El inquilino inquieto, personaje en la literatura rumana

 George Topîrceanu (1886-1937)

Allá en los comienzos del siglo XX, una costumbre arraigada en la capital del joven reino de Rumanía, Bucarest, dictaba que dos veces al año, en primavera y en otoño, la gente buscaba casa. Por supuesto, los que no tenían una en propiedad, es decir la mayoría de los urbanitas de la época. Lo hacían por necesidad, pero, a veces, también por placer. Tal días como estos, cuando – ¡qué casualidad! – se habla en España del espinoso asunto de garantizar los alquileres, tenía lugar la gran mudanza de otoño, coincidiendo con una fiesta religiosa ortodoxa, el día del San Demetrio el Nuevo (Sfântul Dumitru cel Nou), patrón de Bucarest – sin correspondencia en el santoral católico.

Tenemos aquí dos textos preciosos, firmados por sendos escritores rumanos de la mejor calidad literaria, donde el inquilino por un lado y el propietario que quiere vivir las aventuras de un inquilino, por otro, juegan el papel central. Los dos escritores, bastante distintos en sus formulas artísticas, tienen en común el humor. En una literatura bastante seria y ensimismada como la rumana, en la cual el poeta nacional, Mihai Eminescu, es el epítome de la solemnidad y un contemplador de las cosas graves de la vida, el humor es oro puro. Lo tienen de sobra tanto I.L.Caragiale como George Topîrceanu. En este último, el humor obró incluso, muy a su pesar, como un injusto obstáculo en el reconocimiento que hubiera merecido. Críticos rígidos y con prejuicios formales o de tema cayeron en la trampa de equiparar el lúdico con el superfluo y Topîrceanu se quedó en la historia de la literatura rumana como escritor “menor”, autor de farsas literarias y poco mas. Caragiale tuvo mas suerte y consiguió subir al podio en el segundo puesto, justo detrás de Eminescu, pero el también sufre la injusticia de ser considerado “cómico” y es conocido sobre todo por su obra teatral, por sus cuatro comedias populares, mientras su peso como escritor está en otro lugar y el humor mas sofisticado, propio del inmenso escritor que fue Caragiale, se encuentra en las prosas del último tramo de su vida antes que en el teatro de su juventud. 

La poesía de George Topîrceanu, “Balada chiriașului grăbit” (La balada del inquilino inquieto) es del año 1916. El texto está lleno de referencias a lugares conocidos de Bucarest que nada les van a decir a los lectores españoles salvo a los que conocen la capital rumana y su historia. Pero creo que aún así la historia del inquilino inquieto, con todo su localismo costumbrista propio de la Rumanía del principio del siglo pasado, puede emocionar. Yo siempre lo he relacionado con el viajero “ligero de equipaje” de Antonio Machado, por ejemplo. Su historia de continuas mudanzas y cambios de ambientes, su melancolía llena de humor y de amores (hay pequeñas historias escondidas, casi inaudibles, incrustadas entre los versos aparentemente ligeros de esta anécdota seria que es la vida de un eterno errante con su maleta) no pueden sino impactar, creo yo, a cualquier lector independientemente de su origen o referencias concretas. 

La prosa de I.L.Caragiale es del 1900 y cuenta la historia de dos familias de propietarios que tienen sendos casas exactamente iguales, una al lado de la otra. Las dos respectivas señoras están mirando con envidia, unos días de primavera, en las fiestas de San Jorge (Sfântul Gheorghe), como los que no tienen casas se están mudando. Lo que supone las consabidas molestias de ir, con las cosas, los muebles y otros enseres, de un sitio a otro, en plena lluvia y frío primaverales, parece, en los ojos de las dos señoras, algo venturoso, interesante y muy distinto de sus vidas hechas, previsibles, seguras. Así que deciden cambiar de casas entre ellos, solamente para sentir la emoción de mudarse ellas también. De sentir, aunque por prestado, esa extraña felicidad de empezar una vida nueva. O, simplemente, de poder quejarse de que una mudanza, cualquier mudanza, incluida una innecesaria, les jode las vidas. Quejarse, maldecir, hacerse la víctima – felicidad y adrenalina… No por casualidad el teatro del absurdo fue inventado por un rumano, Eugen Ionescu (el escritor francés Eugene Ionesco) quien siempre indicaba a Caragiale como referencia. 

Eso sí, para disfrutar de los textos hay que traducirlos antes. 

Balada chiriașului grăbit

Trec anii, trec lunile-n goană

Și-n zbor săptămânile trec.

Ramâi sănătoasă, cucoană, 

Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care

Pornesc cu bagajul acum, 

Ce demon mă pune-n mișcare, 

Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, 

Eu sunt chiriaș trecător:

În scurtul popas al vieții

Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.

De-acolo, de sus, de la geam, 

Și ziua și noaptea pe lună

Priveam ca la teatru, madam!

Când luna-mi venea la fereastră, 

Orașul părea că mă cheamă

Să-i văd în lumina albastră

Fantastica lui panoramă…

Mai sus, într-o cameră mică, 

Făceau împreună menaj

Un moș, un actor și-o pisică.

Iar dincolo, jos, la etaj, 

O damă cu vizite multe

Și-alături de ea un burlac, 

Un domn serios de la Culte

Cu cioc și cu ghete de lac.

De-acolo, pe-o vreme ploioasă, 

Mi-am pus geamantanu-n tramvai

Și-abia am ajuns pân-acasă:

Pe Berzei, la conu Mihai.

Țin minte și-acuma grădina, 

Ferestrele unse cu var…

În față sta coana Irina

Și-n curte, un fost arhivar.

