soiurile și combinațiile, dar a ales una nu foarte încărcată și nu două, nici măcar una întreagă, ci două felii. Mi-a explicat virtuțile frugalității. Nu le-am uitat nici azi, deși nu prea le-am urmat, încerc însă să fiu un gurmand chibzuit, cînd sînt în pericol să depășesc limita, îmi amintesc de cele două felii de pizza, una pentru sine, cealaltă pentru soție, cumpărate de Paul Cornea. Și totodată îmi doresc să pot să dau și să primesc, pînă la sfîrșit, același tip de omagiu discret, casnic, lipsit de orice grandilocvență, care e adevăratul semn al loialității statornice dintr-o familie adevărată. 

Altă dată mi-a explicat cum se poate trăi bine la marginea Bucureștiului, într-un cartier urît de blocuri ceaușiste, după ce ai trăit o viață în centru. Soluția era una simplă, zicea Paul Cornea: să ai aproape un parc. Să cauți să te ții de obiceiul de a te plimba în fiecare zi, nesmintit, pe ploaie, vînt sau frig. Am găsit apoi același sfat, întruchipat exemplar, cotidian, la Unamuno. Paul Cornea n-avea baston, ca acesta din urmă și nu se plimba, din păcate, pe străzile spălate zilnic cu detergent parfumat ale Salamancăi, nici printre monumentele ei aurite, dar avea tot restul în comun cu filosoful salamantin: constanța, înțelepciunea și extraordinara știință de a trece cu demnitate prin cele mai tulburi vremuri, cu același pas măsurat, egal, al plimbărilor de fiecare zi. La fel ca Unamuno, avusese excesele lui, făcuse greșelile lui, despre care vorbea cu subiect și predicat, dar știuse apoi să le compenseze și avusese și timpul biologic s-o facă. Poate și datorită frugalității, poate și datorită unui echilibru pe care l-am intuit mereu ca fiind unul lucrat, muncit, nicidecum un dat temperamental și am văzut apoi, în Memorii, că intuisem corect. Paul Cornea era, de fapt, un impulsiv desăvîrșit temperat. Disciplina, chiar și cea măruntă a plimbărilor zilnice sau a alimentației raționale, fusese una construită și, într-un anumit fel, fusese un manifest în contra determinismului, a fatalismului atît de prețuit la români, un reflex de modernitate, un nonconformism (față de conformismul mioritic, în primul rînd) care l-au singularizat definitiv în peisajul dîmbovițean. Paul Cornea era diferit. Paul Cornea nu mînca patagruelic, nu te invita cu gesturi grandilocvente la restaurant, nu-ți făcea complimente galante, nu se îmbrăca în blugi ca să pară tînăr, nu am auzit absolut niciodată vorbindu-se despre el ca despre un galant, deși avea un farmec indubitabil, era sportiv fără emfază, era igienic fără să pară steril. Nu bea, nu (mai?) fuma, dar nu ținea predici în contra. Era lipsit de naționalism și în general de orice formă de sectarism. Era de stînga? Era un apostat marxist trecut în extrema cealaltă? Nici una din cele două. Era echilibrat, pur și simplu. Și cred că cel mai prețios legat al său acesta a fost: caută-ți echilibrul și o dată găsit, acceptă-l fără frica de a părea demodat, vetust, nu căuta să pari tînăr cu orice preț, nu vei fi decît ridicol. Nu mi-a spus niciodată ceva atît de explicit, doar pun eu acum, în cuvinte, mesajele pe care cred că mi le-a transmis de-a lungul timpului în tot ce a lăsat să se vadă, ca profesor, ca cercetător, ca scriitor, ca om. 

4. 

Paul Cornea avea 95 de ani, dar îmi dau seama azi că niciodată, absolut niciodată nu m-am gîndit că era posibil, ba chiar omenește previzibil, ca, într-o tristă zi ca asta, să nu mai fie acolo, la capătul e-mailurilor. Ultimul mesaj pe care îl găsesc e din decembrie 2015 și îl reproduc aici, lăsînd la o parte amabilitățile către mine, care nu lipseau niciodată și care, iarăși, îmi dau seama de abia acum, au fost cel mai bun sprijin de-a lungul acestor ani. Vreau doar să se vadă cum vorbea despre un coleg, prematur dispărut dintre noi, pentru că aceleași cuvinte ar trebui să fim în stare să le spunem azi, la rîndul nostru, despre cel care a fost Paul Cornea: 

”Draga Luminita.

Iti multumesc pentru necrologul tau pe Contributors despre Florin

Manolescu. A fost un eminent coleg al meu,l-am admirat pentru

exceptionala Enciclopedie a exilului romanesc (cu care s-ar fi

putut mindri un institut intreg ),ca si pentru contributiile de istorie literara

ori incintatorul volum de nuvele SF,Mentalistii. De fapt,tot ce a facut

poarta amprenta talentului,a unei minti subtilie,a unei  tenacitati in

munca,iesite din comun, si nu in ultimul rind, al unui fin umor

intelectual. Ai mare dreptate sa-i deplingi nerecunoasterea meritelor. Era prea

decent ca sa ceara ceva iar cei care aveau piinea si cutitul  l-au

remarcat cu atit mai putin,cu cit el insusi,acceptind un post in

Germania,le-a iesit din orizontul privirii. Am multumirea sufleteasca

de a-l fi incurajat si ajutat concret, cind si cind. (Din pacate,in

limita puterilor mele modeste). Fie-i odihna usoara !”

