Archivo del Autor: luminita marcu

Paul Cornea, așa cum l-am cunoscut

paul-cornea-a-murit-309477

1. 

Caut febril în mesajele de mail să văd cum a început corespondența mea electronică cu profesorul Paul Cornea și constat cu surprindere că primul mesaj e din 13 martie 2010 și că îi aparține. Mesaje astea au devenit, de ieri încoace, din păcate, un fel de manuscrise electronice de o valoare incalculabilă. Probabil va părea că mă împăunez cu ele, dar știu că el n-ar vedea așa lucrurile. Profesorul Cornea era un om tonic și lipsit de suspiciune și dacă i-aș fi povestit asemenea scrupule, mi le-ar fi dezamorsat imediat și mi-ar fi spus că admirația autentică e lucru rar și atunci cînd există, trebuie exprimată, fără fandoseli. Mă tem că ar fi folosit chiar acest cuvînt, avea o directețe pe care nu te puteai supăra, pentru că era lipsită de zeflemea și de orice intenție ofensatoare. 

Paul Cornea era în 2010 profesor onorific al Facultății de Litere din București, vîrstnic deja, dar mai activ decît majoritatea profesorilor tineri. Activ într-un fel discret, nici pe departe nu era genul de profesor care refuză să se retragă, foarte răspîndit în mediul academic, ci dimpotrivă, era curios, dar neintruziv, nu voia să controleze nimic, nici să-și asigure obstinat vreo posteritate, ci pur și simplu era acolo pentru cei care îndrăzneau să-l caute. Acum îmi dau seama că ”era acolo”, generos, disponibil și plin de umor și de bună dispoziție într-un fel care, pentru mine și pentru mulții alții, a fost esențial pentru că, în lipsa lui, singurătatea ar fi fost totală, mai ales pentru cei ca bine aplecați spre depresia specifică și spre pesimismul și descurajarea aferente. (Recitind cartea sa de memorii, observ încă o dată cu ce acuitate știa să surprindă această nenorocită trăsătură în cazuri celebre, precum cel al lui Mihail Sebastian, dar și cum, recunoscînd meteahna, știa să nu te facă să te simți vinovat de ea!). 

Mesajul din martie 2010 arată limpede cum profesorul Cornea, în vîrstă atunci de peste 80 de ani, se duce la secretariatul Facultății de Litere și află de acolo adresa mea de mail, după care îmi scrie un mesaj deosebit de binevoitor prin care mă anunță că a terminat de scris referatul pentru susținerea tezei mele de doctorat și mă roagă să-l sun ca să mi-l dea și să stăm puțin de vorbă. Așa era el,   simplu, firesc, amabil și surprinzător. La o vîrstă la care majoritatea congenerilor lui nu doar că nu știau să folosească un calculator, dar făceau și o virtute din asta, Paul Cornea îl folosea cu o normalitate extraordinară. Era pur și simplu un mijloc de comunicare eficient și, în consecință, nu întîrziase să și-l însușească. Încă un lucru: dintr-o poziție de o superioritate absolut indicutabilă, nu doar instituțional, dar și moral și profesional, Paul Cornea nu ezita să contacteze el un doctorand cam aiurit și cam dezordonat, care întîrziase aproape 10 ani cu scrierea lucrării, să-i amintească că se apropia data susținerii tezei și să-i ofere un referat scris cu o atenție și cu o prețuire pe care, o spun fără nici un fel de falsă modestie, sînt sigură că nu le meritam. Nu mi-a reproșat sutele de greșeli de redactare, deși mi le-a semnalat expeditiv. De fapt, teza mea, în tot ce avea ea pozitiv, i se datora. Cu cîțiva ani înainte, mă întîlnisem cu Paul Cornea pe holurile aceleiași Facultăți. Mă întrebase, cu umorul caracteristic, cît mai am de gînd să întîrzii cu doctoratul. Ascultase văicărelile mele. De abia acum îmi dau seama, atunci eram probabil prea copleșită de eternele mele „probleme”, că ar fi trebuit să fiu uimită și recunoscătoare că Paul Cornea își amintea că făceam un doctorat, că își consuma minute bune din viața lui prețioasă ca să se intereseze de o teză pe care n-o conducea, în fine, că mă ținea minte, că știa ce scriu… Dar probabil eram prea tînără și prea autocentrată pe vremea aia ca să realizez imensul cadou. Cumva, printre văicăreli, am reușit totuși să-i spun că mă simțeam foarte prost cu subiectul ales, că n-o scoteam la capăt, că mi-ar fi plăcut ca în loc de o teză de interpretare să fi făcut una descriptivă, de pildă, să descriu ce găseam în revista asta, Gazeta literară, pe care el o cunoștea ca nimeni altul, revistă pe care o consultasem sporadic ca mijloc, nu ca scop în sine. Schimbarea subiectului, după ce parcursesem etapa referatelor, după ce deja mă aflam în prelungirea perioadei ca doctorand, era ceva de neconceput. Dar Paul Cornea mi-a ascultat lunga și dezlînata poliloghie și la sfîrșit mi-a spus, fără înflorituri: fă-o. Du-te la bibliotecă și citește revista număr cu număr, primul an, apoi scrie despre ce găsești acolo. Vezi ce-ți iese. Apoi, dacă vezi că se susține ideea, că ai ce spune, că nu te obosește peste măsură, schimbă, cu orice risc. După ce ai întîrziat aproape șapte ani, nu mai contează încă doi, trei. Iar ca demers, descrierea la firul ierbii a celei mai importante reviste din epocă e mai utilă și mai valoroasă ca demers doctoral decît interpretarea, oricît de ingenioasă, a unor romane. Ai grijă, însă, că o asemenea muncă necesită răbdare, constanță și nu-ți va aduce glorie imediată. Cu cîtă delicatețe știa să pună degetul pe rană! M-am dus la bibliotecă în următorii doi ani, uneori zi după zi, doar ca să-i demonstrez profesorului Cornea că nu eram așa de inconstantă cum bănuia, că puteam să amîn recompensa, că nu căzusem în mrejele gloriei literare imediate, în fine, că meritam atenția sa. N-am știut atunci de ce, dintr-o dată, devenisem un om mult mai serios decît obișnuiam să fiu, spre uimirea prietenilor care nu se așteptau, probabil, să mă transform într-un șoarece de bibliotecă. Uneori devenim mai buni doar ca să confirmăm generozitatea cuiva.  Am găsit apoi teoretizată în Memorii atitudinea asta: ”Or, experiența m-a învățat că încrederea îi responsabilizează pe oameni, mobilizîndu-le, în chip uluitor, toate resursele și posibilitățile ascunse, pe care uneori ei înșiși le ignoră.”

Se va fi gîndit la propria biografie atunci cînd m-a încurajat să descriu Gazeta literară, la volumul nedrept uitat  care facsimila revista Propășirea, urmașa Daciei literare? E posibil. Oricum, avînd în vedere că n-a avut prea multe satisfacții de pe urma lui, e remarcabilă, încă o dată, seninătatea în care a știut să topească chiar și eșecurile. (Volumul a fost ostracizat de Elena Ceaușescu care a crezut că grafia chirilică a revistei însemna că Paul Cornea  publicase un volum în limba rusă!)

2. 

Îl cunoscusem nemijlocit pe celebrul profesor, a cărui legendă îl preceda pe holurile Facultății de Litere, în 2001, la cursul de Hermeneutică pe care-l ținea la Master. Eram 10 studenți în jurul unei mese, mulți dintre noi deja scriam în presă, iar unii aveam, îmi amintesc cu neplăcere, deja aere de vedete literare. Trebuie să fi fost un spectacol în sine pentru profesorul care le văzuse și le cunoscuse pe toate. Eu am hotărît încă de la primul curs că mă simțeam dezamăgită și m-am străduit să-mi alimentez decizia luată. Mai mult, am și verbalizat-o, cred că la a treia întîlnire. Nu știu exact de ce, cred că din cauza sonorității numelui, calul de bătaie a fost Schleiermacher. Eram, vezi Doamne, sătulă de Schleiermacher, ale cărui idei profesorul Cornea insista să ni le expună metodic. Mă așteptasem la altceva de la cursul lui, speram să avem, în sfîrșit, un contact direct cu textele, o comunicare mai directă cu profesorul, citisem opera lui Schleiermacher destul, în anii anteriori (exageram, firește). M-a ascultat, surprins. M-a lăsat să perorez, să mă simt al doilea Cucuzel, eroul creștinătății. N-a părut însă prea impresionat de îndrăzneala mea. Nu m-a pus la punct, dar nici prea multă importanță nu mi-a dat. Eu, mofluză, am hotărît că nu prea mai avea sens să mă duc la curs după așa o ofensă (tot eu mă simțeam ofensată, cred că e o trăsătură a tinereții prost înțelese, a tinereții ca imaturitate, nu ca mobilitate spirituală, tu ofensezi și tot tu te simți apoi ofensat!). M-am dus direct la examen, după ce am citit totuși din nou Schleiermacher și celelalte texte din bibliografie. Fără urmă de parapon, profesorul Paul Cornea nu doar mi-a pus 10, cred că majoritatea am luat 10, dar a ținut să mă laude de față cu toți. A fost unul din acele momente cînd simți că îmbătrînești în sensul cel mai bun al cuvîntului. Ori de cîte ori un student mă irită cu vreo ieșire intempestivă, cu teribilisme, cu provocări rizibile, încîntat de propriul curaj și îmbătat de prepotența pe care ți-o dă doar puținătatea inevitabilă a lecturilor la 20 de ani, îmi amintesc de mine, în 2001 și de Paul Cornea și reacția lui exemplară. Încă o dată mă străduiesc să-mi depășesc limitele datorită lui. Am citit apoi în memoriile sale că, de fapt, jucase și el, la rîndul lui, aceeași scenetă, cu mulți ani în urmă. Că profesorul pe care îl provocase nu-l pusese la punct suficient și că, uneori, e bine ca profesorii să iasă din neutralitatea auto-impusă și să tundă excrescențele învățăceilor, ca să-i scutească de greșeli viitoare, de suferințe și drame interioare evitabile, dar depun aici mărturie că, la rîndul lui, a fost cel puțin la fel de delicat ca Mihail Sebastian, deși avea un temperament diferit. Că nu și-a urmat propriul sfat. Că a rămas, cel puțin față de mine și cred că față de mulți alții, îngăduitor, generos și iertător fără rest. Nici măcar un sarcasm, nici măcar o glumă sau o aluzie, în toți anii care au urmat și în care am comunicat mult și la adîncime, care să-mi aminteaască ieșirea mea juvenilă din 2001. M-a tratat, exact așa cum învățase de la Mihail Sebastian, cu un respect total, cu aerul că eram un adult demn de un tratament egalitar și atent, fără să mă tuteleze o secundă, fără să alunece vreodată sub gheața politeții exemplare, deși am schimbat confesiuni și i-am povestit lucruri cu o sinceritate pe care n-am avut-o față de nici un alt profesor de la Litere. Cred că, așa cum abuzul se transmite și abuzatul devine abuzator, la fel se întîmplă și cu opusul, atunci cînd ai avut parte de generozitate și respect, le transmiți la rîndul tău, ca pe o moștenire neprețuită. E uimitor cum, trăindu-și tinerețea în condiții de discriminare atroce, mutat fiind de la un liceu normal, la unul doar pentru elevii evrei, ce nu mai meritau, conform gustului politic al unor scelerați, să învețe la liceul obișnuit, Paul Cornea n-a internalizat și n-a dus mai departe frustrarea, ci, dimpotrivă, a selectat privilegiul de a-l fi avut profesor, la liceul Cultura B (!) pe extraordinarul Mihail Sebastian. Iar de la acesta, deși i-a intuit ca nimeni altul, scăderile, a știut să primească și să ducă mai departe nu partea blestemată, ci luminosul și delicatețea personalității lui complexe. 

