Ultima vizită în România. 2. Vineri, sîmbătă și duminică

2.1. Vineri și sîmbătă. București

Am dormit suficient cît să-mi dau seama că am încurcat zilele și că sîmbătă a fost de fapt vineri. Și că vineri dimineața, primul lucru pe care l-am făcut după ce i-am văzut pe ai mei a fost să mă duc întins la o cafenea din spatele statuilor de la Universitate. Nu mai există cafeneaua pe care o aveam eu în cap, dar sînt altele, toate cu terasă și nu e nimeni. Cînd să ne așezăm, apare de nicăieri o femeie tînără care ne invită, mai întîi în engleză, apoi în română, cînd își dă seama de greșeală pentru că eu îi răspund neaoș (prea neaoș și prea familiar, greu să-mi calibrez chestia asta), să ne așezăm unde vrem și începe să înșire ce au de oferit. Eu comit greșeala să și comand, repede, o cafea și o cola pentru V., dar ea se oprește, e puțin jignită și spune apăsat: o să vină chelnerul să vă ia comanda. Am greșit. Ea nu era chelner, era host. Zice așa, în engleză și cu masculinul. Host. Chelnerul vine, ușor plictisit, dar cu formula ceremonioasă cu ce pot să vă servesc și cu masca sub nas. Cafeaua cu gheață, care în Spania e o cafea în care se pune un cub de gheață, e aici ceva monumental, cu multă frișcă, un fel de frappe. Iar am greșit. Nu contează, zîmbesc, mulțumesc, aș vrea să fac ceva pentru ei, pentru hostesă, să nu mai fie supărată, pentru chelner, să nu mai fie plictisit, să mă revanșez cumva. Și îmi dau seama că exact în acest punct încep să mă enervez pentru că nu mai sînt eu însămi, pentru că nu e normal ca oamenii ăștia străini să-și dezvelească în felul ăsta rănile, prin semnale pe care le recunosc, le știu, mi le amintesc, infinita modalizare românească (estică?), toți au diverse probleme, cu identitatea, cu jobul, cu șefii lor care-i pun să recite formulele astea dimineața, cînd nu sînt alți clienți în jur… Și deși se imaginează probabil profi, sînt jupuiți, plini de răni pe care eu aș vrea să le pansez și mă enervează că vreau asta. Cînd vine și A. care se dusese să verifice ceva la o bancă, mă ridic și mă duc la antiacariatele, trei, pe care le știu la colțul străzii Doamnei și anticariatele sînt la locul lor și cumpăr cărți, multe cărți, mai multe decît trebuie pentru că sînt nevoită să le las în București, n-au cum să încapă în bagajele noastre de cabină. Printre ele, două exemplare din Mansarda, foarte ieftine, noi. Nu știu de ce le cumpăr, probabil pentru că recent s-a vorbit de cartea asta într-un grup pe facebook și mulți oameni, români care trăiesc în Spania, au zis că ar vrea s-o aibă. Nu-i cunosc, n-o să mă apuc să le trimit cartea, dar, cum mai aveam un singur exemplar corectat cu creionul și deci inutilizabil, mă gîndesc că poate fac cumva și scanez unul din exemplarele astea și le pun aici, să aibă de unde să le ia în caz că mai au dorința. Dar e evident că nu fac asta, din moment ce nici măcar n-am luat un exemplar în Spania, ci le-am lăsat în cutia de carton împreună cu celelalte lucruri pe care tata mi le va trimite prin poștă. Dacă eu însămi n-am grijă de propriile cărți, cum ar putea să aibă alții? De ce am internalizat atît de profund ridicolul scriitorului român (scriitorului în general?) care își promovează producțiile pe toate gardurile? Nu știu, am internalizat atîtea prostii încît mă mir că mai scriu, că mai pun litere una după alta fără să mă copleșească penibilul. E vina mea. Mai cumpăr Bomarzo, în românește, nu știam că există traducerea, o carte cu articole de lingvistică de Emil Ionescu, Ghilgameș, pentru că n-am găsit în spaniolă o repovestire decentă pentru copii, doar ediții filologice și o să profit ca să-i citesc lui V. în românește, traducînd consecutiv, e un exercițiu foarte bun și pentru mine, și pentru ea. Găsesc o ediție ok a Țiganiadei, o Alixăndrie cu note, Istoria Islamului în 12 personaje, pe care o știam în engleză și spaniolă, dar nu mi-am cumpărat-o, în română mi se pare că sună ok traducerea și e foarte ieftină. Găsesc și ediția mai veche din Gramatica pentru toți de Mioara Avram, nu are ce să strice, Fernando zice că e cea mai utilă carte de gramatică românească. Întreb de Mircea Anghelescu, nu au nici una dintre cele două cărți despre călători români.