Era prea decent… la fel ca Paul Cornea. De multe ori îmi tempera avîntul justițiar, atunci cînd eu, indignată, îi scriam despre vreun premiu primit de cîte un scriitor pe care-l sperasem mai vertical, despre cîte un intelectual care semnase scrisoarea lui Stelian Tănase din 2012, în fine despre mizeriile tipice ”Bucureștiului mic și rău”. Părea îngăduitor, părea că înțelese mai bine ca alții natura umană, faptul că ”scriitorii trebuie să continue să scrie, regizorii, să regizeze…” în oricare dintre lumi, fie ea comunistă sau post-. Uneori mi se părea prea îngăduitor, prea înțelept, prea iertător. Mi se părea că tocmai înțelegerea asta prea largă ajuta ticăloșia să supraviețuiască. Acum, azi, mă uit înapoi, la ultimii 10 ani, de pildă, și constat un lucru simplu: că Paul Cornea a fost singurul sau, oricum, unul dintre puținii, care s-a ținut constant, neabătut, departe. De premii, de fundații dubioase, de doctorate honoris causa, de posturi diplomatice, de orice fel de sinecuri care nu se poate să nu-i fi dat tîrcoale. Nu am dovezi, dar mi se pare limpede că va fi primit numeroase propuneri. Într-un fel, fără s-o declare explicit și fără să-mi dea apă la moară în perorațiile mele indignate, el însuși întruchipa ideea de demnitate pe care eu o revendicam insistent.  Ocolise o recunoaștere publică pe care ar fi meritat-o ca nimeni altul. Pînă la urmă, e inutil să le reproșezi celor care cedează că o fac, e în natura lor, în limitele lor inerente, e măsura anvergurii personale sau, mai bine zis, a lipsei ei. Important e, ca atunci cînd îți vine ție rîndul, să știi să refuzi, să reziști, să te ții departe. Și dacă, între timp, se poate să nu te acrești în reproșuri adresate altora, cu atît mai bine. Iarăși, nu-mi spunea explicit asta, era, cum ziceam, întotdeauna foarte sportiv în relațiile cu cei mai tineri, niciodată nu-i tutela, dar mesajul era implicit în atitudinea lui, în umorul cu care de-dramatiza situațiile. De pildă, ajuns în acest punct cu lectura textui de față, mi-ar fi spus, zîmbind șugubăț: prea te-ai întins! Iar eu i-aș fi răspuns: nu-i nimic. Oricît de mult aș scrie, tot n-ar fi de ajuns! 

În primăvara lui 2013 am avut iar un schimb de mesaje, într-un moment de mare cumpănă pentru mine. Nu m-a îndemnat să demisionez de la ICR-ul ajuns sub Marga, așa cum m-au îndemnat atîția alții care apoi au fost destul de acomodanți cu realitatea respectivă. Dimpotrivă, m-a îndemnat să rezist și să caut stabilitatea. Întotdeauna pragmatic, întotdeauna preocupat de binele celui cu care vorbea, încercînd să empatizeze cu postura lui, nu cu cine știe ce imperative morale. Încă o lecție. El însă, consecvent și discret, în timp ce alții, unii foștii lui discipoli, semnau infama scrisoare către UE, se ținuse departe de noul Consiliul ICR, nu-l cauționase în nici un fel pe Marga, deși, probabil, o singură vorbă din partea lui ar fi fost, pentru clica ajunsă la putere, aur curat. N-a rostit vorba asta, așa cum n-a făcut nici un fel de alte gesturi echivoce în toți acești ani, mai ales din 2012 încoace, de cînd tot cad socluri, ca popicele. Nu cred c-a fost academician, de pildă. A trăit în ultimii ani discret, în cartierul de la marginea Bucureștiului, în timp ce lui Păunescu i se ridica statuie și lui Vadim i se făceau funeralii naționale. 

5. 

Doar încă puțin, domnule profesor, trebuie să mai spun cîteva lucruri…

Întrebarea esențială cu privire la extraordinara personalitate care a fost Paul Cornea ar fi: cum de a putut să fie atît de ecumenic în admirația pe care o trezea? Cei mai diferiți oameni s-au apropiat de el în egală măsură, cei mai mari inamici de idei, de temperament sau de valori s-au întîlnit în jurul lui Paul Cornea și, uneori, chiar și-au temperat pornirile datorită lui, deși, o spun fără nici o ezitare: nu era un împăciuitorist, nu avea ipocrizia specifică, nu te agasa cu o pretinsă și omenește imposibilă neutralitate. Cînd chiar avea încredere în cineva, se dezlănțuia în portrete de un haz nebun, știa să pună eticheta laconică și perfectă, dibuia punctul slab al fiecăruia cu o dexteritate care pe alții i-a transformat în mari intriganți ai lumii literare, dar nu și pe el. De ce? Explicația pe care o încerc e că pur și simplu știa să nu depășească o barieră invizibilă. E o trăsătură misterioasă și foarte rară. Putea fi ironic, dar nu coroziv. Nu-și instrumentaliza extraordinara putere de influență pe care o avea asupra celor mai tineri, iar asta e ceva ce se simțea de la primele fraze. Te lăsa în pace, te respecta în integralitatea prostiilor tale și, deși îți spunea verde în față părerea lui, nu se punea de-a curmezișul. Dacă tu erai decis să faci prostia, nu te oprea Paul Cornea, dar dacă n-o făceai, era primul care te lăuda. Și mai ales, niciodată, dar niciodată nu te influența insidios, nu căuta să te transforme în unealtă, deși era limpede că, cel puțin unii dintre noi, am fi fost niște unelte fericite. Știa, cred că inclusiv se bucura să constate că încă era iubit, admirat, nu era un stoic, dar un fel de austeritate, un autocontrol pe care l-am mai văzut doar la cei din lumea veche, la cei educați înainte de 1945, îl oprea înainte de a profita de ascendentul pe care îl avea asupra ta. În felul ăsta, tratîndu-ne pe toți cei care gravitam în jurul lui cu egală considerație, cu răbdare, cu o politețe neprefăcută și atașantă, adică lucruri cu care nu fusesem obișnuiți în mediul intelectual bucureștean, ne făcea părtași la o comunitate lipsită de radicalism. Cînd eram în preajma lui Paul Cornea, eram brusc mai deștepți, fiecare dintre noi, indiferent de ideologiile, convingerile, obsesiile noastre, ale fiecăruia.