Vedeai răsărind laolaltă, 

Un colț luminos de ietac, 

Pridvorul cu iedera ‘naltă

Și flori zâmbitoare-n cerdac…

Pe-atunci înflorea liliacul

Și noaptea cădea parfumată

Umplând de miresme cerdacul, 

Și-avea arhivarul o fata…

Stam ceasuri întregi sub umbrarul

De flori, așteptând neclintit

(C-avea obicei arhivarul

Să sforăie noaptea cumplit).

Târziu, când se da la o parte

Perdeaua, părea că visez…

Și iar am plecat mai departe, 

De teamă să nu mă fixez.

Străine priveliști fugare!

Voi nu știți că-n inimă port

O dulce mireasmă de floare, 

Parfumul trecutului mort…

Și-am stat la un unchi, pe Romană, 

Țiu minte… dar unde n-am stat?

La domnul Manuc, o persoană

Cu nasul puțin coroiat;

La doamna Mary, pe Regală

(O, cum mă ruga să nu plec!

Mi-a scris chiar o carte poștală);

Pe strada Unirii la Sbeck;

Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;

Pe Witing, pe Tei la Confort, 

M-a dus pretutindeni puterea

Aceluiași tainic resort.

C-ața mi-e viața – o goană, 

Și astfel durerile trec…

Ramâi sanatoasa, cucoana, 

Că-mi iau geamantanul și plec!

(George Topîrceanu, 1916)

De închiriat…

Tot așa și iar așa, au rămas și casele lui d. Georgescu și ale lui d. Marinescu neînchiriate pînă alaltăieri, după sf.Gheorghe. Și madam Marinescu și madam Georgescu steteau la fereastră, ori în grădiniță, și se uitau cum trec pe dinaintea caselor dumnealor calabalîcuri peste calabalîcuri, și auzeau cum drăcuiesc cucoanele mergînd, care cu o lampă, care cu o colivie, care cu un cățeluș în brațe, pe urma calabalîcului ei fiecare, și atunci un fel de mîhnire le cuprindea pe amîndouă: Toți, toți se mută!

(I.L.Caragiale, 1900)

Texto publicado también en el blog del Rumano de la página web oficial del Grado de Lenguas, Literaturas y Culturas Románicas de la Facultad de Filología, Universidad de Salamanca: http://romanicas.usal.es/?p=1828.

El mismo nombre misterioso: Zamora en España, Zamora en Rumanía

castelul zamora
Vista desde el Palacio Zamora-Cantacuzino de Rumanía

Doy con un artículo publicado en Tribuna Zamora sobre el misterio del topónimo español Zamora. Dicen que los históricos no se ponen de acuerdo, pero barajan las posibilidades de que el nombre de la bonita ciudad de Castilla y Leon se debería a la antigua denominación visigoda Semure, que a su vez tendría relación con el significado de “viejo muro” o que tendría relación con la ciudad africana de Argelia, Zemmora o con un pueblo francés llamado Semur. También ha existido la explicación etimológica de una voz árabe, Samurah que significa turquesa. Todas estas posibles etimologías tienen que ver, históricamente, con las raíces celtas, latinas, visigodas y luego árabes que dejaron sus huellas en la mitad norte de lo que es hoy España.

Pero también hay una posibilidad mas casera y cariñosa, digamos. Los paisanos de la zona tenían una vaca negra a la que llamaban Mora: “Dominada de Sarracenos, la ganó el Rey don Alonso el Católico el año 748, y destruida del todo, la pobló después en el 904 Alonso III Leonés, llamándola Zamora, según el Arzobispo Don Rodrigo, a causa de que pasando en aquella ocasión una vaca negra, a quien llamaban Mora los ganaderos, cierto criado suyo, apartándola, dijo graciosamente: Za Mora, y por esto mandó el Rey que retuviera esta voz y nombre el pueblo que reedificaron”. (Juan Antonio de Estrada).

A mi, como rumana, este nombre, Zamora, me es muy familiar y eso no se debe a la corta distancia que hay entre Salamanca, donde vivo y Zamora, donde solemos comer, en muchos fines de semana soleados, el famoso arroz a la zamorana. No, la familiaridad viene de lejos. En Rumanía existen dos ríos y un monte con el mismo nombre, Zamora, existe luego un barrio cerca de la ciudad Busteni, en los montes Cárpatos, un lugar muy apreciado por su paisaje y por su potencial turístico y también existe como apellido – incluso conocí hace años a alguien de Rumania que llevaba este mismo apellido. Es más: uno de los palacios mas bonitos del Valle Prahova, en los Cárpatos del Sur, construido por un descendente famoso de la familia Cantacuzino, al principio del siglo XX, se llamaba también Zamora, aunque ahora el nombre oficial es Palacio Cantacuzino. Se puede visitar y dicen que merece la pena. Si lo buscáis en Google Maps, está en la Calle Zamora (!) de la ciudad de Busteni.

El antiguo dueño, el príncipe Cantacuzino, varios veces ministro en los gobiernos de Rumania y extraordinariamente rico (su apodo era Nababul, El Nabab), había construido también el impresionante edificio que hoy alberga el Museo Enescu en la Calle Victoria de Bucarest.

Reconozco, lo primero que me pasó por la cabeza cuando supe de esta coincidencia entre la Zamora de España y la Zamora de Rumanía, fue una posible raíz común de origen celta. Eso se debe a una resistente idea mía según la cual la herencia celta, en territorios europeos tan alejados como la península ibérica y la zona del suroeste, es una cosa insuficientemente estudiada. Pero en este sentido no tengo mas que intuición, así que solo me queda buscar en las fuentes serias que tenemos.