Cînd povestește episodul cu Mihail Sebastian, nu ezită să adauge că ceea ce-l surprinsese neplăcut pe profesorul Mihail Sebastian fusese nu îndrăzneala liceeanului, ci slaba calitate a comentariului oferit pe post de provocare! Mă îndoiesc că eseul liceeanului Paul Cornea fusese așa mediocru cum spune, dar intervenția mea a fost fără îndoială deplasată. Înțeleg însă de ce am făcut-o, de ce dintre toți profesorii de la Litere, dintre care mulți mă plictisiseră cu adevărat, am ales să-l apostrofez tocmai pe Paul Cornea, deși era, probabil, ultimul care ar fi meritat-o: pentru că am intuit, cu antenele mele de animal tînăr, că el era singurul cu care era posibilă o comunicare autentică. În rest, mă prefăceam cu succes și aveam să mă mai prefac încă ani buni pentru că prefăcătoria era nutrețul pe care-l cereau cu insistență cei mai mulți dintre funcționarii universitari, inclusiv cei care  se credeau rebeli (sau mai ales ei). Cu alte cuvinte, moțăisem fără prea multe dileme morale la multe cursuri adormitoare, dar mă trezisem vie și combativă la cel mai puțin adormitor dintre ele pentru că profesorul, chiar și cînd citea disciplinat din fișele lui cu Schleiermacher, îmi dăduse cumva, la nivel subliminal probabil, senzația că e un om viu, autentic și că merita să încerc să fiu, la rîndul meu, vie și autentică. Și am făcut-o cu brutalitatea și stîngăcia specifice vîrstei. Am avut imensul noroc, extraordinarul privilegiu, ca profesorul să știe să vadă dincolo de acel ambalaj nu tocmai îmbietor. 

3.

Îmi amintesc apoi mici frînturi care pot părea nesemnificative, dar pe care vreau să le povesesc pentru că deschid culisele spre ceea ce va fi fost profesorul Paul Cornea în viața de zi cu zi. Nu pretind că am fost prieteni, nici pe departe, în ciuda confesiunilor mele și a sfaturilor concrete, omenești, pe care mi le-a dat întotdeauna prompt, mai ales în cele cîteva zeci de mail-uri pe care le-am schimbat după ce eu am plecat din România, n-am fost apropiați. Însă cîte ceva am furat și îmi amintesc aceste frînturi omenești cu multă afecțiune, ca pe  modele de viață, nu doar de profesie. 

O dată ne-am întîlnit la Facultate, nu mai știu cu ce prilej, iar eu m-am oferit să-l duc acasă cu mașina. El mi-a mulțumit, dar m-a rugat să-l aștept pentru că trebuia să cumpere cina, îi promisese soției că în seara respectivă nu vor găti și nu vor fi nevoiți să pună și să strîngă masa. Am zîmbit în sinea mea, cu acea înduioșare și secretă dorință pe care le simți cînd vezi două persoane în vîrstă care se țin încă de mînă. (Cam asta ar trebui să însemne familia tradițională, dacă sintagma n-ar fi complet discreditată, nu?) L-am însoțit doar ca să constat, cu uimire, că se ducea nu la vreun restaurant pretențios, ci, ca un adolescent, la PizzaHut. Am așteptat alături de el să primească pizza împachetată, pentru acasă. Știa toate soiurile și combinațiile, dar a ales una nu foarte încărcată și nu două, nici măcar una întreagă, ci două felii. Mi-a explicat virtuțile frugalității. Nu le-am uitat nici azi, deși nu prea le-am urmat, încerc însă să fiu un gurmand chibzuit, cînd sînt în pericol să depășesc limita, îmi amintesc de cele două felii de pizza, una pentru sine, cealaltă pentru soție, cumpărate de Paul Cornea. Și totodată îmi doresc să pot să dau și să primesc, pînă la sfîrșit, același tip de omagiu discret, casnic, lipsit de orice grandilocvență, care e adevăratul semn al loialității statornice dintr-o familie adevărată. 

Altă dată mi-a explicat cum se poate trăi bine la marginea Bucureștiului, într-un cartier urît de blocuri ceaușiste, după ce ai trăit o viață în centru. Soluția era una simplă, zicea Paul Cornea: să ai aproape un parc. Să cauți să te ții de obiceiul de a te plimba în fiecare zi, nesmintit, pe ploaie, vînt sau frig. Am găsit apoi același sfat, întruchipat exemplar, cotidian, la Unamuno. Paul Cornea n-avea baston, ca acesta din urmă și nu se plimba, din păcate, pe străzile spălate zilnic cu detergent parfumat ale Salamancăi, nici printre monumentele ei aurite, dar avea tot restul în comun cu filosoful salamantin: constanța, înțelepciunea și extraordinara știință de a trece cu demnitate prin cele mai tulburi vremuri, cu același pas măsurat, egal, al plimbărilor de fiecare zi. La fel ca Unamuno, avusese excesele lui, făcuse greșelile lui, despre care vorbea cu subiect și predicat, dar știuse apoi să le compenseze și avusese și timpul biologic s-o facă. Poate și datorită frugalității, poate și datorită unui echilibru pe care l-am intuit mereu ca fiind unul lucrat, muncit, nicidecum un dat temperamental și am văzut apoi, în Memorii, că intuisem corect. Paul Cornea era, de fapt, un impulsiv desăvîrșit temperat. Disciplina, chiar și cea măruntă a plimbărilor zilnice sau a alimentației raționale, fusese una construită și, într-un anumit fel, fusese un manifest în contra determinismului, a fatalismului atît de prețuit la români, un reflex de modernitate, un nonconformism (față de conformismul mioritic, în primul rînd) care l-au singularizat definitiv în peisajul dîmbovițean. Paul Cornea era diferit. Paul Cornea nu mînca patagruelic, nu te invita cu gesturi grandilocvente la restaurant, nu-ți făcea complimente galante, nu se îmbrăca în blugi ca să pară tînăr, nu am auzit absolut niciodată vorbindu-se despre el ca despre un galant, deși avea un farmec indubitabil, era sportiv fără emfază, era igienic fără să pară steril. Nu bea, nu (mai?) fuma, dar nu ținea predici în contra. Era lipsit de naționalism și în general de orice formă de sectarism. Era de stînga? Era un apostat marxist trecut în extrema cealaltă? Nici una din cele două. Era echilibrat, pur și simplu. Și cred că cel mai prețios legat al său acesta a fost: caută-ți echilibrul și o dată găsit, acceptă-l fără frica de a părea demodat, vetust, nu căuta să pari tînăr cu orice preț, nu vei fi decît ridicol. Nu mi-a spus niciodată ceva atît de explicit, doar pun eu acum, în cuvinte, mesajele pe care cred că mi le-a transmis de-a lungul timpului în tot ce a lăsat să se vadă, ca profesor, ca cercetător, ca scriitor, ca om. 

4. 

Paul Cornea avea 95 de ani, dar îmi dau seama azi că niciodată, absolut niciodată nu m-am gîndit că era posibil, ba chiar omenește previzibil, ca, într-o tristă zi ca asta, să nu mai fie acolo, la capătul e-mailurilor. Ultimul mesaj pe care îl găsesc e din decembrie 2015 și îl reproduc aici, lăsînd la o parte amabilitățile către mine, care nu lipseau niciodată și care, iarăși, îmi dau seama de abia acum, au fost cel mai bun sprijin de-a lungul acestor ani. Vreau doar să se vadă cum vorbea despre un coleg, prematur dispărut dintre noi, pentru că aceleași cuvinte ar trebui să fim în stare să le spunem azi, la rîndul nostru, despre cel care a fost Paul Cornea: 

”Draga Luminita.

Iti multumesc pentru necrologul tau pe Contributors despre Florin

Manolescu. A fost un eminent coleg al meu,l-am admirat pentru

exceptionala Enciclopedie a exilului romanesc (cu care s-ar fi

putut mindri un institut intreg ),ca si pentru contributiile de istorie literara

ori incintatorul volum de nuvele SF,Mentalistii. De fapt,tot ce a facut

poarta amprenta talentului,a unei minti subtilie,a unei  tenacitati in

munca,iesite din comun, si nu in ultimul rind, al unui fin umor

intelectual. Ai mare dreptate sa-i deplingi nerecunoasterea meritelor. Era prea

decent ca sa ceara ceva iar cei care aveau piinea si cutitul  l-au

remarcat cu atit mai putin,cu cit el insusi,acceptind un post in

Germania,le-a iesit din orizontul privirii. Am multumirea sufleteasca

de a-l fi incurajat si ajutat concret, cind si cind. (Din pacate,in

limita puterilor mele modeste). Fie-i odihna usoara !”

Era prea decent… la fel ca Paul Cornea. De multe ori îmi tempera avîntul justițiar, atunci cînd eu, indignată, îi scriam despre vreun premiu primit de cîte un scriitor pe care-l sperasem mai vertical, despre cîte un intelectual care semnase scrisoarea lui Stelian Tănase din 2012, în fine despre mizeriile tipice ”Bucureștiului mic și rău”. Părea îngăduitor, părea că înțelese mai bine ca alții natura umană, faptul că ”scriitorii trebuie să continue să scrie, regizorii, să regizeze…” în oricare dintre lumi, fie ea comunistă sau post-. Uneori mi se părea prea îngăduitor, prea înțelept, prea iertător. Mi se părea că tocmai înțelegerea asta prea largă ajuta ticăloșia să supraviețuiască. Acum, azi, mă uit înapoi, la ultimii 10 ani, de pildă, și constat un lucru simplu: că Paul Cornea a fost singurul sau, oricum, unul dintre puținii, care s-a ținut constant, neabătut, departe. De premii, de fundații dubioase, de doctorate honoris causa, de posturi diplomatice, de orice fel de sinecuri care nu se poate să nu-i fi dat tîrcoale. Nu am dovezi, dar mi se pare limpede că va fi primit numeroase propuneri. Într-un fel, fără s-o declare explicit și fără să-mi dea apă la moară în perorațiile mele indignate, el însuși întruchipa ideea de demnitate pe care eu o revendicam insistent.  Ocolise o recunoaștere publică pe care ar fi meritat-o ca nimeni altul. Pînă la urmă, e inutil să le reproșezi celor care cedează că o fac, e în natura lor, în limitele lor inerente, e măsura anvergurii personale sau, mai bine zis, a lipsei ei. Important e, ca atunci cînd îți vine ție rîndul, să știi să refuzi, să reziști, să te ții departe. Și dacă, între timp, se poate să nu te acrești în reproșuri adresate altora, cu atît mai bine. Iarăși, nu-mi spunea explicit asta, era, cum ziceam, întotdeauna foarte sportiv în relațiile cu cei mai tineri, niciodată nu-i tutela, dar mesajul era implicit în atitudinea lui, în umorul cu care de-dramatiza situațiile. De pildă, ajuns în acest punct cu lectura textui de față, mi-ar fi spus, zîmbind șugubăț: prea te-ai întins! Iar eu i-aș fi răspuns: nu-i nimic. Oricît de mult aș scrie, tot n-ar fi de ajuns! 