Circulau multe legende despre tinerețea profesorului, dar cumva etichetele nu se lipeau de el, era prea viu, prea în mișcare, ca să devină simbolul a ceva. Mă amuză să văd cum unii dintre tinerii stîngiști și-au făcut icoană din Ion Ianoși, care va fi fost o persoană cu calități, dar a cărui carte de memorii e ilizibilă, plină de parapon, de bolile prietenilor și ale dușmanilor și de o bolnăvicioasă și, din păcate tipică multor bătrîni, dorință abia camuflată de cortegiu, de fidelitate și adeziune. Sigur, Paul Cornea ar fi fost infinit mai interesant ca stindard al marxismului resuscitat, dar el nu obișnuia să stea nemișcat, în poziție de statuie, ca să primească ofrandele. I s-a reproșat, în consecință, că prea a devenit anti-comunist, că s-a pliat prea bine pe capitalism și multe alte obtuzități. Nimic mai departe de adevărul din cartea sa de Memorii. (Nu mă pot împiedica să fac o recomandare: citiți cartea sărind peste întrebările lui Daniel Cristea-Enache! Sigur, e lăudabilă inițiativa lui și faptul că l-a mobilizat astfel pe Paul Cornea să scrie aceste memorii, dar o nouă ediție, cu minime modificări, cursivă, fără întrebările de lemn, ar fi de dorit, coliziunea dintre verva și precizia de limbaj ale profesorului și limba de lemn a intervievatorului e frontală și strică peisajul. Ca o consolare pentru DCE: e ușor să pari anodin cînd împarți aceeași pagină cu Paul Cornea!) 

Dacă atunci, la începuturi, comunismul va fi avut ceva pozitiv, ca agent de progres social, ca anti-fascism anti-anti-semitism și ca purtător al unei modernități reale, Paul Cornea, ca tînăr ilegalist, a fost unul dintre cei mai onești reprezentanți ai lui. Nu o neagă niciodată, ba chiar explică, cu amănunte revelatoare, ce însemna adeziunea la UTC în anii războiului, înainte de 1944. Nu e niciodată zeflemitor față de tînărul care umbla prin fabrici să convingă muncitorii să se înscrie în UTC, dar nici duios. Dacă foarte tînărul Ion Iliescu, venit să se înscrie în UTC, îi face în epocă o excelentă impresie (zîmbet cuceritor etc), o lasă așa, nu urîțește retrospectiv impresia, deși profesorul Cornea n-a fost nici pe departe un iliescian, așa cum au fost și sînt încă mulți congeneri. Dar nici conservator n-a fost, dimpotrivă, a fost, îndrăznesc să spun, cel puțin după 65 de ani, adică după 1989, un intelectual de stînga într-o lume în care așa ceva nici nu exista, nici nu avea dreptul să existe. În România post-decembristă e în continuare o rușine, aproape o trădare, să ai ceea ce se cheamă ”alunecări de stînga”. E de înțeles, istoric vorbînd, nici în Spania post-franchistă nu prea te poți numi intelectual dacă ai convingeri de dreapta. Dar Paul Cornea era, intelectual și comportamental, întruchiparea intelectualului progresist, scientist și egalitar (niciodată n-ar fi schițat, de pildă, gestul de a-i săruta mîna unei doamne, niciodată nu l-am auzit făcînd complimente unei colege), era internaționalist în sens cosmopolit (avea, după cum se vede în mesajul despre Florin Manolescu, îndrăzneala de a nu-i disprețui pe cei din exil, dimpotrivă) și avea aceeași relaxare față de granițe cum avea față de noile tehnologii, era preocupat de jobul celor mai tineri, te întreba cum o duci, dacă ai cu ce plăti chiria, nu avea nici un fel de fanatism al inițiativei private, dimpotrivă. În general, nu părea să aibă frici, nici nevoia de delimitări, de constrîngeri specific conservatoare și știa să transmită o sănătoasă mefiență față de verdicte. I-am povestit o dată, după ce plecasem din țară, cum o scriitoare mă avertizase că mă voi ”delexicaliza” și că, în cazul în care voi scrie cărți, nu-mi voi mai găsi locul în nici o istorie literară, nici dintr-o țară, nici din cealaltă. Îi aud și acum rîsul contaminant și îmi amintesc că a zis să nu-mi fac griji, că s-au mai văzut cazuri de desțărați, unii celebri, cît despre scriitoarea respectivă, dacă o preocupa locul în istoriile literare, nu era o persoană fiabilă. Față de mulți intelectuali din generația lui, mai ales cei care reușiseră să supraviețuiască absurdului totalitarist, Paul Cornea avea modernitatea, nonconformismul pe care le-am regăsit apoi la intelectualii de stînga onorabili din Occident. Într-un fel paradoxal, a devenit de abia după 1989 ceea ce încercase să fie imediat după Război și se lămurise repede și dureros că era imposibil, doar că, din nou, în ciuda admirației pe care o trezea, vremurile tot nu erau suficient de libere și nici compatrioții, suficient de onești, încît să-i fi oferit locul care i se cuvenea. Încă o dată, n-a dramatizat, nu s-a plîns, n-a revendicat și n-a dezbinat, ca Adrian Marino, ca Ion Ianoși, ca atîția alții, merituoși desigur, dar nici pe departe de calibrul și de noblețea lui Paul Cornea. 

Și totuși, s-ar putea ca într-o bună zi să constatăm că pe dedesubtul mizeriei umane care a capturat în ultimii ani nu doar politica, ci și multe instituții culturale, care continuă să denatureze receptarea firească a cărților, care face ininteligibil peisajul cultural românesc, pe dedesubtul acestei forfoteli de mediocritate, răutate și prostie, a existat mereu un fel de ștafetă secretă, luminoasă și invicibilă, a oamenilor de calitate, a intelectualilor adevărați, cu bunele și relele lor, cu împliniri și eșecuri, dar autentici, stimulativi și care, prin simpla prezență, au luminat întunericul. 

Rămas bun, domnule profesor!

http://www.contributors.ro/cultura/paul-cornea-așa-cum-l-am-cunoscut/

 

El mismo nombre misterioso: Zamora en España, Zamora en Rumanía

castelul zamora

Vista desde el Palacio Zamora-Cantacuzino de Rumanía

Doy con un artículo publicado en Tribuna Zamora sobre el misterio del topónimo español Zamora. Dicen que los históricos no se ponen de acuerdo, pero barajan las posibilidades de que el nombre de la bonita ciudad de Castilla y Leon se debería a la antigua denominación visigoda Semure, que a su vez tendría relación con el significado de “viejo muro” o que tendría relación con la ciudad africana de Argelia, Zemmora o con un pueblo francés llamado Semur. También ha existido la explicación etimológica de una voz árabe, Samurah que significa turquesa. Todas estas posibles etimologías tienen que ver, históricamente, con las raíces celtas, latinas, visigodas y luego árabes que dejaron sus huellas en la mitad norte de lo que es hoy España.