Conforme el diccionario onomástico publicado en 1963 por la Academia Rumana, el nombre Zamora (este diccionario lo da como nombre de un monte) viene de un verbo de origen eslavo, a zămorî, que significa morir de hambre (el mismo verbo, a zămorî, que yo no he usado ni oído nunca, aparece, con el mismo significado, en el Diccionario Etimológico de Alejandro Cioranescu). A lo mejor los refugiados en los montes (los antiguos rumanos se refugiaban a menudo en los montes en los siglos posteriores a la retirada de la administración del Imperio Romano al final del siglo III) sufrían por escasez de comida, cosa perfectamente plausible. Pero hay que tener en cuenta también que en los años 50 y 60 del siglo XX, cuando se publicó este diccionario, cualquier coincidencia con el eslavo estaba aprovechada y presentada no como posibilidad etimológica, sino como certeza. Eran tiempos de mucha amistad con el hermano grande del Este, la Unión Soviética y esta amistad influyó no pocas veces en la ciencia (lingüística, histórica) de aquella época. Después de dar como segura esta etimología del monte Zamora de la voz eslava a zămorî, el diccionario indica como coincidencias dos cosas: Zamora, ciudad de España y Zamori, el brujo del Cronógrafo de Cigalá de 1673. No, no se trata de ningún Cigála español (¡no penséis, por favor, en el famoso cantante!), sino de un clérigo rumano con este apodo, Matei Dorothei Cigalá, autor de este curioso manuscrito, donde aparece el brujo llamado Zamori (el manuscrito está en la Biblioteca de la Academia Rumana de Bucarest).

Los caminos se vuelven cada vez mas oscuros y difíciles, los lingüistas históricos saben porque… Sin embargo, podemos salir a un claro de bosque si volvemos a la explicación casera, anecdótica que recordaba al principio y que existe, casi en la misma forma, en el caso rumano. Solo que en vez de una vaca negra se trata de una perrita. Encuentro la historia en un artículo reciente publicado en una revista rumana de divulgación histórica. Parece ser que la familia Cantacuzino, justo cuando se construía el palacio, tenían una perrita de caza llamada Mura. Cuando querían que la perra les trajera la caza, le gritaban: ¡Za Mura! Terminado el palacio, por el amor que le tenían a la perrita, lo nombraron El Palacio Zamora.

Interesante y tierna coincidencia, ¿no?

Alejandro Cioranescu, Diccionario Etimológico Rumano, Universidad La Laguna, 1966
Dictionar Onomastic Rominesc, N.A.Constantinescu, Editura Academiei Republicii Populare Romine, 1963

Continúa leyendo El mismo nombre misterioso: Zamora en España, Zamora en Rumanía

Sofonisba Anguissola y la novela de Carmen Boullosa

Leo un artículo en El País sobre la pintora Sofonisba Anguissola. Es muy interesante el movimiento reciente de recuperar las historias de mujeres en el arte, pero a veces echo de menos las referencias literarias.
Conozco a Sofonisba de una novela peculiar, casi hipnótica escrita por la mexicana Carmen Boullosa, La virgen y el violín, 2008. Es la historia de las niñas Anguissola, todas especiales y altamente educadas (sobre todo para los estandares de la época) y de Renzo Klotz, herredero de una familia de artesanos de violines. Todos son de Cremona. El retrato de la ciudad italiana de hace 500 años es, a lo mejor, el mayor logro de la novela de Carmen Boullosa:

“El populacho corre la voz, “¡córranle, están pelando en la calle un cuadro de las niñas pintoras!”, y córrenle y córrenle, salen a la calle los artesanos, los criados, las cocineras, hasta el monaguillo y el campanero de la iglesia, los mercaderes, el carnicero con el cuchillo en la mano, todos a ver la pintura que ha pintado la mayor de las niñas de Amílcar, las figuras de aspecto tan real que parece cosa de encantamiento. Cremona admira de lleno a las Anguissola, una chusma menos miserable y más homogénea que la romana. Y la primera de la fila es la latinista, la sabia Partenia Gallerati.”

Los cuadros de la hija mayor de Amílcar, noble italiano suficientemente excentrico como para educar y creer en sus hijas en pleno siglo XVI, fueron atribuidos a varios pintores: Tiziano, Coello, Zurbarán, Pacheco. Eso no significa que no fue reconocida como pintora en su época, el gran Miguel Angél fue uno de sus admiradores, fue pintora en la corte de Felipe II (cuyo retrato hizo, aunque luego fue atribuido a Alonso Sánchez Coello). El flamenco Van Dyck fue a conocerla en 1642, en Palermo, cuando Sofonisba tenía 96 años y estaba ciega, pero “la mano le seguía firme, sin ningún temblor”, disfrutaba todavía hablando de pintura y le aconsejó a Van Dyck que “no tomara la luz de demasiado alto porque las sombras remarcarían las arrugas de la vejez”. He puesto aquí el dibujo que hizo Van Dyck mientras la escuchaba y el retrato que pintó luego a partir de éste.