În primăvara lui 2013 am avut iar un schimb de mesaje, într-un moment de mare cumpănă pentru mine. Nu m-a îndemnat să demisionez de la ICR-ul ajuns sub Marga, așa cum m-au îndemnat atîția alții care apoi au fost destul de acomodanți cu realitatea respectivă. Dimpotrivă, m-a îndemnat să rezist și să caut stabilitatea. Întotdeauna pragmatic, întotdeauna preocupat de binele celui cu care vorbea, încercînd să empatizeze cu postura lui, nu cu cine știe ce imperative morale. Încă o lecție. El însă, consecvent și discret, în timp ce alții, unii foștii lui discipoli, semnau infama scrisoare către UE, se ținuse departe de noul Consiliul ICR, nu-l cauționase în nici un fel pe Marga, deși, probabil, o singură vorbă din partea lui ar fi fost, pentru clica ajunsă la putere, aur curat. N-a rostit vorba asta, așa cum n-a făcut nici un fel de alte gesturi echivoce în toți acești ani, mai ales din 2012 încoace, de cînd tot cad socluri, ca popicele. Nu cred c-a fost academician, de pildă. A trăit în ultimii ani discret, în cartierul de la marginea Bucureștiului, în timp ce lui Păunescu i se ridica statuie și lui Vadim i se făceau funeralii naționale. 

5. 

Doar încă puțin, domnule profesor, trebuie să mai spun cîteva lucruri…

Întrebarea esențială cu privire la extraordinara personalitate care a fost Paul Cornea ar fi: cum de a putut să fie atît de ecumenic în admirația pe care o trezea? Cei mai diferiți oameni s-au apropiat de el în egală măsură, cei mai mari inamici de idei, de temperament sau de valori s-au întîlnit în jurul lui Paul Cornea și, uneori, chiar și-au temperat pornirile datorită lui, deși, o spun fără nici o ezitare: nu era un împăciuitorist, nu avea ipocrizia specifică, nu te agasa cu o pretinsă și omenește imposibilă neutralitate. Cînd chiar avea încredere în cineva, se dezlănțuia în portrete de un haz nebun, știa să pună eticheta laconică și perfectă, dibuia punctul slab al fiecăruia cu o dexteritate care pe alții i-a transformat în mari intriganți ai lumii literare, dar nu și pe el. De ce? Explicația pe care o încerc e că pur și simplu știa să nu depășească o barieră invizibilă. E o trăsătură misterioasă și foarte rară. Putea fi ironic, dar nu coroziv. Nu-și instrumentaliza extraordinara putere de influență pe care o avea asupra celor mai tineri, iar asta e ceva ce se simțea de la primele fraze. Te lăsa în pace, te respecta în integralitatea prostiilor tale și, deși îți spunea verde în față părerea lui, nu se punea de-a curmezișul. Dacă tu erai decis să faci prostia, nu te oprea Paul Cornea, dar dacă n-o făceai, era primul care te lăuda. Și mai ales, niciodată, dar niciodată nu te influența insidios, nu căuta să te transforme în unealtă, deși era limpede că, cel puțin unii dintre noi, am fi fost niște unelte fericite. Știa, cred că inclusiv se bucura să constate că încă era iubit, admirat, nu era un stoic, dar un fel de austeritate, un autocontrol pe care l-am mai văzut doar la cei din lumea veche, la cei educați înainte de 1945, îl oprea înainte de a profita de ascendentul pe care îl avea asupra ta. În felul ăsta, tratîndu-ne pe toți cei care gravitam în jurul lui cu egală considerație, cu răbdare, cu o politețe neprefăcută și atașantă, adică lucruri cu care nu fusesem obișnuiți în mediul intelectual bucureștean, ne făcea părtași la o comunitate lipsită de radicalism. Cînd eram în preajma lui Paul Cornea, eram brusc mai deștepți, fiecare dintre noi, indiferent de ideologiile, convingerile, obsesiile noastre, ale fiecăruia.

Circulau multe legende despre tinerețea profesorului, dar cumva etichetele nu se lipeau de el, era prea viu, prea în mișcare, ca să devină simbolul a ceva. Mă amuză să văd cum unii dintre tinerii stîngiști și-au făcut icoană din Ion Ianoși, care va fi fost o persoană cu calități, dar a cărui carte de memorii e ilizibilă, plină de parapon, de bolile prietenilor și ale dușmanilor și de o bolnăvicioasă și, din păcate tipică multor bătrîni, dorință abia camuflată de cortegiu, de fidelitate și adeziune. Sigur, Paul Cornea ar fi fost infinit mai interesant ca stindard al marxismului resuscitat, dar el nu obișnuia să stea nemișcat, în poziție de statuie, ca să primească ofrandele. I s-a reproșat, în consecință, că prea a devenit anti-comunist, că s-a pliat prea bine pe capitalism și multe alte obtuzități. Nimic mai departe de adevărul din cartea sa de Memorii. (Nu mă pot împiedica să fac o recomandare: citiți cartea sărind peste întrebările lui Daniel Cristea-Enache! Sigur, e lăudabilă inițiativa lui și faptul că l-a mobilizat astfel pe Paul Cornea să scrie aceste memorii, dar o nouă ediție, cu minime modificări, cursivă, fără întrebările de lemn, ar fi de dorit, coliziunea dintre verva și precizia de limbaj ale profesorului și limba de lemn a intervievatorului e frontală și strică peisajul. Ca o consolare pentru DCE: e ușor să pari anodin cînd împarți aceeași pagină cu Paul Cornea!) 

Dacă atunci, la începuturi, comunismul va fi avut ceva pozitiv, ca agent de progres social, ca anti-fascism anti-anti-semitism și ca purtător al unei modernități reale, Paul Cornea, ca tînăr ilegalist, a fost unul dintre cei mai onești reprezentanți ai lui. Nu o neagă niciodată, ba chiar explică, cu amănunte revelatoare, ce însemna adeziunea la UTC în anii războiului, înainte de 1944. Nu e niciodată zeflemitor față de tînărul care umbla prin fabrici să convingă muncitorii să se înscrie în UTC, dar nici duios. Dacă foarte tînărul Ion Iliescu, venit să se înscrie în UTC, îi face în epocă o excelentă impresie (zîmbet cuceritor etc), o lasă așa, nu urîțește retrospectiv impresia, deși profesorul Cornea n-a fost nici pe departe un iliescian, așa cum au fost și sînt încă mulți congeneri. Dar nici conservator n-a fost, dimpotrivă, a fost, îndrăznesc să spun, cel puțin după 65 de ani, adică după 1989, un intelectual de stînga într-o lume în care așa ceva nici nu exista, nici nu avea dreptul să existe. În România post-decembristă e în continuare o rușine, aproape o trădare, să ai ceea ce se cheamă ”alunecări de stînga”. E de înțeles, istoric vorbînd, nici în Spania post-franchistă nu prea te poți numi intelectual dacă ai convingeri de dreapta. Dar Paul Cornea era, intelectual și comportamental, întruchiparea intelectualului progresist, scientist și egalitar (niciodată n-ar fi schițat, de pildă, gestul de a-i săruta mîna unei doamne, niciodată nu l-am auzit făcînd complimente unei colege), era internaționalist în sens cosmopolit (avea, după cum se vede în mesajul despre Florin Manolescu, îndrăzneala de a nu-i disprețui pe cei din exil, dimpotrivă) și avea aceeași relaxare față de granițe cum avea față de noile tehnologii, era preocupat de jobul celor mai tineri, te întreba cum o duci, dacă ai cu ce plăti chiria, nu avea nici un fel de fanatism al inițiativei private, dimpotrivă. În general, nu părea să aibă frici, nici nevoia de delimitări, de constrîngeri specific conservatoare și știa să transmită o sănătoasă mefiență față de verdicte. I-am povestit o dată, după ce plecasem din țară, cum o scriitoare mă avertizase că mă voi ”delexicaliza” și că, în cazul în care voi scrie cărți, nu-mi voi mai găsi locul în nici o istorie literară, nici dintr-o țară, nici din cealaltă. Îi aud și acum rîsul contaminant și îmi amintesc că a zis să nu-mi fac griji, că s-au mai văzut cazuri de desțărați, unii celebri, cît despre scriitoarea respectivă, dacă o preocupa locul în istoriile literare, nu era o persoană fiabilă. Față de mulți intelectuali din generația lui, mai ales cei care reușiseră să supraviețuiască absurdului totalitarist, Paul Cornea avea modernitatea, nonconformismul pe care le-am regăsit apoi la intelectualii de stînga onorabili din Occident. Într-un fel paradoxal, a devenit de abia după 1989 ceea ce încercase să fie imediat după Război și se lămurise repede și dureros că era imposibil, doar că, din nou, în ciuda admirației pe care o trezea, vremurile tot nu erau suficient de libere și nici compatrioții, suficient de onești, încît să-i fi oferit locul care i se cuvenea. Încă o dată, n-a dramatizat, nu s-a plîns, n-a revendicat și n-a dezbinat, ca Adrian Marino, ca Ion Ianoși, ca atîția alții, merituoși desigur, dar nici pe departe de calibrul și de noblețea lui Paul Cornea. 

Și totuși, s-ar putea ca într-o bună zi să constatăm că pe dedesubtul mizeriei umane care a capturat în ultimii ani nu doar politica, ci și multe instituții culturale, care continuă să denatureze receptarea firească a cărților, care face ininteligibil peisajul cultural românesc, pe dedesubtul acestei forfoteli de mediocritate, răutate și prostie, a existat mereu un fel de ștafetă secretă, luminoasă și invicibilă, a oamenilor de calitate, a intelectualilor adevărați, cu bunele și relele lor, cu împliniri și eșecuri, dar autentici, stimulativi și care, prin simpla prezență, au luminat întunericul. 

Rămas bun, domnule profesor!

http://www.contributors.ro/cultura/paul-cornea-așa-cum-l-am-cunoscut/

 

Anuncios

El mismo nombre misterioso: Zamora en España, Zamora en Rumanía

castelul zamora

Vista desde el Palacio Zamora-Cantacuzino de Rumanía

Doy con un artículo publicado en Tribuna Zamora sobre el misterio del topónimo español Zamora. Dicen que los históricos no se ponen de acuerdo, pero barajan las posibilidades de que el nombre de la bonita ciudad de Castilla y Leon se debería a la antigua denominación visigoda Semure, que a su vez tendría relación con el significado de “viejo muro” o que tendría relación con la ciudad africana de Argelia, Zemmora o con un pueblo francés llamado Semur. También ha existido la explicación etimológica de una voz árabe, Samurah que significa turquesa. Todas estas posibles etimologías tienen que ver, históricamente, con las raíces celtas, latinas, visigodas y luego árabes que dejaron sus huellas en la mitad norte de lo que es hoy España.

Pero también hay una posibilidad mas casera y cariñosa, digamos. Los paisanos de la zona tenían una vaca negra a la que llamaban Mora: “Dominada de Sarracenos, la ganó el Rey don Alonso el Católico el año 748, y destruida del todo, la pobló después en el 904 Alonso III Leonés, llamándola Zamora, según el Arzobispo Don Rodrigo, a causa de que pasando en aquella ocasión una vaca negra, a quien llamaban Mora los ganaderos, cierto criado suyo, apartándola, dijo graciosamente: Za Mora, y por esto mandó el Rey que retuviera esta voz y nombre el pueblo que reedificaron”. (Juan Antonio de Estrada).