Pero también hay una posibilidad mas casera y cariñosa, digamos. Los paisanos de la zona tenían una vaca negra a la que llamaban Mora: “Dominada de Sarracenos, la ganó el Rey don Alonso el Católico el año 748, y destruida del todo, la pobló después en el 904 Alonso III Leonés, llamándola Zamora, según el Arzobispo Don Rodrigo, a causa de que pasando en aquella ocasión una vaca negra, a quien llamaban Mora los ganaderos, cierto criado suyo, apartándola, dijo graciosamente: Za Mora, y por esto mandó el Rey que retuviera esta voz y nombre el pueblo que reedificaron”. (Juan Antonio de Estrada).

A mi, como rumana, este nombre, Zamora, me es muy familiar y eso no se debe a la corta distancia que hay entre Salamanca, donde vivo y Zamora, donde solemos comer, en muchos fines de semana soleados, el famoso arroz a la zamorana. No, la familiaridad viene de lejos. En Rumanía existen dos ríos y un monte con el mismo nombre, Zamora, existe luego un barrio cerca de la ciudad Busteni, en los montes Cárpatos, un lugar muy apreciado por su paisaje y por su potencial turístico y también existe como apellido – incluso conocí hace años a alguien de Rumania que llevaba este mismo apellido. Es más: uno de los palacios mas bonitos del Valle Prahova, en los Cárpatos del Sur, construido por un descendente famoso de la familia Cantacuzino, al principio del siglo XX, se llamaba también Zamora, aunque ahora el nombre oficial es Palacio Cantacuzino. Se puede visitar y dicen que merece la pena. Si lo buscáis en Google Maps, está en la Calle Zamora (!) de la ciudad de Busteni.

El antiguo dueño, el príncipe Cantacuzino, varios veces ministro en los gobiernos de Rumania y extraordinariamente rico (su apodo era Nababul, El Nabab), había construido también el impresionante edificio que hoy alberga el Museo Enescu en la Calle Victoria de Bucarest.

Reconozco, lo primero que me pasó por la cabeza cuando supe de esta coincidencia entre la Zamora de España y la Zamora de Rumanía, fue una posible raíz común de origen celta. Eso se debe a una resistente idea mía según la cual la herencia celta, en territorios europeos tan alejados como la península ibérica y la zona del suroeste, es una cosa insuficientemente estudiada. Pero en este sentido no tengo mas que intuición, así que solo me queda buscar en las fuentes serias que tenemos.

Conforme el diccionario onomástico publicado en 1963 por la Academia Rumana, el nombre Zamora (este diccionario lo da como nombre de un monte) viene de un verbo de origen eslavo, a zămorî, que significa morir de hambre (el mismo verbo, a zămorî, que yo no he usado ni oído nunca, aparece, con el mismo significado, en el Diccionario Etimológico de Alejandro Cioranescu). A lo mejor los refugiados en los montes (los antiguos rumanos se refugiaban a menudo en los montes en los siglos posteriores a la retirada de la administración del Imperio Romano al final del siglo III) sufrían por escasez de comida, cosa perfectamente plausible. Pero hay que tener en cuenta también que en los años 50 y 60 del siglo XX, cuando se publicó este diccionario, cualquier coincidencia con el eslavo estaba aprovechada y presentada no como posibilidad etimológica, sino como certeza. Eran tiempos de mucha amistad con el hermano grande del Este, la Unión Soviética y esta amistad influyó no pocas veces en la ciencia (lingüística, histórica) de aquella época. Después de dar como segura esta etimología del monte Zamora de la voz eslava a zămorî, el diccionario indica como coincidencias dos cosas: Zamora, ciudad de España y Zamori, el brujo del Cronógrafo de Cigalá de 1673. No, no se trata de ningún Cigála español (¡no penséis, por favor, en el famoso cantante!), sino de un clérigo rumano con este apodo, Matei Dorothei Cigalá, autor de este curioso manuscrito, donde aparece el brujo llamado Zamori (el manuscrito está en la Biblioteca de la Academia Rumana de Bucarest).

Los caminos se vuelven cada vez mas oscuros y difíciles, los lingüistas históricos saben porque… Sin embargo, podemos salir a un claro de bosque si volvemos a la explicación casera, anecdótica que recordaba al principio y que existe, casi en la misma forma, en el caso rumano. Solo que en vez de una vaca negra se trata de una perrita. Encuentro la historia en un artículo reciente publicado en una revista rumana de divulgación histórica. Parece ser que la familia Cantacuzino, justo cuando se construía el palacio, tenían una perrita de caza llamada Mura. Cuando querían que la perra les trajera la caza, le gritaban: ¡Za Mura! Terminado el palacio, por el amor que le tenían a la perrita, lo nombraron El Palacio Zamora.

Interesante y tierna coincidencia, ¿no?

Alejandro Cioranescu, Diccionario Etimológico Rumano, Universidad La Laguna, 1966
Dictionar Onomastic Rominesc, N.A.Constantinescu, Editura Academiei Republicii Populare Romine, 1963

Sigue leyendo

Sofonisba Anguissola y la novela de Carmen Boullosa

Leo un artículo en El País sobre la pintora Sofonisba Anguissola. Es muy interesante el movimiento reciente de recuperar las historias de mujeres en el arte, pero a veces echo de menos las referencias literarias.
Conozco a Sofonisba de una novela peculiar, casi hipnótica escrita por la mexicana Carmen Boullosa, La virgen y el violín, 2008. Es la historia de las niñas Anguissola, todas especiales y altamente educadas (sobre todo para los estandares de la época) y de Renzo Klotz, herredero de una familia de artesanos de violines. Todos son de Cremona. El retrato de la ciudad italiana de hace 500 años es, a lo mejor, el mayor logro de la novela de Carmen Boullosa:

“El populacho corre la voz, “¡córranle, están pelando en la calle un cuadro de las niñas pintoras!”, y córrenle y córrenle, salen a la calle los artesanos, los criados, las cocineras, hasta el monaguillo y el campanero de la iglesia, los mercaderes, el carnicero con el cuchillo en la mano, todos a ver la pintura que ha pintado la mayor de las niñas de Amílcar, las figuras de aspecto tan real que parece cosa de encantamiento. Cremona admira de lleno a las Anguissola, una chusma menos miserable y más homogénea que la romana. Y la primera de la fila es la latinista, la sabia Partenia Gallerati.”