Volviendo a la novela de Carmen Boullosa, la cual recomiendo a todos los que quieran aprovechar estos últimos días de verano: la leí hace seis o siete años en Madrid y todavía me acuerdo no solo detalles de la época que Boullosa supo dibujar con maestría, a partir de algo que supongo que fue una extraordinaria documentación, pero me persigue también el sonido de la novela. La autora eligió una curiosa perspectiva, la de un narrador omnisciente y misterioso, que suena a veces naíf-vintage, a veces extremadamente sofisticado, muy alejado de los malabarismos posmodernos que suelen tentar a los novelistas históricos no comerciales. Carmen Boullosa se atreve a escribir sin la neurosis del narrador contemporáneo y tiene la valentía de no exhibirse a si misma. Sus personajes actuan con toda la complexidad psicológica de la mejor literatura, en un escenario minuciosamente histórico, pero su novela no es por eso previsible, ni del todo popular, asequible. Diría que es una novela extraña con naturalidad, sin que la autora hubiera hecho esfuerzos visibles para complicar la historia, la narración o el punto de vista. La extrañeza sale de la austeridad misma, de la fluidez con la cual el narrador (contemporáneo nuestro y expresándose en la primera persona plural, a veces con los tics de los venerables narradores de la novela clásica: “Ya iremos a eso depués. Por el momento volvemos a la reación de Miguel Ängel.”) se instala comodamente en un mundo tan remoto y desde allí, sin ningún gesto de grandilocuencia artística, cuenta la vida de una mujer fuera de lo común que vivió en la realidad y revive ahora en la mejor literatura. Pero el cuento en si mismo no es liniar y aquí está otro de los ingenios de Carmen Boullosa. Las pequeñas historias de varios personajes se alborrotan sin producir caos, sino un continuum que emula muy bien el mundo lleno de vida de los artesanos, nobles, clerigos o pueblerinos de la Italia renascentista. Una pequeña historia de una marquesa viuda que no se sabe a quién va a dejar su fortuna se entrelaza con la historia del matrimonio de una noble rescatada del deshonor por un artesano sin títulos y con otra, la del padre de Renzo, noble de pura cepa pero avinagrado por falta de dinero, todo en una avalancha de detalles y divagaciones. La voz del narrador, la de la primera persona plural, se mezcla a veces con unos poemas escritos por una mujer, Magdalena la africana o con la historia escrita en primera persona singular por el hijo del rey de España – unas cuantas páginas de gran belleza que recuerdan el “Bomarzo” de Mujica Láinez. Por encima de todo, la figura de Sofonisba respira paz y tranquilidad, igual que la pintora en vida real. Sofonisba Anguissola supo vivir una larga vida en medio de una sociedad que estaba muy por detrás de su impresionante personalidad y tiene ahora otra vida en una novela inolvidable. Aquí la tenemos en la corte de Felipe II, con su bata de pintora entre las otras damas:

“Entonces, el vestido azul, y sobreimpuesta llevará su bata de pintora. Se la pone cuando pinta; de hecho suele llevarla por los pasillos de palacio, con ella marca una distancia que nadie puede interpretar como altanería, se distingue de las otras veinticuatro damas (siempre prestas a frivolidades y distracciones, expuestas en una vitrina magna para hacerse atractivas a importantes maridos – de hecho quedan ya pocas de las que llegaron al empezar el reinado de Isabel, sólo cuatro en total, y al terminar este período de la vida en la corte sólo quedará una de las que originalmente formaron el cortejo de la reina, además de Sofonisba -), la bata marca su distancia sin causar irritación. No es que sea “más” que las otras, es que tiene un don, no puede evitarlo, se entrega a él sin manchar sus ropas nobles, para esto es la bata.”

Carmen Boullosa, La virgen y el violín, Ediciones Siruela, 2008

La Princesa Bibesco en español

 

La Editorial Ayma de Barcelona publicó en 1952 el libro de Martha Bibescu, “Isvor. El país de los sauces”, traducción del francés al español de J.B. Cuyos Boira de la edición francesa de Plon, 1922.

Sobre la autora, en la contraportada: “Princesa Bibesco, exquisita biógrafa de Marcel Proust” y: “En el orden literario Maria Bibesco es en Francia un francés más. La Academie ha premiado algunos de sus libros, Le huit paradis, por ejemplo…” y más: “En la princesa Bibesco, como en Madame de Lafayette, las finas cualidades de la raza se acrecientan incluso en lo literario. Rumania, el país de los sauces, pudo darle la vida – los bosques y las flores de sus praderas formaron su corazón – , pero Francia, Europa, la Europa de las grandes ciudades, de las Academias, de los museos y de los importantes núcleos literarios afinaron sus innatas condiciones para el cultivo del arte, difícil y sutil, de las letras.”

Cómo suena todo eso… se hablaba de “raza”, no se empleaba aún el femenino, me molesta un poco lo de “un francés” en lugar de “una francesa”, también me imagino que en la decisión de publicar a la princesa influyó un poco, en la España de 1952, su “alcurnia”, pero… ¡qué más da! Aquí estamos con un libro maravilloso y la grata sorpresa de que tuviera una versión en español.

¡Gracias, Claudia, por comprarlo de un anticuario y prestármelo! Espero poder dedicarle la lectura que se merece. Cada vez que encuentro un libro rumano, de los que más amo, en español, me parece un pequeño milagro.

Bibliografia para entender Cataluña. Dos artículos de Santos Juliá en El País

Fuente: http://www.elcorreo.com/vizcaya/20130805/mas-actualidad/politica/bolas-independencia-cataluna-201308042031.html
Agosto de 2015, unos independentistas ensayando para la Diada de septiembre, en Estreta de Palamós, Girona (EFE)

Me imagino que habrá personas que intenten entender algo de lo que pasa en Cataluña antes de dar su opinión o de exponer una reacción emocional más o menos decente frente a los hechos. He aquí dos artículos de Santos Juliá que explican y dan pistas:

http://elpais.com/elpais/2015/09/11/opinion/1441972069_105709.html

http://cultura.elpais.com/cultura/2015/08/27/babelia/1440676636_155219.html

Santos Juliá es para mí no solo una referencia segura en los asuntos políticos y sociales españoles que intento entender, pero también una especie de símbolo de lo que creo que debería ser el intelectual, el académico útil de estos tiempos.