A mi, como rumana, este nombre, Zamora, me es muy familiar y eso no se debe a la corta distancia que hay entre Salamanca, donde vivo y Zamora, donde solemos comer, en muchos fines de semana soleados, el famoso arroz a la zamorana. No, la familiaridad viene de lejos. En Rumanía existen dos ríos y un monte con el mismo nombre, Zamora, existe luego un barrio cerca de la ciudad Busteni, en los montes Cárpatos, un lugar muy apreciado por su paisaje y por su potencial turístico y también existe como apellido – incluso conocí hace años a alguien de Rumania que llevaba este mismo apellido. Es más: uno de los palacios mas bonitos del Valle Prahova, en los Cárpatos del Sur, construido por un descendente famoso de la familia Cantacuzino, al principio del siglo XX, se llamaba también Zamora, aunque ahora el nombre oficial es Palacio Cantacuzino. Se puede visitar y dicen que merece la pena. Si lo buscáis en Google Maps, está en la Calle Zamora (!) de la ciudad de Busteni.

El antiguo dueño, el príncipe Cantacuzino, varios veces ministro en los gobiernos de Rumania y extraordinariamente rico (su apodo era Nababul, El Nabab), había construido también el impresionante edificio que hoy alberga el Museo Enescu en la Calle Victoria de Bucarest.

Reconozco, lo primero que me pasó por la cabeza cuando supe de esta coincidencia entre la Zamora de España y la Zamora de Rumanía, fue una posible raíz común de origen celta. Eso se debe a una resistente idea mía según la cual la herencia celta, en territorios europeos tan alejados como la península ibérica y la zona del suroeste, es una cosa insuficientemente estudiada. Pero en este sentido no tengo mas que intuición, así que solo me queda buscar en las fuentes serias que tenemos.

Conforme el diccionario onomástico publicado en 1963 por la Academia Rumana, el nombre Zamora (este diccionario lo da como nombre de un monte) viene de un verbo de origen eslavo, a zămorî, que significa morir de hambre (el mismo verbo, a zămorî, que yo no he usado ni oído nunca, aparece, con el mismo significado, en el Diccionario Etimológico de Alejandro Cioranescu). A lo mejor los refugiados en los montes (los antiguos rumanos se refugiaban a menudo en los montes en los siglos posteriores a la retirada de la administración del Imperio Romano al final del siglo III) sufrían por escasez de comida, cosa perfectamente plausible. Pero hay que tener en cuenta también que en los años 50 y 60 del siglo XX, cuando se publicó este diccionario, cualquier coincidencia con el eslavo estaba aprovechada y presentada no como posibilidad etimológica, sino como certeza. Eran tiempos de mucha amistad con el hermano grande del Este, la Unión Soviética y esta amistad influyó no pocas veces en la ciencia (lingüística, histórica) de aquella época. Después de dar como segura esta etimología del monte Zamora de la voz eslava a zămorî, el diccionario indica como coincidencias dos cosas: Zamora, ciudad de España y Zamori, el brujo del Cronógrafo de Cigalá de 1673. No, no se trata de ningún Cigála español (¡no penséis, por favor, en el famoso cantante!), sino de un clérigo rumano con este apodo, Matei Dorothei Cigalá, autor de este curioso manuscrito, donde aparece el brujo llamado Zamori (el manuscrito está en la Biblioteca de la Academia Rumana de Bucarest).

Los caminos se vuelven cada vez mas oscuros y difíciles, los lingüistas históricos saben porque… Sin embargo, podemos salir a un claro de bosque si volvemos a la explicación casera, anecdótica que recordaba al principio y que existe, casi en la misma forma, en el caso rumano. Solo que en vez de una vaca negra se trata de una perrita. Encuentro la historia en un artículo reciente publicado en una revista rumana de divulgación histórica. Parece ser que la familia Cantacuzino, justo cuando se construía el palacio, tenían una perrita de caza llamada Mura. Cuando querían que la perra les trajera la caza, le gritaban: ¡Za Mura! Terminado el palacio, por el amor que le tenían a la perrita, lo nombraron El Palacio Zamora.

Interesante y tierna coincidencia, ¿no?

Alejandro Cioranescu, Diccionario Etimológico Rumano, Universidad La Laguna, 1966
Dictionar Onomastic Rominesc, N.A.Constantinescu, Editura Academiei Republicii Populare Romine, 1963

Sigue leyendo

Sofonisba Anguissola y la novela de Carmen Boullosa

Leo un artículo en El País sobre la pintora Sofonisba Anguissola. Es muy interesante el movimiento reciente de recuperar las historias de mujeres en el arte, pero a veces echo de menos las referencias literarias.
Conozco a Sofonisba de una novela peculiar, casi hipnótica escrita por la mexicana Carmen Boullosa, La virgen y el violín, 2008. Es la historia de las niñas Anguissola, todas especiales y altamente educadas (sobre todo para los estandares de la época) y de Renzo Klotz, herredero de una familia de artesanos de violines. Todos son de Cremona. El retrato de la ciudad italiana de hace 500 años es, a lo mejor, el mayor logro de la novela de Carmen Boullosa:

“El populacho corre la voz, “¡córranle, están pelando en la calle un cuadro de las niñas pintoras!”, y córrenle y córrenle, salen a la calle los artesanos, los criados, las cocineras, hasta el monaguillo y el campanero de la iglesia, los mercaderes, el carnicero con el cuchillo en la mano, todos a ver la pintura que ha pintado la mayor de las niñas de Amílcar, las figuras de aspecto tan real que parece cosa de encantamiento. Cremona admira de lleno a las Anguissola, una chusma menos miserable y más homogénea que la romana. Y la primera de la fila es la latinista, la sabia Partenia Gallerati.”

Los cuadros de la hija mayor de Amílcar, noble italiano suficientemente excentrico como para educar y creer en sus hijas en pleno siglo XVI, fueron atribuidos a varios pintores: Tiziano, Coello, Zurbarán, Pacheco. Eso no significa que no fue reconocida como pintora en su época, el gran Miguel Angél fue uno de sus admiradores, fue pintora en la corte de Felipe II (cuyo retrato hizo, aunque luego fue atribuido a Alonso Sánchez Coello). El flamenco Van Dyck fue a conocerla en 1642, en Palermo, cuando Sofonisba tenía 96 años y estaba ciega, pero “la mano le seguía firme, sin ningún temblor”, disfrutaba todavía hablando de pintura y le aconsejó a Van Dyck que “no tomara la luz de demasiado alto porque las sombras remarcarían las arrugas de la vejez”. He puesto aquí el dibujo que hizo Van Dyck mientras la escuchaba y el retrato que pintó luego a partir de éste.

Volviendo a la novela de Carmen Boullosa, la cual recomiendo a todos los que quieran aprovechar estos últimos días de verano: la leí hace seis o siete años en Madrid y todavía me acuerdo no solo detalles de la época que Boullosa supo dibujar con maestría, a partir de algo que supongo que fue una extraordinaria documentación, pero me persigue también el sonido de la novela. La autora eligió una curiosa perspectiva, la de un narrador omnisciente y misterioso, que suena a veces naíf-vintage, a veces extremadamente sofisticado, muy alejado de los malabarismos posmodernos que suelen tentar a los novelistas históricos no comerciales. Carmen Boullosa se atreve a escribir sin la neurosis del narrador contemporáneo y tiene la valentía de no exhibirse a si misma. Sus personajes actuan con toda la complexidad psicológica de la mejor literatura, en un escenario minuciosamente histórico, pero su novela no es por eso previsible, ni del todo popular, asequible. Diría que es una novela extraña con naturalidad, sin que la autora hubiera hecho esfuerzos visibles para complicar la historia, la narración o el punto de vista. La extrañeza sale de la austeridad misma, de la fluidez con la cual el narrador (contemporáneo nuestro y expresándose en la primera persona plural, a veces con los tics de los venerables narradores de la novela clásica: “Ya iremos a eso depués. Por el momento volvemos a la reación de Miguel Ängel.”) se instala comodamente en un mundo tan remoto y desde allí, sin ningún gesto de grandilocuencia artística, cuenta la vida de una mujer fuera de lo común que vivió en la realidad y revive ahora en la mejor literatura. Pero el cuento en si mismo no es liniar y aquí está otro de los ingenios de Carmen Boullosa. Las pequeñas historias de varios personajes se alborrotan sin producir caos, sino un continuum que emula muy bien el mundo lleno de vida de los artesanos, nobles, clerigos o pueblerinos de la Italia renascentista. Una pequeña historia de una marquesa viuda que no se sabe a quién va a dejar su fortuna se entrelaza con la historia del matrimonio de una noble rescatada del deshonor por un artesano sin títulos y con otra, la del padre de Renzo, noble de pura cepa pero avinagrado por falta de dinero, todo en una avalancha de detalles y divagaciones. La voz del narrador, la de la primera persona plural, se mezcla a veces con unos poemas escritos por una mujer, Magdalena la africana o con la historia escrita en primera persona singular por el hijo del rey de España – unas cuantas páginas de gran belleza que recuerdan el “Bomarzo” de Mujica Láinez. Por encima de todo, la figura de Sofonisba respira paz y tranquilidad, igual que la pintora en vida real. Sofonisba Anguissola supo vivir una larga vida en medio de una sociedad que estaba muy por detrás de su impresionante personalidad y tiene ahora otra vida en una novela inolvidable. Aquí la tenemos en la corte de Felipe II, con su bata de pintora entre las otras damas:

“Entonces, el vestido azul, y sobreimpuesta llevará su bata de pintora. Se la pone cuando pinta; de hecho suele llevarla por los pasillos de palacio, con ella marca una distancia que nadie puede interpretar como altanería, se distingue de las otras veinticuatro damas (siempre prestas a frivolidades y distracciones, expuestas en una vitrina magna para hacerse atractivas a importantes maridos – de hecho quedan ya pocas de las que llegaron al empezar el reinado de Isabel, sólo cuatro en total, y al terminar este período de la vida en la corte sólo quedará una de las que originalmente formaron el cortejo de la reina, además de Sofonisba -), la bata marca su distancia sin causar irritación. No es que sea “más” que las otras, es que tiene un don, no puede evitarlo, se entrega a él sin manchar sus ropas nobles, para esto es la bata.”

Carmen Boullosa, La virgen y el violín, Ediciones Siruela, 2008

Cîteva reflecții despre ziua de ieri

Ieri din nou am simțit nevoia să înțeleg ce e România. Mi se întîmplă des din 2012 încoace. Sînt zile în care acolo, la București se întîmplă ceva care nu face sens în lumea obișnuită, banală și reflexul vechi, imposibil de eradicat, e să caut o carte care să-mi explice ce și cum. Poate că nici măcar n-am nevoie de o carte, ci mai degrabă de o poveste, de o frîntură de experiență proprie, ceva trăit de mine în mod direct și care nu așteaptă decît să fie făcută inteligibilă într-o înșiruire narativă, cu cap și coadă, con pies y cabeza, cum zic vecinii mei spanioli, dar pentru că e greu să stau și să scriu poveștile astea, mă reped la o carte deja scrisă, poate, cine știe, acolo găsesc explicația. Revelația. Enigma rezolvată.

Cîteodată mi se pare că jonglez cu cărțile din bibliotecă, cu cărțile de istorie, cu eseurile, cu analizele (ah, cred că în biblioteca de jos e una care se cheamă Nevroza balcanică, poate că n-ar strica să arunc o privire…) exact ca ăia care jonglează cu cărțile de tarot, să tragem una și să vedem ce ne rezervă viitorul. În Madrid, acum cîteva zile, la un semafor, ne-am holbat increduli la un magazin pe care scria Pregunta al tarot, deci cineva cîștigă suficient din treaba asta cu tarotul ca să poată plăti o chirie de spațiu comercial în centrul Madridului, există oameni care se duc, plătesc și așteaptă ca altcineva să le spună încotro o ia viața lor după cum indică cartonașele cu temperance, the hanged man, the fool, wheel of fortune, the magician… Ne simțim superiori, oameni care am depășit gîndirea magică. Dar dacă facem, de fapt, același lucru?