Los cuadros de la hija mayor de Amílcar, noble italiano suficientemente excentrico como para educar y creer en sus hijas en pleno siglo XVI, fueron atribuidos a varios pintores: Tiziano, Coello, Zurbarán, Pacheco. Eso no significa que no fue reconocida como pintora en su época, el gran Miguel Angél fue uno de sus admiradores, fue pintora en la corte de Felipe II (cuyo retrato hizo, aunque luego fue atribuido a Alonso Sánchez Coello). El flamenco Van Dyck fue a conocerla en 1642, en Palermo, cuando Sofonisba tenía 96 años y estaba ciega, pero “la mano le seguía firme, sin ningún temblor”, disfrutaba todavía hablando de pintura y le aconsejó a Van Dyck que “no tomara la luz de demasiado alto porque las sombras remarcarían las arrugas de la vejez”. He puesto aquí el dibujo que hizo Van Dyck mientras la escuchaba y el retrato que pintó luego a partir de éste.

Volviendo a la novela de Carmen Boullosa, la cual recomiendo a todos los que quieran aprovechar estos últimos días de verano: la leí hace seis o siete años en Madrid y todavía me acuerdo no solo detalles de la época que Boullosa supo dibujar con maestría, a partir de algo que supongo que fue una extraordinaria documentación, pero me persigue también el sonido de la novela. La autora eligió una curiosa perspectiva, la de un narrador omnisciente y misterioso, que suena a veces naíf-vintage, a veces extremadamente sofisticado, muy alejado de los malabarismos posmodernos que suelen tentar a los novelistas históricos no comerciales. Carmen Boullosa se atreve a escribir sin la neurosis del narrador contemporáneo y tiene la valentía de no exhibirse a si misma. Sus personajes actuan con toda la complexidad psicológica de la mejor literatura, en un escenario minuciosamente histórico, pero su novela no es por eso previsible, ni del todo popular, asequible. Diría que es una novela extraña con naturalidad, sin que la autora hubiera hecho esfuerzos visibles para complicar la historia, la narración o el punto de vista. La extrañeza sale de la austeridad misma, de la fluidez con la cual el narrador (contemporáneo nuestro y expresándose en la primera persona plural, a veces con los tics de los venerables narradores de la novela clásica: “Ya iremos a eso depués. Por el momento volvemos a la reación de Miguel Ängel.”) se instala comodamente en un mundo tan remoto y desde allí, sin ningún gesto de grandilocuencia artística, cuenta la vida de una mujer fuera de lo común que vivió en la realidad y revive ahora en la mejor literatura. Pero el cuento en si mismo no es liniar y aquí está otro de los ingenios de Carmen Boullosa. Las pequeñas historias de varios personajes se alborrotan sin producir caos, sino un continuum que emula muy bien el mundo lleno de vida de los artesanos, nobles, clerigos o pueblerinos de la Italia renascentista. Una pequeña historia de una marquesa viuda que no se sabe a quién va a dejar su fortuna se entrelaza con la historia del matrimonio de una noble rescatada del deshonor por un artesano sin títulos y con otra, la del padre de Renzo, noble de pura cepa pero avinagrado por falta de dinero, todo en una avalancha de detalles y divagaciones. La voz del narrador, la de la primera persona plural, se mezcla a veces con unos poemas escritos por una mujer, Magdalena la africana o con la historia escrita en primera persona singular por el hijo del rey de España – unas cuantas páginas de gran belleza que recuerdan el “Bomarzo” de Mujica Láinez. Por encima de todo, la figura de Sofonisba respira paz y tranquilidad, igual que la pintora en vida real. Sofonisba Anguissola supo vivir una larga vida en medio de una sociedad que estaba muy por detrás de su impresionante personalidad y tiene ahora otra vida en una novela inolvidable. Aquí la tenemos en la corte de Felipe II, con su bata de pintora entre las otras damas:

“Entonces, el vestido azul, y sobreimpuesta llevará su bata de pintora. Se la pone cuando pinta; de hecho suele llevarla por los pasillos de palacio, con ella marca una distancia que nadie puede interpretar como altanería, se distingue de las otras veinticuatro damas (siempre prestas a frivolidades y distracciones, expuestas en una vitrina magna para hacerse atractivas a importantes maridos – de hecho quedan ya pocas de las que llegaron al empezar el reinado de Isabel, sólo cuatro en total, y al terminar este período de la vida en la corte sólo quedará una de las que originalmente formaron el cortejo de la reina, además de Sofonisba -), la bata marca su distancia sin causar irritación. No es que sea “más” que las otras, es que tiene un don, no puede evitarlo, se entrega a él sin manchar sus ropas nobles, para esto es la bata.”

Carmen Boullosa, La virgen y el violín, Ediciones Siruela, 2008

Cîteva reflecții despre ziua de ieri

Ieri din nou am simțit nevoia să înțeleg ce e România. Mi se întîmplă des din 2012 încoace. Sînt zile în care acolo, la București se întîmplă ceva care nu face sens în lumea obișnuită, banală și reflexul vechi, imposibil de eradicat, e să caut o carte care să-mi explice ce și cum. Poate că nici măcar n-am nevoie de o carte, ci mai degrabă de o poveste, de o frîntură de experiență proprie, ceva trăit de mine în mod direct și care nu așteaptă decît să fie făcută inteligibilă într-o înșiruire narativă, cu cap și coadă, con pies y cabeza, cum zic vecinii mei spanioli, dar pentru că e greu să stau și să scriu poveștile astea, mă reped la o carte deja scrisă, poate, cine știe, acolo găsesc explicația. Revelația. Enigma rezolvată.