Otros libros suyos (o realizados en común con otros) imprescindibles para entender mejor el mundo alrededor:

  • El aprendizaje de la libertad, la cultura de la transición (2000) 
  • Madrid, historia de una capital (2000) 
  • Historias de las dos Españas (2004)
  • El franquismo (2005)
  • Víctimas de la Guerra Civil (2005)
  • Hoy no es ayer. Ensayos sobre la España del siglo XX (2010)

No conozco personalmente al profesor Juliá, pero me gustaría. Si hubiera más profesores de universidad que se molestaran en escribir tales artículos, que, luego de escribirlos, se molestaran en publicarlos en un diario importante y de mucha visibilidad y que, al final, asumieran el disgusto de exponerse al publico, a los comentarios irritantes, injustos, imbéciles a veces, creo que si pasara esto, no se preguntaría tanta gente como ahora qué para qué sirven los estudios de Humanidades. Pero son poquísimos los profesores que lo hacen, no porque no supieran hacerlo, no porque no tuvieran las mismas referencias que Santos Juliá, no porque no entendieran las cosas de la misma manera que él, sino por pereza, por comodidad, con la excusa y con el placer consiguiente de quedarse fuera de lo político, fuera de la suciedad. Mientras tanto, los que no son profesores, sino propagandistas, no paran, no descasan nunca. Y al final, éstos, los propagandistas, tienen la última palabra y el publico, estudiantes o gente corriente, los creen a ellos porque ellos están allí, disponibles, habladores, a veces simpáticos, carismáticos, pero definidamente presentes, al alcance de todos.

Santos Julia y los autores a los que cita explican como ha podido pasar lo que está pasando ahora mismo en Cataluña. No es ningún misterio, ningún acto de magia, nada de otro mundo, sino el trabajo diario, constante, incesante de los propagandistas. En Cataluña no se trata ni por lo menos de la carisma de una persona en concreto, pues Más no creo que enloquece a ninguna groopie, por lo desesperada que fuera. Si me puedo imaginar a Iglesias o a Corbyn o a Varoufakis despertando amores (incluso he leído en El País muestras de este tipo de febricidad) Mas no puede aspirar a esta liga de seductores. En su caso, en el caso de la locura catalanista, se trata de otras cosas. Y al final, se trata del mismo uso malévolo que algunos hacen (a veces con ayuda económica de otros malévolos, a veces por voluntad y convicción propia, otras veces juntando felizmente y con provecho ambas cosas) de las energías de los jóvenes. De su tiempo. De su falta de experiencia, de su ingenuidad, de los vacíos de las bibliografías que recibieron. Si los jóvenes son incultos, no es su culpa, nadie nace leído, ilustrado. Es la pereza de los profesores.

Por eso me siento muy en deuda con el profesor Santos Juliá. Y con otros, la mayoría autores que leo en El País. Mientras este diario siga en pie, no me arrepentiré de haber elegido España, a pesar de las cosas que pasan y que hace cinco años no creía posibles.

Libros a buscar la semana que viene:

La construcción del catalanismo. Historia de un afán político. Jaume Claret y Manuel Santirso. Catarata. Madrid, 2014. 240 páginas. 17 euros.

El catalanismo, del éxito al éxtasis. I. La génesis de un problema social. Martín Alonso. El Viejo Topo. Barcelona, 2014. 286 páginas. 22 euros.

El diario de una mujer corresponsal de prensa en la Rusia del año 1917. Sofia Casanova, ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo”

Articulo publicado en rumano en la plataforma online contributors , el 30 de agosto de 2014

Soy aficionada a los diarios, admiradora de la disciplina de escribir constantemente sobre el mundo exterior e interior. Creo que si a la casualidad de que el autor del diario sea un individuo inteligente, dotado con el don de escribir y con cierta madurez psicológica que le impedirá caer en la trampa de distorsionar dichos mundos, añadimos otra casualidad, la de que el autor viva en un espacio y un tiempo histórico singulares, tenemos todas las probabilidades de encontrarnos ante un documento transcendental, tanto desde el punto de vista histórico como literario. Este es el caso de un libro que encontré por casualidad la semana pasada en la biblioteca pública de la Casa de las Conchas de Salamanca.

El libro en cuestión se titula ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo” y pertenece, curiosamente, a una mujer, Sofia Casanova (1861-1958). Fue la segunda mujer corresponsal de prensa en la historia de España (la primera, Carmen de Burgos, cubrió la guerra de Marruecos de 1909). Sofia Casanova se casó con un aristócrata polaco, el diplomático Vicente Lutoslawski y tuvieron tres hijas. Escribió para los diarios españoles ABC, El Liberal, La Época y El Imparcial, publicó también en New York Times y Gazeta Polska. Empezó escribiendo sobre la primera guerra mundial, luego cubrió la revocación bolchevista desde Rusia. Se hallaba en aquel entonces en Sant Petersburgo, con toda su familia.  ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo” representa el diario que escribió entre octubre de 1917 y octubre de 1919 (cuando, a través de complicadas aventuras, consigue llegar a Madrid con lo que quedaba de su familia, pues dos cuñados habían sido fusilados en una cárcel por los bolchevistas y otros muchos parientes, incluso un sobrino de cinco años, yacían en tierra rusa; uno de los cuñados asesinados era el padre del futuro gran compositor polaco Witold Lutoslavski). Fragmentos de este diario fueron publicados en el ABC de 1918 y 1919.

No voy a entrar en detalles sobre la imagen actual de Sofia Casanova, pero creo que será justo reconocer que he encontrado una declaración suya de los años 40 alabando a Franco. Me imagino que eso explicaría el recelo hacia su personalidad pues esta autora no parece muy conocida en la actualidad o, por lo menos, no es tan conocida como merecería su trayectoria excepcional. La repugnante declaración habrá sido coyuntural, probablemente a raíz de su experiencia familiar con el comunismo. En todo lo que ha escrito esta mujer, al menos lo que yo he conseguido leer hasta ahora, muestra un apoyo incondicional a los derechos de la mujer y del ciudadano, a la libertad de prensa y a la libertad en general. Murió en 1958, en la Polonia comunista, amargada por el hecho de que el periódico  español donde había escrito desde su juventud le había rechazado un articulo sobre los sufrimientos de los polacos bajo la invasión de Hitler. La respuesta del periódico fue, allá en 1939, que no publicarían nada en contra de los alemanes.