Sîmbătă după-amiază ne-am dus pe Calea Victoriei, după ce am trecut cu mașina pe lîngă blocul în care am stat la Cișmigiu. N-am simțit nimic, mi-am amintit că plăteam 550 de euro pe lună, că era minuscul și destul de mizerabil și că acolo, într-o parcare de lîngă el, am avut acea altercație cu bodyguard-ul care dădea cu picioarele în cauciucurile Fordului meu Ka, cumpărat cu 2000 de euro, bani împrumutați de la o fostă prietenă, care Ford Ka stătea să se descompună în fiecare dimineață cînd plecam cu el, dar îi funcționa trapa din plafon, ceea ce mă făcea să mă simt într-o decapotabilă… Încă mai visez chestia asta cu bodyguard-ul, după atîția ani. Și încă mai cred că întîmplarea asta tîmpită, pînă la urmă fără importanță, un bodyguard bou, ca atîția alții, care ținea un loc de parcare pentru șeful lui și unde eu mă strecurasem măiastru (așa mi se părea pe vremea aia, că conduc bine, de fapt conduceam ca un gherțoi tipic, imprudent, neatent, plină de trucuri și ingeniozități, de scurtături, mă mir că am scăpat cu viață), a fost declicul. Știu sigur că eu n-am țipat, că i-am spus frumos că duc plasele sus și vin și mut mașina imediat, dar el a început să răcnească și să dea cu picioarele în cauciucuri. De ce în cauciucuri? De ce am simțit eu loviturile alea în propriul plex, nu știu. Probabil pentru că mă simțeam mai vulnerabilă ca niciodată, născusem de curînd, orice plăsuță avea o greutate insuportabilă, A. nu era cu mine, nu știu, ceva din toate astea. Așa că nostalgie a Cișmigiului, zero.

Calea Victoriei e pietonală în weekend. O mulțime de trotinete electrice, particulare sau ale primăriei, care are cel puțin două firme care le închiriază, am înțeles că nu foarte scump, trec prin stînga și prin dreapta, cu mare viteză. Mă enervează că mi-e frică. Mă enervează că se vede că mi-e frică, de parcă aș fi o căprioară occidentală care a uitat cum e și-și bate genele doar pentru că niște cetățeni trec în viteză cu niște biete trotinete. Aud iar povestea cu băiatul cu trotineta care s-a șicanat cu un motociclist și a dat într-o groapă sau ceva așa și a murit. Pe loc. Pentru prima dată în viață o iau de mînă pe V., ea e nedumerită, dar politicoasă, îi explic că nu sînt eu însămi, că mi se pare că nu știe să se ferească, că probabil așa o s-o țin cît o să stăm în România. E amuzată. Mă gîndesc ce fel de mamă aș fi fost dacă aș fi trăit în București. Mă ia groaza.