Cîteodată mi se pare că jonglez cu cărțile din bibliotecă, cu cărțile de istorie, cu eseurile, cu analizele (ah, cred că în biblioteca de jos e una care se cheamă Nevroza balcanică, poate că n-ar strica să arunc o privire…) exact ca ăia care jonglează cu cărțile de tarot, să tragem una și să vedem ce ne rezervă viitorul. În Madrid, acum cîteva zile, la un semafor, ne-am holbat increduli la un magazin pe care scria Pregunta al tarot, deci cineva cîștigă suficient din treaba asta cu tarotul ca să poată plăti o chirie de spațiu comercial în centrul Madridului, există oameni care se duc, plătesc și așteaptă ca altcineva să le spună încotro o ia viața lor după cum indică cartonașele cu temperance, the hanged man, the fool, wheel of fortune, the magician… Ne simțim superiori, oameni care am depășit gîndirea magică. Dar dacă facem, de fapt, același lucru?

Cartea pe care am scos-o ieri din bibliotecă: Istoria comparată a statelor comuniste de Jean-Francois Soulet. Citită acum cîțiva ani, uitate majoritatea amănuntelor, dar ceva îmi spunea că acolo e de găsit misterul. Ce a avut România special în anii comunismului, cum a fost în 1989, acolo e de căutat și de găsit răspunsul la întrebarea chinuitoare: de ce  e România atît de jodida? Cum se poate să se întîmple iar și iar același scenariu absurd: un idiot, semi-analfabet, din sudul profund, pune mîna pe putere, se îmbogățește, dar nici măcar nu se mulțumește cu asta, nu e suficient că-și poate etala în voie averea ilicită, iubita tînără și restul podoabelor, ci, metodic, distruge, cu ajutorul acoliților, ani și ani de muncă susținută, de europenizare pas cu pas a acestei mari și nătînge țări din Europa de Est. O desface în bucăți, apoi rînjește satisfăcut. Mii și mii de oameni, care în alte circumstanțe, în alte decoruri, ar fi oameni normali, obișnuiți, poate chiar performanți, îl ajută cu sîrg, cu ingeniozitate, cu o enormă frică camuflată, raționalizată în sintagme de tipul ”toți trebuie să mîncăm o pîine”, ”nu putem noi schimba lumea”, ”avem copii de hrănit”, ”așa a fost întotdeauna pe plaiurile noastre”, ”nu te poți pișa împotriva vîntului”. Îmi dau seama că toate expresiile pe care le-am înșirat sînt specifice acelora care au totuși o urmă de luciditate, care își dau seama că totuși ceea ce fac nu e tocmai moral, nici corect, dar se adaptează, pentru că le e frică. O frică imensă, care și-a pierdut de mult obiectul, care merge pînă la frica absurdă de a da un like la o postare cu care ești de acord, dar… cine știe, mai bine să fim prudenți. E ca și cum îndemnul papei Ioan Paul al II-lea din anii 80, celebrul ”Nu vă fie frică!”, n-ar fi ajuns niciodată pînă la București.

Însă mai sînt unii care chiar cred că e bine ce fac, ermetici în turnurile lor strîmbe, zidite prost, dar se pare durabil (cel puțin durabil în comparație cu durata unei biete vieți omenești), care spun: la noi e calea și adevărul și viața, noi construim (cariere, bani, prestigiu social – adică aproape, cu o minusculă excepție, aproape toți parametri după care se judecă, psihiatric, o viață normală, împlinită!), noi sîntem cei care facem să se miște lumea, cel puțin lumea românească, restul, ăștia ca tine, dați din fleancă, cei mai mulți împrăștiați prin diverse colțuri de lume, plecați, exilați, cam suferinzi la capitolul identitate, niște izmene pe călător, pe cînd noi am rămas aici în România, stilpi ai societății. Oameni de nădejde, cu case, copii, familii tradiționale, cariere și venituri grase, oameni care se bucură și rîd în barbă că ieri, în Piața Victoriei, n-au ieșit decît 500 de cetățeni să protesteze împotriva planului de distrugere a singurei reușite românești post-1989, Justiția, anti-corupția.

Am pierdut o jumătate de oră, ieri, uitîndu-mă pe profilul de facebook al fiului ministrului Justiției, recunosc că în minutele de enervare de după citirea știrilor cu schimbările de legi făcute de ta-su și după ce citisem alte relatări despre cum s-a făcut băiatul ăsta asistent universitar în universitatea condusă de babaca, am avut impusul ușor anti-social de a-i pune, public, o întrebare, tînărului. Întrebarea ar fi fost una simplă, eventual în engleză, că vine mai comod: Domnule Ionuț Alexandru Toader, how are you today? Feels good? Dar m-am calmat. Ar fi nepoliticos să fac asta și apoi e tehnic imposibil pentru că tînărul cu fruntea înaltă, care promite o chelie la fel de impunătoare ca a tatălui, nu e printre prietenii mei, deci nu-l pot tagui. Apoi, sînt  sigură că n-ar avea nici o tresărire, e din categoria copii-perfect-idiotizați-de-părinții-lor, ca fiul lui Adrian Năstase sau ca fiica nu știu cărui deținător de pensie specială, plus salariu necuvenit, care se arăta dezgustată de ”atacurile” la pensioara lui tătuca. Sînt copii fără nici o resursă personală de rebeliune, fără nici o posibilitate de chestionare a cotețului plin de rahat în care au crescut. Nu știu cum miroase în afara lui și cred că a trăi în cloaca lor puturoasă e singura posibilitate de viață. Devin feroce cînd simt că cineva le atacă adăpostul. Tînărul Toader, căruia prietenii se întrec în a-i spune cît e de genial ca jurist, de impecabil ca om al legii, se simte perfect în jobul lui de asistent universitar doctor la universitatea de familie (poate doar puțin trist că e doar asistent, la valoarea lui, dar prietenii binevoitori îi fac discret cu ochiul, să treacă zavera și rezolvăm și asta, un tînăr atît de dotat să nu fie conferențiar înainte de 30 de ani, ar fi o nedreptate flagrantă!). Cu ceva timp în urmă, tînărul Toader, alături de tatăl vizibil emoționat, amîndoi cu frunțile înalte ușor transpirate, a depus jurămîntul de notar. Ce emoții, ce moment gingaș și de neuitat, numai bun de imortalizat pe facebook, tînărul vlăstar al celebrei familii de juriști ieșeni, face primii pași în carieră… Asemenea edificii de minciuni și ipocrizie, construite cu sîrg și cu răbdare, în zeci de ani de persevernță, în care se amestecă doze importante de iubire paternă reală – toate primatele își protejează progeniturile, e firesc – oarecare competență autentică (sînt convinsă că seniorul Toader a memorat suficiente texte de lege încît să merite, cel puțin la o privire superficială, respectul concetățenilor și al acelor colegi care caută să-și liniștească conștiințele în timp ce ling dosuri, cu fraze de tipul ”ăl bătrîn e imabatabil în penal, o capacitate, o enciclopedie umblătoare”), nu se dărîmă pentru că vii tu, un coate goale, să le spui că nu fac bine ce fac.