Cartea pe care am scos-o ieri din bibliotecă: Istoria comparată a statelor comuniste de Jean-Francois Soulet. Citită acum cîțiva ani, uitate majoritatea amănuntelor, dar ceva îmi spunea că acolo e de găsit misterul. Ce a avut România special în anii comunismului, cum a fost în 1989, acolo e de căutat și de găsit răspunsul la întrebarea chinuitoare: de ce  e România atît de jodida? Cum se poate să se întîmple iar și iar același scenariu absurd: un idiot, semi-analfabet, din sudul profund, pune mîna pe putere, se îmbogățește, dar nici măcar nu se mulțumește cu asta, nu e suficient că-și poate etala în voie averea ilicită, iubita tînără și restul podoabelor, ci, metodic, distruge, cu ajutorul acoliților, ani și ani de muncă susținută, de europenizare pas cu pas a acestei mari și nătînge țări din Europa de Est. O desface în bucăți, apoi rînjește satisfăcut. Mii și mii de oameni, care în alte circumstanțe, în alte decoruri, ar fi oameni normali, obișnuiți, poate chiar performanți, îl ajută cu sîrg, cu ingeniozitate, cu o enormă frică camuflată, raționalizată în sintagme de tipul ”toți trebuie să mîncăm o pîine”, ”nu putem noi schimba lumea”, ”avem copii de hrănit”, ”așa a fost întotdeauna pe plaiurile noastre”, ”nu te poți pișa împotriva vîntului”. Îmi dau seama că toate expresiile pe care le-am înșirat sînt specifice acelora care au totuși o urmă de luciditate, care își dau seama că totuși ceea ce fac nu e tocmai moral, nici corect, dar se adaptează, pentru că le e frică. O frică imensă, care și-a pierdut de mult obiectul, care merge pînă la frica absurdă de a da un like la o postare cu care ești de acord, dar… cine știe, mai bine să fim prudenți. E ca și cum îndemnul papei Ioan Paul al II-lea din anii 80, celebrul ”Nu vă fie frică!”, n-ar fi ajuns niciodată pînă la București.

Însă mai sînt unii care chiar cred că e bine ce fac, ermetici în turnurile lor strîmbe, zidite prost, dar se pare durabil (cel puțin durabil în comparație cu durata unei biete vieți omenești), care spun: la noi e calea și adevărul și viața, noi construim (cariere, bani, prestigiu social – adică aproape, cu o minusculă excepție, aproape toți parametri după care se judecă, psihiatric, o viață normală, împlinită!), noi sîntem cei care facem să se miște lumea, cel puțin lumea românească, restul, ăștia ca tine, dați din fleancă, cei mai mulți împrăștiați prin diverse colțuri de lume, plecați, exilați, cam suferinzi la capitolul identitate, niște izmene pe călător, pe cînd noi am rămas aici în România, stilpi ai societății. Oameni de nădejde, cu case, copii, familii tradiționale, cariere și venituri grase, oameni care se bucură și rîd în barbă că ieri, în Piața Victoriei, n-au ieșit decît 500 de cetățeni să protesteze împotriva planului de distrugere a singurei reușite românești post-1989, Justiția, anti-corupția.

Am pierdut o jumătate de oră, ieri, uitîndu-mă pe profilul de facebook al fiului ministrului Justiției, recunosc că în minutele de enervare de după citirea știrilor cu schimbările de legi făcute de ta-su și după ce citisem alte relatări despre cum s-a făcut băiatul ăsta asistent universitar în universitatea condusă de babaca, am avut impusul ușor anti-social de a-i pune, public, o întrebare, tînărului. Întrebarea ar fi fost una simplă, eventual în engleză, că vine mai comod: Domnule Ionuț Alexandru Toader, how are you today? Feels good? Dar m-am calmat. Ar fi nepoliticos să fac asta și apoi e tehnic imposibil pentru că tînărul cu fruntea înaltă, care promite o chelie la fel de impunătoare ca a tatălui, nu e printre prietenii mei, deci nu-l pot tagui. Apoi, sînt  sigură că n-ar avea nici o tresărire, e din categoria copii-perfect-idiotizați-de-părinții-lor, ca fiul lui Adrian Năstase sau ca fiica nu știu cărui deținător de pensie specială, plus salariu necuvenit, care se arăta dezgustată de ”atacurile” la pensioara lui tătuca. Sînt copii fără nici o resursă personală de rebeliune, fără nici o posibilitate de chestionare a cotețului plin de rahat în care au crescut. Nu știu cum miroase în afara lui și cred că a trăi în cloaca lor puturoasă e singura posibilitate de viață. Devin feroce cînd simt că cineva le atacă adăpostul. Tînărul Toader, căruia prietenii se întrec în a-i spune cît e de genial ca jurist, de impecabil ca om al legii, se simte perfect în jobul lui de asistent universitar doctor la universitatea de familie (poate doar puțin trist că e doar asistent, la valoarea lui, dar prietenii binevoitori îi fac discret cu ochiul, să treacă zavera și rezolvăm și asta, un tînăr atît de dotat să nu fie conferențiar înainte de 30 de ani, ar fi o nedreptate flagrantă!). Cu ceva timp în urmă, tînărul Toader, alături de tatăl vizibil emoționat, amîndoi cu frunțile înalte ușor transpirate, a depus jurămîntul de notar. Ce emoții, ce moment gingaș și de neuitat, numai bun de imortalizat pe facebook, tînărul vlăstar al celebrei familii de juriști ieșeni, face primii pași în carieră… Asemenea edificii de minciuni și ipocrizie, construite cu sîrg și cu răbdare, în zeci de ani de persevernță, în care se amestecă doze importante de iubire paternă reală – toate primatele își protejează progeniturile, e firesc – oarecare competență autentică (sînt convinsă că seniorul Toader a memorat suficiente texte de lege încît să merite, cel puțin la o privire superficială, respectul concetățenilor și al acelor colegi care caută să-și liniștească conștiințele în timp ce ling dosuri, cu fraze de tipul ”ăl bătrîn e imabatabil în penal, o capacitate, o enciclopedie umblătoare”), nu se dărîmă pentru că vii tu, un coate goale, să le spui că nu fac bine ce fac.

Dar totuși,  dacă m-aș întîlni cu juniorul Toader cel cu fruntea înaltă într-un context oarecare (recunosc că mi-a trecut prin cap chiar să-i trimit o invitație de prietenie pe facebook, convinsă fiind că n-are de unde să știe cine sînt și că nu-și va da osteneala să se uite pe timeline-ul meu și să constate că sînt înclinată spre a critica modelului său de viață), dacă deci l-aș avea pe Ionuț Alexandru ăsta în fața mea, ce anume i-aș spune? Ce carte de tarot aș scoate ca să-i arăt că e deja un hanged man și că, dacă nu cîrmește la timp, destinul îi e pecetluit? Întrebări dificile, mai bine ar fi să-mi văd de ale mele, chiar și această jumătate de oră pierdută ar trebui să mă doară ca o cheltuială fără cap. Ce-mi pasă mie, chip de lut, de bolgiile acestor ipochimeni care se simt nemuritori pentru că au îndoit trupul muribund al unei țări care le oferă iluzia că sînt stăpîni, că rule the world?

Știu că nici o carte n-ar fi în stare să-i zdruncine în convingerile lor osificate pe copiii ăștia născuți și crescuți în privilegiile sîrguincios construite și menținute de părinții lor iubitori, dar totuși eu trag o carte, pentru că nu pot altfel și pentru că, cine știe, pe undeva mai am o urmă de gîndire magică. Dacă totuși…

Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre… Sublinieri, amănunte pe care le uitasem: după 1989, Bulgaria a avut un Iliescu al ei, pe nume Petăr Mladenov, cu aceeași traiectorie ca a lui Iliescu, doar că el a rezistat pînă în 6 iulie 1990, cînd și-a dat demisia și filosoful Jeliu Jelev este ales șef al statului, din partea opoziției. În România, Iliescu era consființit cam în aceeași perioadă șef absolut, cu ajutorul minerilor, ales și reales, de trei ori, președinte. De abia în 1996 a fost nevoit să se dea de-o parte, temporar. Altă deosebire, tot în favoarea bulgarilor: Partidul Comunist Bulgar s-a transformat, singur și la vedere, sub mîna acestui Mladenov, în Partidul Socialist Bulgar. Concesii, renunțări la dogmatisme, în fine, schimbare la față, clară, limpede, asumată. Au cîștigat primele alegeri cu 47% dar au pierdut apoi în iulie 1990 datorită presiunii opoziției, care și ea era divizată, ca în România, dar probabil nu atît de divizată.   În România, Partidul Comunist nu s-a transformat niciodată, la lumina zilei, în Frontul Salvării, nici în PDSR, nici în PSD, nu! Minciuna a fost și a rămas ermetică, prefăcătoria, deplină și iluzia menținută cu sîrg de toți tovarășii. Niște idioți utili, așa cum arătau ei la începutul anului 1990, acceptînd să facă parte din Frontul Salvării Naționale, au ajutat, probabil fără intenție, cel puțin la început, făcătura lui Iliescu și marea amăgire. Vezi Doamne, nici vorbă de partid comunist îmblînzit, reformat, cu ceva cenușă în cap, nu, ci  o emanație nou-nouță –  un fel de maimuțăreală de forțe de opoziție, dizidente, nu un Mladenov, ci un Havel s-a vrut tovarășul Iliescu! Unii au crezut și mai cred și azi în gogorița asta. Bulgaria, cu greu, s-a eliberat de spell. România, ermetic prinsă în spell, dar cu revoluție, morți, copil cu steag pe copertă de Paris Match, tot spectacolul. Cehoslovacia e o poveste curată: cu 200.000 de praghezi în stradă, Vaclav Havel a regrupat 12 mișcări independente sub bunele de Forumul Civic, a provocat demisia primului minstru Adamec, patru zile mai tîrziu se formează un nou guvern cu majoritate necomunistă, la 29 decembrie Havel devine președinte. Concluzia istoricului francez: ”Datorită hotărîrii și efortului de unificare a opoziției, rezultatul final al ”revoluției de catifea” nu a fost, ca în Bulgaria și România, o simplă schimbare de echipă, ci o schimbare de sistem politic.” (Soulet, 1996, ed.rom. 1998, p.320) Așadar, pentru comunitatea academică e limpede cel puțin din 1996, cînd cercetătorul francez Jean Francois Soulet de la Universitatea din Toulouse publică studiul, că în România și Bulgaria a fost, în 1989, ”o simplă schimbare de echipă”, de ce nu ne asumăm atunci această realitate pe deplin? S-ar putea ca lucrurile să nu ni se mai pară atît de misterioase, de ciudate, de rezultat al unui blestem istoric și al unor ghinioane. Soulet amintește, printre alte teorii care circulă cu privirea la căderea regimurilor comuniste în Bulgaria, România și Cehoslovacia, una cu iz conspiraționist, anume: o ”vastă manipulare gorbaciovistă” care ar fi reușit doar în primele două și ar fi eșuat în ultima, conform căreia Moscova uneltise un proiect de schimbare a garniturilor de partid cu unele noi, de comuniști reformatori, care să asigure menținerea celor trei țări în sfera de influență sovietică. Dintre cele două țări în care ar fi reușit, Bulgaria și România, doar în cea din urmă a reușit pe deplin. Longevitatea lui Ion Iliescu e cea mai bună dovadă, iar uneltirea, cu atît mai măiastră cu cît, în 1989, România era singura țară din bloc care nu avea picior de soldat sovietic staționat pe teritoriul ei. Păi să ne mai mirăm de admirația pe care o trezește în secolul 21 acest supraviețuitor pe nume Iliescu în tinerele vlăstare stîngiste ale patriei? Iliescu a supraviețuit chiar și sferei de influență sovietice, lui Gorbaciov însuși, a rezistat chiar și dincolo de cei cîțiva ani cînd cu Rusia n-a fost prea limpede ce urma să se întîmple și supraviețuiște, prin urmașul său direct Liviu Dragnea, chiar și în zilele noastre, cînd nu e prea clar în ce sferă de influență am rămas, dar începem să ne dumirim, încet, încet.