Sofía Casanova mostró una valentía casi heroica, en primer lugar como mujer y luego como periodista, al enviar artículos sobre lo que pasaba en la Rusia del año 1917. Mas tarde contaba en una entrevista que “muchos de mis artículos vinieron por mar; algunos en el pecho de aviadores intrépidos; a mano y de etapa en etapa, muchísimos y ni uno solo fue entregado cerrado, ni dirigido a ABC”. Tanto en los artículos publicados, como en el diario en su conjunto, Sofía Casanova muestra un compromiso inquebrantable, a veces doloroso, me imagino, de imparcialidad. Consigue preservar cierta sobriedad incluso cuando habla de la muerte cruel de dos de sus cuñados, cuyos cadáveres la familia nunca recuperó. No admira a Lenin, Trotsky y sus compañeros, pero tampoco les resta importancia, intuyendo perfectamente, desde los primeros días de la primavera de 1917, el impacto que los acontecimientos de Rusia tendrían sobre el mundo entero. Es más, esta mujer de quien se dijo que era católica, conservadora y por ende hija de su entorno aristocrático y alto-burgues, tuvo la lucidez y la inteligencia de explicar, desde el foco mismo de los acontecimientos, algunos de los errores del derrotado régimen zarista y sorprendió muchas veces reacciones poco razonables y totalmente ineficientes de la aristocracia rusa frente a los abusos de los revolucionarios.

Fuentes:

A continuación, fragmentos del libro de Sofía Casanova que he traducido al rumano:

Mai și Decembrie 1917

”Săptămîna din urmă a fost cea mai plină de emoții dintre toate cîte s-au derulat în furtunoasa perioadă a revoluției ruse. N-am nici o îndoială că fiecare zi a ei va rămîne în istorie. O dată risipită vraja, în cea mai limpede lumină a rațiunii, nu încape nici o îndoială că ceea ce se întîmplă în Rusia acum e absolut nou și extraordinar. Cîțiva inși marginali, exilați sau condamnați pe viață în Siberia, s-au întors în Patrie și acum sînt stăpînii ei. Alături de ei se află și îi susțin milioane de înfometați și servitori ultragiați în regimul de dinainte și împreună lansează către lume o evanghelie bazată pe idealism umanitar și pe o năucitoare demagogie. Lumea întreagă îi privește întrebător și în același timp cu neliniște…

Chiar și doar o enumerare a faptelor pe care le-au realizat zilele astea justifică neliniștea și curiozitatea pe care o trezesc comisarii poporului. Într-o zi, Troțki trimite o notă către ambasadorii puterilor aliate, exprimînd dorința guvernului de a începe preliminariile armistițiului. Pentru că generalul Duchonin refuză să îndeplinească deciziile guvernului, este destituit din fruntea armatei și în locul lui e pus locotenentul Krylenko, care, printr-un ordin de zi, ratifică hotărîrea bolșevicilor, trimite mesageri la nemți și, cum la cartierul general al armatei se adunaseră ceva forțe în jurul lui Duhonin, trimite totodată cîteva regimente cu scopul de a supune cartierul general, Stavka, cum i se spune în rusește. Cînd s-a prezentat în fața Sovietului, ca să prezinte rezultatele întîlnirii trimișilor lui cu inamicii, Krylenko a fost primit cu ovații.

Următoarea notă trimisă de Troțki către ambasade, în care informa despre actul realizat și îi invita să ia parte la preliminariile acordului de pace, deși a fost ignorată de ambasadori – care continuă să nu recunoască și să ignore, cel puțin aparent, grupul comisarilor republicii – întărește impresia de hotărîre nestrămutată pe care comportamentul neabătut al lui Troțki o produce tuturor. Alte evenimente importante care s-au întîmplat recent: telegrama Austro-Ungariei care acceptă, de principiu, să discute pacea; închiderea Dumei municipale – focar de conspirație împotriva guvernului; trecerea Băncii Naționale sub controlul guvernului, decizie la care s-au opus consiliul director și funcționarii de rang înalt ai acestei instituții financiare.

În concluzie: acești oameni, urîți și temuți, sînt puternici, sînt perfect organizați și fără nici un fel de ezitări înalță, din infernul războiului, steagul alb al concordiei universale. Proxima reuniune a camerelor constituante dă inamicilor guvernului anarhist speranța că-i vor înlătura și că vor organiza un alt guvern, mai pe gustul lor.

Probabilitatea aceasta, ca oamenii care cu o lună în urmă au dat sfidătoarea lor lovitură de stat să cadă, așa cum a căzut Kerenski, într-un timp mai mult sau mai puțin scurt, m-a făcut să comit o bravură, o vizită la Institutul Smolnîi, unde se află comisarii poporului. Foarte proasta reputație a lor și a gărzilor roșii, care mi-a accentuat teama de mulțime, m-a împiedicat pînă acum să am vreo întîlnire oficială cu ei. Dar cum nici nu vreau, pe de altă parte, să-i văd doar de departe pe eroii tragediei ruse, m-am amestecat totuși cu ei pe străzi în timpul manifestațiilor din zilele revoluției și așa am reușit să-mi formez o judecată obiectivă asupra revoluționarilor și a faptelor lor. Din acele zile am o pagină inedită, care face un pandant expresiv la pagina pe care o voi schița după aceea, despre ce am văzut în vizuina fiarelor.