Dar totuși,  dacă m-aș întîlni cu juniorul Toader cel cu fruntea înaltă într-un context oarecare (recunosc că mi-a trecut prin cap chiar să-i trimit o invitație de prietenie pe facebook, convinsă fiind că n-are de unde să știe cine sînt și că nu-și va da osteneala să se uite pe timeline-ul meu și să constate că sînt înclinată spre a critica modelului său de viață), dacă deci l-aș avea pe Ionuț Alexandru ăsta în fața mea, ce anume i-aș spune? Ce carte de tarot aș scoate ca să-i arăt că e deja un hanged man și că, dacă nu cîrmește la timp, destinul îi e pecetluit? Întrebări dificile, mai bine ar fi să-mi văd de ale mele, chiar și această jumătate de oră pierdută ar trebui să mă doară ca o cheltuială fără cap. Ce-mi pasă mie, chip de lut, de bolgiile acestor ipochimeni care se simt nemuritori pentru că au îndoit trupul muribund al unei țări care le oferă iluzia că sînt stăpîni, că rule the world?

Știu că nici o carte n-ar fi în stare să-i zdruncine în convingerile lor osificate pe copiii ăștia născuți și crescuți în privilegiile sîrguincios construite și menținute de părinții lor iubitori, dar totuși eu trag o carte, pentru că nu pot altfel și pentru că, cine știe, pe undeva mai am o urmă de gîndire magică. Dacă totuși…

Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre… Sublinieri, amănunte pe care le uitasem: după 1989, Bulgaria a avut un Iliescu al ei, pe nume Petăr Mladenov, cu aceeași traiectorie ca a lui Iliescu, doar că el a rezistat pînă în 6 iulie 1990, cînd și-a dat demisia și filosoful Jeliu Jelev este ales șef al statului, din partea opoziției. În România, Iliescu era consființit cam în aceeași perioadă șef absolut, cu ajutorul minerilor, ales și reales, de trei ori, președinte. De abia în 1996 a fost nevoit să se dea de-o parte, temporar. Altă deosebire, tot în favoarea bulgarilor: Partidul Comunist Bulgar s-a transformat, singur și la vedere, sub mîna acestui Mladenov, în Partidul Socialist Bulgar. Concesii, renunțări la dogmatisme, în fine, schimbare la față, clară, limpede, asumată. Au cîștigat primele alegeri cu 47% dar au pierdut apoi în iulie 1990 datorită presiunii opoziției, care și ea era divizată, ca în România, dar probabil nu atît de divizată.   În România, Partidul Comunist nu s-a transformat niciodată, la lumina zilei, în Frontul Salvării, nici în PDSR, nici în PSD, nu! Minciuna a fost și a rămas ermetică, prefăcătoria, deplină și iluzia menținută cu sîrg de toți tovarășii. Niște idioți utili, așa cum arătau ei la începutul anului 1990, acceptînd să facă parte din Frontul Salvării Naționale, au ajutat, probabil fără intenție, cel puțin la început, făcătura lui Iliescu și marea amăgire. Vezi Doamne, nici vorbă de partid comunist îmblînzit, reformat, cu ceva cenușă în cap, nu, ci  o emanație nou-nouță –  un fel de maimuțăreală de forțe de opoziție, dizidente, nu un Mladenov, ci un Havel s-a vrut tovarășul Iliescu! Unii au crezut și mai cred și azi în gogorița asta. Bulgaria, cu greu, s-a eliberat de spell. România, ermetic prinsă în spell, dar cu revoluție, morți, copil cu steag pe copertă de Paris Match, tot spectacolul. Cehoslovacia e o poveste curată: cu 200.000 de praghezi în stradă, Vaclav Havel a regrupat 12 mișcări independente sub bunele de Forumul Civic, a provocat demisia primului minstru Adamec, patru zile mai tîrziu se formează un nou guvern cu majoritate necomunistă, la 29 decembrie Havel devine președinte. Concluzia istoricului francez: ”Datorită hotărîrii și efortului de unificare a opoziției, rezultatul final al ”revoluției de catifea” nu a fost, ca în Bulgaria și România, o simplă schimbare de echipă, ci o schimbare de sistem politic.” (Soulet, 1996, ed.rom. 1998, p.320) Așadar, pentru comunitatea academică e limpede cel puțin din 1996, cînd cercetătorul francez Jean Francois Soulet de la Universitatea din Toulouse publică studiul, că în România și Bulgaria a fost, în 1989, ”o simplă schimbare de echipă”, de ce nu ne asumăm atunci această realitate pe deplin? S-ar putea ca lucrurile să nu ni se mai pară atît de misterioase, de ciudate, de rezultat al unui blestem istoric și al unor ghinioane. Soulet amintește, printre alte teorii care circulă cu privirea la căderea regimurilor comuniste în Bulgaria, România și Cehoslovacia, una cu iz conspiraționist, anume: o ”vastă manipulare gorbaciovistă” care ar fi reușit doar în primele două și ar fi eșuat în ultima, conform căreia Moscova uneltise un proiect de schimbare a garniturilor de partid cu unele noi, de comuniști reformatori, care să asigure menținerea celor trei țări în sfera de influență sovietică. Dintre cele două țări în care ar fi reușit, Bulgaria și România, doar în cea din urmă a reușit pe deplin. Longevitatea lui Ion Iliescu e cea mai bună dovadă, iar uneltirea, cu atît mai măiastră cu cît, în 1989, România era singura țară din bloc care nu avea picior de soldat sovietic staționat pe teritoriul ei. Păi să ne mai mirăm de admirația pe care o trezește în secolul 21 acest supraviețuitor pe nume Iliescu în tinerele vlăstare stîngiste ale patriei? Iliescu a supraviețuit chiar și sferei de influență sovietice, lui Gorbaciov însuși, a rezistat chiar și dincolo de cei cîțiva ani cînd cu Rusia n-a fost prea limpede ce urma să se întîmple și supraviețuiște, prin urmașul său direct Liviu Dragnea, chiar și în zilele noastre, cînd nu e prea clar în ce sferă de influență am rămas, dar începem să ne dumirim, încet, încet.