Dacă înțelegem și asumăm, fără isterie și fără anecdote, că atunci, în 1989-1990, n-a fost vorba despre nici o revoluție, despre absolut nici o schimbare de regim, ci doar despre ”o schimbare de echipă”, s-ar putea ca nici Dragnea, nici exilul masiv, nemaiîntîlnit, cu care se mîndrește România post-decembristă (4 milioane de români în afara granițelor), să nu mai pară așa de absurde. Capătă sens, mult sens.

Țara care a intrat în UE în 2007 ar fi deci o țară comunistă, cu o simplă spoială, o butaforie de alternanță politică și de alegeri libere (dar bine aranjate de ținerea în beznă a populației și de alte mici și ingenioase șantaje micro), o țară cu politicieni neinteresați în bunăstarea alegătorilor (mi-l imaginez pe fiul lui Tudorel Toader cum s-ar holba la mine auzind poanta asta cu ”bunăstarea alegătorilor”), o țară adormită de o minciună constantă, de nimic deranjată de aproape 30 de ani (a fost un moment, cel cu Raportul Tismăneanu și au mai fost niște tresăriri, ale Justiției, de la arestarea lui Năstase, în 2012, încoace, dar ambele sînt primejdii trecute). În context,  Dragnea e conducătorul cel mai firesc posibil, emanația naturală. Dragnea e un condamnat penal doar în afara acestei lumi, în ochii extratereștrilor, ai celor care au plecat, cu mintea sau și cu trupul, din patrie. Înăuntru însă, în țara care a intrat în UE prin efracție, Dragnea e perfect legitim, altfel n-ar fi acolo unde e. Înăuntru, Tudorel Toader e un mare și respectabil profesor de Drept la cea mai veche universitate din țară, venerabila universitate ieșeană. Nu poate fi altfel, din moment ce absolut nici un profesor de acolo, nici măcar vreun biet asistent, un preparator care n-are avea cine știe ce de pierdut, nu se revoltă și nu se leagă cu lanțul de poarta universității ca să denunțe porcăriile făcute de rector și de ministru. Tudorel Toader e la fel de plauzibil ca mare profesor universitar specialist în Drept pe cît era Elena Ceaușescu academician, doctor, inginer și e privit cu aceeași frică, cu aceeași precauție, ca tovarășa, iar frica, precauția se extind și asupra progeniturii. Ceea ce tocmai a comis el zilele astea e la fel de coerent și de plauzibil ca descoperirea polimerilor de către tovarășa. Cum să te revolți? Păi ce, o să schimbi tu lumea? Iar lumea e mică, micuță, lumea nu e lume, ci e această nefericită țară care nu încetează să contrarieze. O țară ca o vrajă, e de ajuns să treci granița, chiar și spre Bulgaria, nu mai spun de Cehia sau Slovacia, ca lucrurile să recapete dimensiuni inteligibile. Doar în România, se pare, visul ăla secret al lui Gorbaciov, a reușit pe deplin. Încă îl trăim, de asta cei care au ieșit din el nu înțeleg cum e posibil ca el să continue, ca atîția oameni să trăiască în continuare nu în propriile vieți, ci în visul lui Gorbaciov. Somnambuli. Cu Dragnea de braț, cu toate aceste figuri patibulare, în timp ce restul lumii e în cu totul altă parte.

În 1989, singura țară care nu avea armată sovietică pe teritoriul ei, deci se afla într-o postură privilegiată, a fost și singura țară în care au murit oameni pe stradă pentru schimbarea regimului (pardon, pentru crearea iluziei că s-a schimbat regimul, pentru butaforia lui Iliescu pe scena căreia s-a tras cu gloanțe adevărate). În 2017, pe lîngă Ungaria, Polonia și cine a mai fost pe la Vișegrad, România pare safe, rusofobă cît cuprinde, cu baze NATO, cu scut, cu un președinte cool, cu niște probleme de corupție, de adevărat, cu vreo 600.000 de oameni ieșiti în stradă, e drept, dar totuși, o țară de nădejde, care face și primește înalte vizite de stat, un pol de stabilitate.

Mare atenție, s-ar putea să iasă mai prost, în România, ca în oricare dintre țările iliberale din jur, pentru că singura diferență dintre România și ele e aceea că România, ca întotdeauna, se preface. Nu spune lucrurilor pe nume. Partidul Comunist nu se transformă în Partid Socialist, ci dispare în neant și răsare, tot din neant, un Front al Salvării, curat ca lacrima. Ar putea fi Dragnea mai fioros decît Orban, Dragnea, băiatul simpatic din Teleorman, ar putea fi el cu șmenurile și glumițele lui, la braț cu manechinul delabrat care vorbește doar în momentele esențiale, ar putea fi acești băieți mai periculoși decît toți iliberalii cu barda la brîu din jur? Aveți puțintică răbdare. Nici în 1989 nu părea plauzibil ca tocmai în România să se lase cu așa un spectacol dramatic. România e mereu o surpriză, pentru că se preface mereu.

1918-2018. Un personaj despre care nu știm cît ar trebui, Onisifor Ghibu

onisifor ghibuAvem cîteva personaje extraordinare în istorie despre care ar fi frumos să vorbim dacă chiar vrem să sărbătorim, măcar și personal, anul 2018. Și ca să nu-i stînjenim, mă gîndesc că poate ar fi timpul să vorbim despre ei normal, natural, să le facem în sfîrșit dreptate. Dacă dai pe google Onisifor Ghibu o să găsești formule care miros a tămîie de tip ”corifeul”, ”apostolul” etc. Îți trece orice entuziasm. Așa se întîmplă și cu George Coșbuc, cu Ioan Slavici, cu Kogălniceanu, cu mulți ”clasici” îngropați sub o lavă de limbă de lemn de cel mai prost gust, moștenire directă a strungarilor iubitori de cultură din anii 50. Dacă-i scoatem de sub lava solidificată pe oamenii ăștia extraordinari, s-ar putea să avem revelația unui adevărat Pompei. Au fost oameni vii, simpli, artiști, însuflețiți, oameni ai timpului lor, cu un patriotism adevărat, nu de bîlci, oameni cu nostalgia Occidentului, dar cu o sănătoasă doință de construcție la ei acasă, în fine, oameni de toată isprava. Oricum, fără nici o legătură cu statuile de carton pe care ni le-au servit manualele stupide de care am avut parte.

Onisifor Ghibu era, în 1956 (mai bine spus fusese): Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul național român din Transilvania și Basarabia, luptător în revoluția rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc.

De asemenea, era: Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3.

Știm asta pentru că această adresă apare pe plicul pe care l-a pus la poștă la 31 octombrie 1956 pe numele următorilor:

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

Da, acest om, în vîrstă de 73 de ani, fost artizan al Unirii de la 1918, le scrie celor doi conducători ai Uniunii Sovietice scrisoarea de mai jos și o pune la poștă. După cîteva zile e arestat și stă la închisoare. Doi ani. Mai stătuse 222 de zile, în 1945, în lagărul de la la Caracal (a apărut o carte de memorii după 90 în care povestește cum a fost).

Scrisoarea pe care le-a scris-o ”excelențelor lor” e tulburătoare, e diplomatică și are totodată umor, e de un curaj cum numai oamenii din lumea veche mai aveau (bunicii, pentru cei care am avut norocul să-i avem), e un medicament pentru momentele în care ne e rușine cu România și cu îngrozitoarea, tîmpa ei pasivitate. Mă gîndisem să fac un scurt rezumat cu ce apărea în prima revistă a țării, Gazeta literară, în timp ce Onisifor Ghibu scria acest text, dar nu vreau să stric momentul. Unii dintre cei care scriau atunci acolo, în revistă, pe scenă, mai scriu și acum, la fel de prost și la fel de nevertebrat.

Iată scrisoarea:

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptății imanente și în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român și poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriți la formula simplistă anunțată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevărați marxiști-leniniști, să procedați, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii.

În acest sens, vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta în conformitate cu enunciațiunile categorice și lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

În Declarația sa de la 26 octomvrie 1917, când Lenin a luat în mâinile sale cârma Rusiei revoluționare, el a spus printre altele: „Prin anexiune sau acaparare a unor teritorii străine, guvernul înțelege, potrivit cu concepțiile despre drept ale democrației, în general, și a claselor celor ce muncesc, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unei naționalități mici sau slabe, fără consimțământul și dorința acestei naționalități, dorință exprimată precis, limpede și cu bunăvoie, indiferent când a fost săvârșită această alipire, cu forța, sau ținută cu forța în cadrul hotarelor statului în chestiune. Indiferent, în sfârșit, dacă această națiune trăiește în Europa sau în depărtate țări transoceanice”. „Dacă o națiune oarecare este ținută cu forța în cadrul hotarelor unui anumit stat, dacă în ciuda dorinței exprimate de ea, – indiferent dacă această dorință este exprimată prin presă, prin adunări populare, prin hotărâri ale partidelor sau prin revolte și răscoale împotriva asupririi naționale -, dacă, în ciuda acestei dorințe, nu i se acordă națiunii dreptul de a soluționa, prin vot liber, și numai după completa retragere a trupelor națiunii anexante sau, în general, ale națiunii mai puternice, de a soluționa fără cea mai mică constrângere problema formei existenței ei de stat, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică un act de cucerire și silnicie… Menținerea sau sporirea anexiunii Marilor-Ruși, este declarată de guvern ca anulată, imediat și fără rezervă.”

Este mai clar ca lumina soarelui că această declarație programatică, principială și fundamentală, a primului guvern sovietic angajează cu sfințenie toate guvernele comuniste care stau pe baza ideologiei autentice a lui Lenin. Și este tot atât de clar că, în baza acestei declarații, Rusia lui Lenin a anulat, „fără rezervă”, anexarea de către țarismul rus a Basarabiei și că ocuparea de către Stalin a Bucovinei de Nord și a 40 de localități din însuși trupul României, în Moldova de Nord, este un act de cucerire și silnicie strigătoare la cer.

În legătură cu această declarație, îmi permit a vă reaminti și următoarele cuvinte ale aceluiași Lenin, adresate ca răspuns către socialiștii-democrați ai Elveției, în ziua de 17 martie 1917, când acesta se îndrepta, din lungul său exil, spre Rusia revoluționară. La întrebarea pusă de coreligionarii săi politici din Elveția: „Ce ar face partidul nostru dacă ar ajunge chiar acum la putere?”, Lenin a răspuns: „Am începe imediat și am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de Velicoruși”.

Spre marea nenorocire a umanității, politica lui Lenin a fost torpilată, pas de pas, de către I. V. Stalin, ajungându-se la complicațiile din ultimul timp, care au dus apoi, în mod inevitabil, la ceea ce s-a petrecut în ultimele zile la Varșovia și la Budapesta – prefață sigură la ce va urma pretutindeni, unde urgia acestuia a pustiit și a presat de-a lungul anilor și deceniilor.

Dacă Lenin ar fi fost sănătos și ar mai fi trăit 10-15-20 de ani, evoluția Rusiei ar fi fost cu totul alta și lumea întreagă ar fi fost cruțată de imensele crize care o frământă de patru decenii încoace. Sarcina conducătorilor ei de astăzi ar fi mult mai ușoară și mai nobilă, de cum este de fapt.