Mai 1917

Se deschideau bobocii de floare în copacii din parcul Taurida, într-un apus de mai, iar peste lacuri, încă înconjurate de chiciură, se înclinau melancolic trestiile. În Palatul Tauridei, cunoscut ca Duma, sovietul turbulent al soldaților și proletarilor triumfători înlocuise parlamentul imperial. Voiam să văd cu ochii mei transformarea Dumei, cu regulamentul ei parlamentar, în sesiunea permanentă a dezmoșteniților sorții, plini de mînie proletară. După-amiaza dulce de primăvară m-a convins să-mi înving temerile și am plecat spre Dumă, să văd, să aud și să aplaud, dacă va fi fost să găsesc ceva de aplaudat.

Pe strada Szpalerna, urîtă și solitară, se profila coloana albă a Dumei pe fondul galben al zidurilor. În fața întrării era o mică grădină, separată de stradă printr-un gard de fier, la porțile căreia stăteau două perechi de soldați posaci. Nu m-au lăsat să trec și nici n-au vrut să vorbească cu mine, democrația obișnuiește să fie la rîndul ei tiranică, dar grație unui ofițer polonez, care n-a găsit suspicios statutul meu de străină, am reușit să trec de poartă și să intru la gardieni, cu speranța de a obține permisul de intrare în palatul suveranității naționale.

Gardianul-portar era plecat; în sălița invadată de soldați, cererea ofițerului care mă condusese acolo a fost rău primită. Eu, deja speriată, mă pregăteam să ies pe ușă împreună cu amabilul meu însoțitor, cînd, din grupul amenințător, a ieșit un soldat înalt, slăbănog, cu o expresie a gurii tîmpă și ochi scrutători și s-a apropiat de mine zicînd:

– La cine vrei să te duci, madama? Te duc eu unde vrei. N-am făcut revoluția pentru ca burghezii să ne închidă porțile, înțelegi?, a adăugat, adresîndu-i-se ofițerului. Hai cu mine!

Și așa soldățoiul bătrîn sau doar îmbătrînit m-a luat de braț și am traversat grădina, spre porticul alb.

– Ești din Franța? m-a interogat.

– Nu, sînt spaniolă; scriu despre Rusia.

S-a oprit barbarul și, cu un gest sălbatic și copilăros totodată, a îngenuncheat în fața mea și a exclamat, cu un suspin:

– Spania, Spania… Eu cunosc patria ta… Mă cheamă Smirnov și n-am făcut revoluția ca să nu te lase să intri la Soviet, surioară.

Smirnov era amabil la beție și de la suspine a trecut la un salut milităresc din categoria celor deja ieșite din uz, către un locotenent ce ieșea din Dumă. Acesta, considerînd că soldatul își bate joc de el, l-a apostrofat și au schimbat unul cu altul cîteva expresii dure. Am fost în acest fel martoră la un caz de incredibilă indisciplină: ofițerul s-a îndepărat fără să sancționeze cuvintele grosolane ale soldatului.

În fața noastră s-au deschis porțile Dumei, plină de soldați rău mirositori. În salonul central, oval, cu balcoane albe, de ale căror balustrade se sprijineau odinioară frumusețile secolului XVIII la balurile nocturne și unde basoreliefurile desenau umbre blînde în lumina felinarelor monumentale, Smirnov mi-a arătat un scaun:

– Așteaptă aici, o să te duc eu la Soviet.

Grupuri de soldați se plimbau pe sub balcoane și vorbeau, fumînd și scuipînd pe parchetul delicat, lucrat într-un mozaic sofisticat. Cîțiva ofițeri se plimbau tăcuți printre ei, ascultau și în ochii lor era vizibilă umilința.

O umbră a trecutului transformă pentru o clipă locul acela în altceva: marea țarină Ecaterina, scoțîndu-și pelerina imperială în scopuri amoroase, ca să-i distreze în acele încăperi, cu glume și mascarade, pe favoriții ei, Orlov, Potemkin, Stanislav de Polonia…

Smirnov se întoarse după mine. Am traversat saloane și coridoare, încețoșate de fumul țigărilor din care soldații trăgeau și apoi le aruncau pe jos și am ajuns la marea sală de ședințe unde se întrunea Sovietul. Locul era plin de soldați înarmați și de țărani; mirosul specific, pătrunzător de plebe rusă – miros de pește pentru că-și ung încălțămintea cu untură de pește – nu era tocmai agreabil. Strigăte și agitație au însoțit urcarea la tribună a unui orator tînăr, blond și îmbrăcat ca un intelectual. Era tovarășul Skobelev, recent numit ministru.

Oare pe ce făgașe o va apuca mareea în ascensiune a revoluției ruse, m-am gîndit atunci. Și o anume cunoaștere a sufletului rus m-a făcut să presimt deja ezitările, tribulațiile, nenorocirile, care aveau să răsară din revoluție înainte ca revoluția în sine să se limpezească și să dea rezultate benefice pentru țară.

Însoțită mereu de Smirnov, care nu mai suspina, ci era de-acum rigid și serios, am vorbit cu cîțiva domni de la Cabinetul de Presă, unde unul dintre ei m-a interogat, aflînd că sînt corespondent de presă:

– Veniți din Spania ca trimisă a presei socialiste?

Cînd i-am răspuns că scriu pentru presa neutră și legalistă din țara mea, dar că admir revoluția rusă, brusc amabilitatea lui s-a transformat în răceală și indiferență.

Soldatul cel sensibil se îndepărtase și l-am pierdut din vedere și nu mi-a fost ușor să ies trecînd prin toate acele uși și coridoare păzite de santinele inflexibile.”