Dacă înțelegem și asumăm, fără isterie și fără anecdote, că atunci, în 1989-1990, n-a fost vorba despre nici o revoluție, despre absolut nici o schimbare de regim, ci doar despre ”o schimbare de echipă”, s-ar putea ca nici Dragnea, nici exilul masiv, nemaiîntîlnit, cu care se mîndrește România post-decembristă (4 milioane de români în afara granițelor), să nu mai pară așa de absurde. Capătă sens, mult sens.

Țara care a intrat în UE în 2007 ar fi deci o țară comunistă, cu o simplă spoială, o butaforie de alternanță politică și de alegeri libere (dar bine aranjate de ținerea în beznă a populației și de alte mici și ingenioase șantaje micro), o țară cu politicieni neinteresați în bunăstarea alegătorilor (mi-l imaginez pe fiul lui Tudorel Toader cum s-ar holba la mine auzind poanta asta cu ”bunăstarea alegătorilor”), o țară adormită de o minciună constantă, de nimic deranjată de aproape 30 de ani (a fost un moment, cel cu Raportul Tismăneanu și au mai fost niște tresăriri, ale Justiției, de la arestarea lui Năstase, în 2012, încoace, dar ambele sînt primejdii trecute). În context,  Dragnea e conducătorul cel mai firesc posibil, emanația naturală. Dragnea e un condamnat penal doar în afara acestei lumi, în ochii extratereștrilor, ai celor care au plecat, cu mintea sau și cu trupul, din patrie. Înăuntru însă, în țara care a intrat în UE prin efracție, Dragnea e perfect legitim, altfel n-ar fi acolo unde e. Înăuntru, Tudorel Toader e un mare și respectabil profesor de Drept la cea mai veche universitate din țară, venerabila universitate ieșeană. Nu poate fi altfel, din moment ce absolut nici un profesor de acolo, nici măcar vreun biet asistent, un preparator care n-are avea cine știe ce de pierdut, nu se revoltă și nu se leagă cu lanțul de poarta universității ca să denunțe porcăriile făcute de rector și de ministru. Tudorel Toader e la fel de plauzibil ca mare profesor universitar specialist în Drept pe cît era Elena Ceaușescu academician, doctor, inginer și e privit cu aceeași frică, cu aceeași precauție, ca tovarășa, iar frica, precauția se extind și asupra progeniturii. Ceea ce tocmai a comis el zilele astea e la fel de coerent și de plauzibil ca descoperirea polimerilor de către tovarășa. Cum să te revolți? Păi ce, o să schimbi tu lumea? Iar lumea e mică, micuță, lumea nu e lume, ci e această nefericită țară care nu încetează să contrarieze. O țară ca o vrajă, e de ajuns să treci granița, chiar și spre Bulgaria, nu mai spun de Cehia sau Slovacia, ca lucrurile să recapete dimensiuni inteligibile. Doar în România, se pare, visul ăla secret al lui Gorbaciov, a reușit pe deplin. Încă îl trăim, de asta cei care au ieșit din el nu înțeleg cum e posibil ca el să continue, ca atîția oameni să trăiască în continuare nu în propriile vieți, ci în visul lui Gorbaciov. Somnambuli. Cu Dragnea de braț, cu toate aceste figuri patibulare, în timp ce restul lumii e în cu totul altă parte.

În 1989, singura țară care nu avea armată sovietică pe teritoriul ei, deci se afla într-o postură privilegiată, a fost și singura țară în care au murit oameni pe stradă pentru schimbarea regimului (pardon, pentru crearea iluziei că s-a schimbat regimul, pentru butaforia lui Iliescu pe scena căreia s-a tras cu gloanțe adevărate). În 2017, pe lîngă Ungaria, Polonia și cine a mai fost pe la Vișegrad, România pare safe, rusofobă cît cuprinde, cu baze NATO, cu scut, cu un președinte cool, cu niște probleme de corupție, de adevărat, cu vreo 600.000 de oameni ieșiti în stradă, e drept, dar totuși, o țară de nădejde, care face și primește înalte vizite de stat, un pol de stabilitate.

Mare atenție, s-ar putea să iasă mai prost, în România, ca în oricare dintre țările iliberale din jur, pentru că singura diferență dintre România și ele e aceea că România, ca întotdeauna, se preface. Nu spune lucrurilor pe nume. Partidul Comunist nu se transformă în Partid Socialist, ci dispare în neant și răsare, tot din neant, un Front al Salvării, curat ca lacrima. Ar putea fi Dragnea mai fioros decît Orban, Dragnea, băiatul simpatic din Teleorman, ar putea fi el cu șmenurile și glumițele lui, la braț cu manechinul delabrat care vorbește doar în momentele esențiale, ar putea fi acești băieți mai periculoși decît toți iliberalii cu barda la brîu din jur? Aveți puțintică răbdare. Nici în 1989 nu părea plauzibil ca tocmai în România să se lase cu așa un spectacol dramatic. România e mereu o surpriză, pentru că se preface mereu.