Această imensă sarcină – moștenirea lui Stalin – n-o veți putea lichida decât făcând tabula rasa din întreg stalinismul și revenind la ideile autentice ale lui Marx, Engels și Lenin cu privire la Rusia de totdeauna. D-voastră trebuie să vă întoarceți la evanghelia acestora, denaturată de Stalin. Eu rețin aci numai câteva rânduri din această evanghelie, pe care oamenii de astăzi ai țării D-voastră se pare că le-au uitat.

În Manifestul constitutiv al Asociației internaționale a muncitorilor, scris de K. Marx la 1864, acesta stigmatizează în cuvinte de foc: „aprobarea nerușinată, simpatia prefăcută sau nepăsarea idioată cu care clasele suprapuse din Europa au privit la cucerirea fortăreței muntoase a Caucazului și la mișeleasca sugrumare a eroicei Polonii de către Rusia; la abuzurile nesfârșite și suportate fără murmur ale acelei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg și ale cărei mâini sunt în fiecare cabinet din Europa” … „Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, nemți, armeni și alte popoare mai mici, nici să ațâțe permanent una contra alteia Franța și Germania, va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeria războaielor”.

Aduceți-vă aminte, vă rog, și de mesagiul pe care K. Marx l-a trimis Conferinței Internaționale de la Lausanne în anul 1867, prin emisarul său Borkmann, – mesagiu la care s-a referit și A. Hitler când a atacat Rusia, la 1941 -, în care zicea, printre altele, că: „CEL DINTÂI PAS SPRE PACEA EUROPEI ESTE RĂZBOIUL CONTRA RUSIEI”.

Și mai gândiți-vă și la cuvintele lui Fr. Engels, invocate mai târziu și de Lenin: „RUSIA ESTE POSESOAREA UNOR ENORME PROPRIETĂȚI FURATE (ADICĂ ASUPRITE), PE CARE ÎN ZIUA SOCOTELILOR EA VA TREBUIE SĂ LE RESTITUIE”.

D-voastră nu mai puteți ieși, după cele petrecute în timpul din urmă, din dilema: Ori rămâneți marxist-leniniști, în sensul marxism-leninismului ortodox, expus mai sus și vă lepădați cu totul de denaturările acestuia de către Stalin, ori renunțați definitiv la acesta și vă întoarceți la propria D-voastră „minte sănătoasă”, aruncând peste bord întreaga „ideologie” și „propagandă”, cu care v-ați amețit înșivă și ați amețit întreaga lume.

În această ordine de idei, vi se impune ca cea mai urgentă datorie revizuirea radicală și obiectivă a concepției materialiste, pe care Stalin a redus-o la cadre penibil de vulgare și de dezonorante pentru sufletul rusesc atât de nobil. Și în acest punct trebuie să reveniți dacă nu la Hristos, cel puțin la K. Marx, care n-a fost tocmai atât de „materialist”, cum îl prezintă propaganda sovietică politică. Îmi permit a vă reaminti impresionanta mărturisire de credință a lui, făcută în legătură cu războiul franco-german din 1870-1871: „ȘI ASTFEL, ÎN CELE DIN URMĂ, IEȘI LA IVEALĂ CARACTERUL ADEVĂRAT AL RĂZBOIULUI, PE CARE PROVIDENȚA ÎL DECRETASE PENTRU PEDEPSIREA FRANȚEI NELEGIUITE ȘI DESTRĂBĂLATE”.

Vedeți, Marx vorbește de Providență divină care pedepsește nelegiuirile. Ar fi oare absurd să credem că acea „Providență” l-a pedepsit și pe Stalin al D-voastră și că ea poate aplica și Rusiei de astăzi sau de mâine pedeapsa de care a vorbit, la un moment dat, K. Marx?

Și apoi, aduceți-vă aminte și de cuvintele spuse, în momente de extremă criză, cum mai pot fi și altele într-un viitor ce nu poate fi prevăzut și împiedicat de nimeni, de către însuși Lenin și care sunt o dovadă în plus despre șubrezenia „materialismului” ce stă la baza ideologiei D-voastră de astăzi. Iată, în adevăr, ce spunea Lenin în raportul său către al VIII-lea congres al partidului, la 7 martie 1918: „Mai întâi, în octombrie 1917, un continuu marș triumfal; apoi, deodată, revoluția rusă este zdrobită în câteva săptămâni de către tâlharul german… În acest caz, trebuie să știm să batem în retragere. Realitatea neînchipuit de amară, de tristă, nu poate fi ascunsă în dosul unor fraze goale. Trebuie să spunem: – Să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine -. Să ne retragem în ordine, nu suntem în stare: să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine”.

Ce-ar fi oare, dacă D-voastră, conducătorii de astăzi ai Rusiei silite să se retragă din țările cotropite în mod barbar de falsul ucenic al lui Marx, Engels și Lenin, ați ancora, în aceste vremuri de cumplită criză, așa cum a ancorat, la 1918, V. I. Lenin, în Dumnezeu sau cum a ancorat, la 1871 K. Marx în Providența divină?

Ar fi lucrul cel mai înțelept și mai binecuvântat. Ar însemna că v-ați întors la popor – poporul rus, care, în adâncul sufletului său, este un popor credincios și blând, care poate deveni o perlă a întregii umanități. Ar însemna că v-ați întors de la barbaria lui Stalin la umanitate.

Veți izbuti să vă ridicați până la o astfel de culme, care să vă consacre ca pe niște eroi ai umanității, ca pe niște sfinți la care să se închine veacurile ce au să vină?

Aceasta v-o dorește din adâncul sufletului său și în convingerea că exprimă totodată și dorința tuturor oamenilor de bine din lumea întreagă, scriitorul rândurilor prezente. –

Onisifor Ghibu

Sibiu, 31 octombrie 1956

 

Patti Smith și Sam Shepard

Dear Madam,
I am a writer from a country named Romania. I fear my native language is not fit for the type of prose you write, neither do I feel prepared to meet the rigours of a good translation. Still, I would like to give it a try as the text you published in The New Yorker about Sam Shepard is the most beautiful text I have read in years. I do not know any other way of appropriating the literature I admire than translating it, besides reading it over and over again. I think I am a kind of savage animal, I cannot prevent devouring the things I like. But this is understandable as I come from a savage country and I posses a savage native language, the old, strange, rudimentary Latin of an east corner of the Roman Empire. I suppose I should ask for permission from the magazine, but I have no intention to publish the text in any media, I will just put it on my blog and I promise there will be very few readers, so no commercial danger implied. Would you be so kind to give me permission for translating it into Romanian? Thank you. 
PS. I saw that your facebook account is full of messages from people you know. I imagine you don’t have enough time for each one of them, so it would be nonsense to expect an answer myself. I’ve just translated the text for my Romanian friends, without bothering you anymore. Thanks anyway.

Prietenul meu

 Patti Smith

August 1, 2017, The New Yorker

Mă suna noaptea tîrziu, de undeva de pe vreo șosea, din vreun oraș fantomă de prin Texas, din vreun refugiu de lîngă Pittsburgh, sau din Santa Fe, unde parcase în deșert și asculta coioții urlînd. Dar de cele mai multe ori mă suna de la el de acasă, din Kentucky, din noaptea rece și nemișcată, nopțile alea cînd poți auzi stelele respirînd. Era așa, un apel brusc, la o oră tîrzie din noapte, la fel de uimitor ca un tablou de Yves Klein; un albastru în care te poți pierde, un albastru care te poate duce oriunde.  Mă sculam fără probleme, îmi frecam repede un Nescafé și ne așezam la taclale despre orice. Despre smaraldele lui   Cortez, despre crucile albe din Flanders Fields, despre copiii noștri sau despre legendarele curse de cai din Kentucky Derby. Dar cel mai des vorbeam despre scriitori și despre cărți. Despre scriitori din America de Sud. Despre Rudy Wurlitzer. Nabokov. Bruno Schulz.

“Gogol era ucrainiean,”  a zis o dată, aparent din senin. Doar că nu era chiar din senin, ci era o fațetă dintr-un senin poliedric, care, pusă într-o anumită lumină, se dovedea a fi un loc anume, precis delimitat, de pe cer. Eu intram în joc și apoi jocul ținea pînă dimineața, eram ca două saxofoane care își răspund unul altuia, improvizînd la nesfîrșit un refren.

Mi-a trimis la un moment dat un mesaj din munții Boliviei, unde Mateo Gil filma “Blackthorn.” Aerul era rarefiat acolo în Anzi, dar el se descurca bine, rezistînd alături de colegii mai tineri, probabil depășindu-i, călărind pînă la epuizare nu mai puțin de cinci cai. Mi-a zis că o să-mi aducă un covor de acolo, unul negru cu dungi ruginii. Cînta în munții ăia, în jurul focului, cîntece vechi scrise de bărbați deznădăjduiți, îndrăgostiți de propria condiție de muritori. Acoperit cu pături, dormea sub cerul liber, sub stelele rătăcite în galaxiile din Magellanic Clouds.

Lui Sam îi plăcea să fie mereu pe drumuri. Arunca în mașină o plasă de pescuit sau o chitară acustică, eventual lua și un cîine cu el, dar sigur un carnet, ceva de scris și un teanc de cărți. Îi plăcea să adune cîteva lucruri și s-o ia din loc pur și simplu, spre vest. Îi plăcea să apuce un drum și drumul să-l ducă într-un loc unde nu voia neapărat să ajungă, dar căruia îi devora stranietatea; hrană pentru scrisul de mai tîrziu.

În vara lui 2012 ne-am întîlnit în Dublin, unde i-au oferit un Doctor Honoris Causa la Trinity College. Îl stînjeneau în general onorurile, dar pe ăsta l-a primit pentru că venea de la școala prin care trecuse Samuel Beckett. Îi plăcea mult Beckett, avea niște texte manuscrise ale lui puse în ramă în bucătărie, alături de poze cu copiii. În ziua aia am văzut mașina de scris a lui John Millington Synge și ochelarii lui James Joyce, iar noaptea ne-am alăturat unor muzicieni la clubul preferat al lui Sam din localitate, Cobblestone, pe malul celălalt al rîului. În timp ce traversam podul clătinîndu-ne imponderabili, el a dat drumul, din memorie, la o avalanșă de bucăți din Beckett.

Sam îmi promisese într-o zi că o să-mi arate peisajul din sudul îndepărtat pentru că eu, deși am călătorit mult în lume, n-am văzut prea mult din propria țară. Dar s-a trezit împiedicat de o boală care a început să-i împuțineze forțele. Pînă la urmă a trebuit să renunțe la obiceiul lui de a arunca cîteva lucruri în mașină și a pleca. De atunci încolo, am început să mă duc eu la el. Obișnuiam să citim, dar mai ales să lucrăm. Lucra la ultimul manuscris, storcînd ultimele rezerve de forță mentală, pentru că nu dădea înapoi de la nimic din ce destinul îi scotea în cale. Pe masă, în fața noastră, i-am văzut mîna, cu o lună nouă tatuată între degetul mare și arătător. Tatuajul era o amintire din tinerețea noastră, eu am un fulger pe genunchiul stîng.

 

Cînd am ajuns la un fragment în care descria un peisaj din vest, a ridicat brusc ochii din text și a zis:

”Îmi pare rău că nu mai pot să te duc acolo.”