Decembrie 1917

”Cînd, în urmă cu patru zile, am luat hotărîrea să mă duc la Institutul Smolnîi, peste Sankt Petersburg cădea o ninsoare densă și liniștită. Voiam să mă duc și în același timp mi-era frică, de ce să nu recunosc, de locul acela îndepărtat unde funcționau toate birourile Guvernului Popular. Cum nu aveam curaj să mă duc singură și nici altcineva n-ar fi vrut să meargă cu mine, am luat-o cu mine pe devotata noastră galiciană, care nu s-a despărțit nici o clipă de noi în toată această perioadă plină de greutăți, dar nu i-am spus unde mergem. Străzile erau deja în întuneric, alunecoase ca o sticlă dată cu săpun, complet pustii la ora aceea, cinci după-amiază și cu greu am găsit un birjar somnolent pe capra unei sănii. A fost foarte surprins de adresa pe care i-am dat-o și a cerut un preț mare, dar în fine am plecat și trecînd prin succesive cartiere mizere, am dat de un edificiu enorm, care se distingea printre cocioabele din jur. Între poarta care dădea în stradă și ușa de intrare principală era un spațiu larg, grădină în alte vremuri, unde acum așteaptau automobilele personalului din guvern.

Gărzile de la intrare, țărani înarmați, se încălzeau la un foc. Mă întreabă unde merg și le răspund că merg la comisarul Troțki și îmi arată cu un gest simplu scara. Intru înăuntru și în sala de după vestibul văd așezați în jurul unei mese doi marinari, trei soldați și două tinere evreice care scriu. Repet că vreau să-l văd pe Troțki – ministru de Externe și cel mai interesant camarad al lui Lenin – și fără să ne mai ceară altceva ne întind două petece de hîrtie timbrată cu etajul și numărul biroului unde lucrează Troțki. Îi rog să-mi spună pe unde s-o iau către etajul trei și biroul 67 și tînăra evreică Sara Ivanova ne face onoarea să ne conducă personal la etajele superioare. Scările sînt multe și cu fiecare treaptă crește panica Pepei, care, cu ochi îngroziți și cu șalul căzut pe frunte, îmi spune în cea mai neaoșă galiciană:

– Coniță, un’ mă duci? Ne omoară ăștia, nu vez că umblă bagabonții înarmați? Îmi crapă inima.

Sara ne-a lăsat lîngă o ușă, unde garda roșie stătea de pază și în timp ce îi era prezentată lui Troțki cartea mea de vizită, am stat de vorbă cu ”bagabonții înarmați”. Îi informase tînăra că eram spaniole și, după ce îmi spune că a citit lucruri despre Spania, unul din acei proletari, cu ochii țintă la Pepa, începe însuflețit să laude femeile din țara mea. În acel moment s-a luat lumina și Pepa a dat un țipăt și s-a agățat de mine înspăimîntată. A fost un moment de emoție pitorească; s-a aprins din nou lumina, s-a deschis ușa și soldatul regulamentar, care intrase cu cartea mea de vizită, a spus:

– Intrați, vă rog.

Am trecut printr-o sală foarte mare, fără alte mobile decît niște scaune și cîteva mașini de scris și pe stînga, într-un mic separeu, ne aștepta Troțki. Mă invită să iau loc în singurul fotoliu care era în încăpere, în fața lui, lipit de birou; îi arată Pepei canapeaua, care completa mobilierul auster, și cu o voce plăcută spune în franceză:

– Cunosc Spania, e o țară frumoasă, de unde am amintiri plăcute, deși poliția, firește, m-a tratat prost. Am fost la Madrid, Barcelona, Valencia. Prietenul meu Pablo Iglesias se afla atunci într-un sanatoriu; mi-a părut foarte rău cînd am plecat. Politica pe care o facem e singura care se poate face acum. Lumea întreagă vrea pace și noi avem speranța să se facă această pace, nu o pace izolată, doar pentru Rusia, ci una generală, pentru toate popoarele combatante. Chiar acum am primit o telegramă de la Czernin care e de acord cu inițiativa noastră de armistițiu și cu gestiunile de pace. Nu ne vom opri, nici eu, nici camarazii mei, de pe drumul început.

– Dar atitudinea puterilor Antantei e neliniștitoare, am spus.

Troțki și-a coborît atunci pleaopele obosite peste privirea penetrantă și în zadar am așteptat un răspuns la remarca mea.

Am continuat să conversăm, doar atingînd subiectele, fără să pătrundem vreo clipă în adîncimea lor și la despărțire mi-a zis cu simplitate:

– Mă bucur că v-am cunoscut și prin intermediul dvs. trimit un salut Spaniei.

S-a întors la masa de lucru și capul i s-a înclinat spre documentele aflate acolo.

E agreabil Troțki? În orice caz nu e atrăgător. Trăsăturile israelite îi sînt accentuate de pletele bogate, revoluționare, care-i încadrează în negru fața neregulată, ascuțită. Sprîncenele și barba scurtă, foarte negre, desenează linii mefistofelice pe tenul măsliniu. Nu i se citește pe chip nici voință, nici inteligență, nimic cu potențial puternic. Ar putea trece cu ușurință drept un artist decadent și totuși e un om unic, de neînlocuit în Rusia actuală și nu cred că sînt circumstanțele speciale cele care au scos din anonimat un mediocru, ci dimpotrivă, personalitatea acestui om s-a impus circumstanțelor cu acțiuni ce țin de un plan politic deconcertant, un plan politic de o importanță covîrșitoare.”

Sofia Casanova, Revoluția bolșevică. Jurnalul unui martor, Editura Akron, Spania, 2008 , pp.53-60