Am zîmbit pentru că de fapt tocmai o făcuse, tocmai mă dusese acolo. Fără cuvinte, am închis ochii și ne-am rostogolit în deșertul american, care se desfăcea la picioarele noastre ca un covor cu mii de culori –  șofran prăfuit, apoi ruginiu, verde sticlos, verde auriu și apoi, brusc, un albastru aproape inuman. Nisip albastru, am zis eu, uimită. Albastru orice, a zis el, iar cîntecele noastre, cele cîntate împreună, aveau o culoare necunoscută, a lor proprie.

Programul nostru era așa: ne trezeam. Ne pregăteam să înfruntăm ziua. Beam o cafea și mîncam ceva. Apoi ne așezam pe scris. După un timp, făceam o pauză. Afară, pe șezlonguri, stăteam și ne uitam la cîmp. Nu vorbeam pentru că așa e prietenia adevărată, niciodată nu se simte incomod cu tăcerile. Tăcerea, atunci cînd e plină, e doar o prelungire a conversației. Ne cunoșteam de atîta timp. Relația noastră nu poate fi descrisă în cîteva cuvinte despre o care tinerețe nebună. Eram prieteni, buni sau răi, eram acolo, noi înșine. Timpul n-a făcut decît să facă treaba asta și mai puternică. Au fost tot felul de obstacole, dar noi ne-am ținut tari, am mers mai departe, iar el și-a terminat munca la manuscris. Manuscrisul era acolo, pe masă. Totul fusese spus, nu rămăsese nimic de adăugat. Cînd am plecat, citea Proust.

Au trecut zile lungi și leneșe. Într-o seară tipică de Kentucky, cu aerul străpuns de săgețile luminoase ale licuricilor, de cîntecul greierilor și de orăcăitul broaștelor, Sam s-a băgat în pat și a adormit. Un somn stoic, nobil. Și somnul l-a dus spre ceva nou, iar în jurul lui era multă dragoste. Cînd a respirat pentru ultima oară începuse să plouă încet, exact așa cum i-ar fi plăcut. Sam a fost un om discret, ermetic, conținut. Știu cîte ceva despre oamenii de felul ăsta. Ei au nevoie să facă lucrurile în felul lor, să le decidă, pînă în ultima clipă. Ploaia cădea, acoperind lacrimile. Copii, Jesse, Walker și Hannah, și-au luat rămas-bun de la tatăl lor. Surorile Roxanne și Sandy și-au luat la revedere de la fratele lor.

Eu eram departe, în ploaie, în fața leului adormit din Lucerna, un leu imens, nobil și stoic tăiat în stîncă de coastă. Ploaia cădea și astfel nu se vedeau lacrimile. Am știut că o să-l văd din nou pe Sam undeva în peisajul viselor, dar în momentul ăla m-am văzut în Kentucky, cu dealurile lui, cu izvoarele lui care se unesc apoi în pîraie. Am văzut cărțile lui Sam aliniate în rafturi, sub fereastra pe care se uita la caii care pășteau dincolo de gardul de lemn. M-am văzut stînd la masa din bucătărie, întinzîndu-mă după mîna cu tatuajul.

Acum mult timp, Sam mi-a trimis o scrisoare. Una lungă, în care îmi povestea un vis, care, zicea el, spera să nu se termine niciodată.

”Visa cai, i-am spus leului. Fă cumva să-l aștepte acolo Big Red, un mare campion. N-o să aibă nevoie de șa, n-o să aibă nevoie de nimic.”

Am întors capul spre frontierea franceză și am văzut cum răsărea luna nouă pe cerul negru. Mi-am luat rămas bun de la prietenul meu și am strigat după el în noaptea grea.

Vamos, Simona, vamos, guapa!

 

Primele trei game-uri din primul set nu le-am văzut. Am venit acasă la timp doar ca să văd cum pierde setul. La pauza dintre seturi, A. s-a ridicat de pe canapea să-și ia o bere. S-a întors cînd deja era 2-0 pentru Svitolina, a stat puțin în picioare și a plecat iar, bombănind ceva. Eu am stat nemișcată în aceeași poziție, doar gura mi-am mișcat-o ca să-i mai țin un discurs despre cum e cu încrederea… că n-o țin nervii, zicea el și eu i-am răspuns oțărîtă că pe el nu-l țin nici cît să stea pe canapea. De dimineață scrisesem textul de mai jos, dar cum n-am apucat să-l termin, pentru că aveam oră la dentist, nu l-am pus nici măcar pe blog. Oricum în ultimul timp scriu tot felul de texte pe care le las neterminate, pentru că fug de singurul text important pe care chiar trebuie să-l termin, așa încît am tot felul de preocupări urgente, de la Trump, la USR și la cum era cu flancul estic al NATO. În timp ce Simona pierdea set după set, mă gîndeam că ce bine că nu mi-a dat prin cap să-l trimit cumva la contributors și să reiasă că eu i-am purtat ghinion, că eu am zis că dacă nu mai cîștigă nimic de azi încolo, deja a făcut enorm… Mă gîndeam doar la ploaia de afurisenii din subsol, dacă ar fi apărut articolul și apoi m-am gîndit cum că mai aveam unul, despre USR și Nicușor Dan, că așa scriu eu, în fiecare zi, chit că apoi nu public mai nimic și că iată, e un semn că trebuie să nu mai liniștesc. Dacă din scris nu pot să mă opresc, măcar să nu mai deranjez oamenii cu publicatul. Și s-a făcut 5-1 pentru Svitolina și A. se auzea din curte afurisind. Iar eu o țineam pe a mea, nemișcată pe canapea, cum că Simona e un geniu. Cred că e cuvîntul care mă enervează cel mai mult, după talent. Dar asta e, eu chiar cred că Simona e un geniu, ce să facem, fiecare cu damblaua lui. Nu mă mișcam, căci dacă mă mișcam, îi purtam ghinion. M., care venise între timp de la școală, tot așteptînd prînzul, adormise. Și Simona a început să recupereze. Nu l-am strigat pe A. decît la 5-5. A venit și de atunci încolo n-a mai bombănit deloc. Nu știu cît i-a priit meciul, pentru că eu am comentat încontinuu, că iată cum e ea așa micuță și nu foarte puternică, că iată acel cal pe post de adversar care o fi puternică, nu zic, dar nu gîndește fiecare minge, nu pare prezentă, e doar o masă atletică băgată în priză, pe cînd Simona, iată-i privirea, cu privirea asta nu pierde, nu poate să piardă… și iată-l pe Cahill cum stă ca un sfinx, A. a zis că seamănă cu o cămilă și m-am supărat de parcă mi-ar fi jignit un frate. La începutul setului III A. deja începuse să mănînce singur în bucătărie, M. sforăia încetișor, iar eu mi-am luat inima în dinți și cu degetele încrucișate, ca să nu zic vorba în ceas rău și să revină ghinionul, am riscat un pariu: vino să vezi cum cîștigă setul III la 0! O bate la 0!

Mai jos e textul de azi dimineață:

M-am vindecat de intoleranța față de eșec datorită vecinilor mei din Madrid. Erau oameni discreți altfel, nu-i auzeai chiuind sau petrecînd, de altfel e o prejudecată asta cu gălăgia spaniolilor. E drept, vorbesc tare între ei, dar doar în baruri, la fieste și în general în orele și în decibelii permiși. Au internalizat, în 30 de ani de democrație reală, cîteva reguli simple: terasele nu scot afară scaunele și mesele înainte de ora 11.00, cel puțin în Salamanca e lege, altfel amenda e usturătoare. Unii cetățeni se trezesc mai tîrziu dimineața și nu trebuie deranjați. O situație ca aceea de la București în care profesorii nu-și pot ține cursurile în universitate din cauza concertului de afară e de neconceput. Studenții de la Filologia salamantină s-au revoltat de curînd chiar și împotriva unui obiect artistic pus într-una din curțile interioare, cu ocazia celor 800 de ani ai universității, pentru că le mănîncă spațiul vital. Cei 30 de ani de uniune europeană s-au sărbătorit la începutul lunii mai într-o piață din Salamanca într-o liniște suavă, întreruptă, pentru cîteva minute, de altfel, de sunetul live al unui cvartet care a cîntat, fără microfoane, cîteva piese clasice. Nu s-a auzit nici un telefon mobil și studenții mei, plini de tatuaje, piercing-uri și rebeliunea specifică vîrstei, au ascultat fără să sufle. c

Doar cîteodată vecinii mei din Madrid răcneau de ziceai că vor sparge geamurile și asta se întîmpla ori de cîte ori juca Rafael Nadal. Tenismenul spaniol a avut cîteva sezoane foarte proaste, accidentări, probleme, cădere de formă. Lua bătaie și de la codașii clasamentului, era ceva de nedescris. Nu conta, vecinii mei răcneau la fiecare minge: Vamos, Rafa! Vamos, guapo! Și alte asemenea lucruri duioase, calde, de parcă Nadal ar fi fost o rudă a lor apropiată, un fiu chiar, cineva pe care-l iubești și-l susții necondiționat și cu cît e mai deplorabilă prestația lui, cu atît mai tare strigi și-l încurajezi. Treaba asta m-a marcat profund. Nu răcnesc la rîndul meu cînd joacă Simona Halep, dar, dacă mi-aș putea depăși timiditatea, aș face-o din toți rărunchii. Pentru că, indiferent dacă de mîine încolo Simona Halep nu mai cîștigă nimic, nu mai joacă, se retrage într-o binemeritată vacanță, ei îi datorăm cele mai autentic patriotice momente din ultimii ani. Ei și doar ei, efortului ei personal, probabil și talentului (dar de talente ofilite, sterile e plină România!), puterii ei de a-și depăși, cum se vede limpede că a reușit în ultimul timp, problemele de atitudine. Mi se pare cea mai bună minge cîștigată de ea, aceasta jucată și cîștigată în zgura psihologică. Pentru că aici e de căutat cea mai nocivă influență pe care generații după generații de părinți și profesori intransigenți, severi în sensul cel mai prost al cuvîntului, au gravat-o în mințile copiilor din România. Blestemul performanței cu orice preț azi, iar mîine, în caz de eșec, apocalipsa, dezastrul, oprobiul public. Bipolaritatea practicată fără scrupule, născută din cele mai bune intenții și din decenii peste decenii de pedagogie toxică: dacă cîștigi, te purtăm pe brațe, coroniță și flori la gară, dacă pierzi, ești un zero barat, ne e rușine cu tine. Dacă prestezi exemplar, ai parte de iubire exagerată, cu lăutari și dezmăț, dacă șchiopătezi un pic, uităm că exiști, îți retragem iubirea, privim prin tine. Nu-mi iese din cap expresia cuiva, nu merită să-i spun numele, care, la un moment dat, cînd Simona Halep nu era în cea mai bună formă fizică, a scris într-un editorial că ”se dă lovită în aripă”. Știu, am o sensibilitate exagerată la cuvinte, dar expresia asta, răutăcioasă, care insinuează că sportiva se cam prefăcea, că nu era accidentată, ci doar așa, ”se dădea” accidentată și chiar dacă ar fi fost, nu era mare lucru. Nimic mai scîrbos, mai agresiv, mai coroziv și mai simbolic pentru lipsa totală de fler a multor profesori sau părinți români. Bășcălia asta ca o rugină, ca o colonie de carii… Și cînd, în ciuda ei, în pofida ei și în răspăr cu țara întreagă, ruinată de o mafie de hoți și de proști, în contra sărăciei fudule care face ca terenurile de tenis să nu fie nici pe departe la fiecare colț de stradă ca în Spania lui Nadal în România Simonei, în acest cumul de condiții adverse, Simona Halep chiar există. Orice s-ar întîmpla azi cu Svitolina, vamos, Simona, vamos, guapa!