Dar laud, laud fără încetare Calea Victoriei, nu știam nici una dintre cafenelele care s-au deschis, toate, în ultimii doi ani (îmi vine să zic, dar mă abțin: unde s-au mai deschis zeci de cafenele noi în anii de pandemie, în ce oraș de pe pămîntul ăsta?), chiar seamănă cu orice capitală europeană, oamenii sînt îmbrăcați orbitor, deși aparent neglijent, acea combinație sofisticată pe care mi-o amintesc, pe care o practicam asiduu, cu eforturi și multă creativitate… Mă simt, ca de fiecare dată în București, prost îmbrăcată și atît de transpirată încît mă miros compulsiv să văd dacă nu cumva. Dar de data asta, pentru prima dată, nu mă mai simt aiurea, diferența dintre mine și ei, absolut clară – nu am nici măcar un colier, sandalele sînt destul de obosite și no name (văd cel puțin trei perechi de Birkenstock modelul nou, cu cataramă mare, aurie, trecînd pe lîngă mine), părul e ca de obicei prins la spate neglijent în timp ce tunsori funky alunecă în stînga și-n dreapta – mi se pare o diferență normală, asumată, e așa cum trebuie să fie, nu mai e o competiție, nu se mai lasă cu frustrare. (Să fie, din nou, de la faptul că nu mai depind de România? Posibil, pentru că niciodată ca acum nu m-am simțit așa de separată de compatrioți, o separare voioasă, aș zice.) Nu-mi doresc nici o clipă să-mi fi luat alte haine de acasă, să-mi fi făcut manicura, așa cum mi se întîmpla înainte, în timpul vizitelor, nu-mi doresc să mă fi fardat mai mult, ba chiar observ cum machiajul extraordinar de minuțios al femeilor din jur, de la terasa unde ne oprim să bem o cafea, nu e potrivit cu temperatura și cu umiditatea. Cafeaua pe care o comand eu, la tejghea, după ce-mi înghit, jenată, primele cuvinte care-mi ies în spaniolă, sper doar să nu se fi auzit de după mască, sigur nu s-au auzit, e, la recomandarea insistentă a cafetierului, care nu e nici chelner, nici host, ci specialist în cafele, căci cîrciuma de una gourmet dedicată acestei băuturi, încă o dată una cu panaș, ceva cu niște boabe speciale, fără cafeină, insist, decaf, zice el, desigur, eu mă gîndesc că trebuie să verific dacă e cafeină sau cofeină sau poate a intrat chiar cuvîntul ăsta, decaf… Cafea cu panaș, deci, cu pene, cu pampoane, cafea care e mult mai mult decît cafea și costă mai mult decît în Plaza Mayor din Madrid, de ce trebuie să mă gîndesc la toate astea în loc să mă bucur de bunătățile patriei? Sînt extraordinar de enervantă și trebuie să caut să-mi înghit aceste comentarii pentru că trebuie să fie insuportabile pentru ăștia din jur, pentru gazde.

Stăm la niște măsuțe care sînt lipite de geamul stabilimentului, cu fața la stradă. Ca în fața porții, la țară, ne uităm, comentăm. Văd o poetă pe care o cunosc, merge țanțoșă, e parcă și mai scundă decît mi-o aminteam, îmbrăcată ca o dominatoare, îi lipsește doar biciul, alături de un tip pe care de asemenea îl cunosc și mă gîndesc că aș putea să mă ridic, să-i salut, să vorbim. În loc de asta, îmi pun masca la loc și ochelarii de soare. Ce am putea să vorbim? Mai bine nu.

Ne plimbăm pînă la capătul străzii. Casa unde înainte era Uniunea Scriitorilor, a cărei amintire mă face să mă înfior, are acum la intrare o înghețată la cornet de mărimea unui om. O cîrciumă, deci. Întorc capul pentru că nu vreau să văd mai mult. Nici cum se cheamă cîrciuma, nici dacă e deschisă, vreau să trecem repede.

2.2. Duminică. Craiova. Caracal.

E clar că dau ocol ca să întîrzii povestea duminicii pentru că acolo e punctul nevralgic, acolo e scopul călătoriei, despărțirea de casa în care au trăit temporar sau permanent, concomitent sau succesiv, cinci generații, ultimele fiind noi și copiii noștri. Glumim, rîdem, „actili pi casî” zice E. ori de cîte ori apare între noi dosarul cu respectivele acte, procuri, cadastru și tot ce s-a mai făcut între timp pentru vînzare, chestii obositoare, întinse pe ani de zile, la care eu n-am putut să ajut nicicum. Nu e vorba că ar fi vreun palat în Italia (îmi tot vine în minte filmul surorii nevestei fostului președinte al Franței), nu e vorba că nu ne-am fi despărțit deja de casa asta acum mulți ani, atunci cînd părinții noștri au fost nevoiți să se mute la București (de fapt nu la București, ci în orașul Spitalului Fundeni), e vorba că, în ciuda eforturilor noastre de a rezolva eficient treaba asta, adică să extragem ultimele obiecte personale din ea înainte ca cumpărătorul s-o ia în posesie, ne doare. Și pe mine, și pe M. Într-un fel pe care nu pot să-l descriu. Dar suferințele personale ale tînărului Werther de la Caracal chiar nu cred să intereseze, ar fi bine s-o scurtez cu lamentațiile astea.

Pe drum, chiar după ieșirea în autostrada București-Pitești, oprim la o benzinărie. Care e un OMV. Mi le amintesc, doar că acum sînt ceva și mai galmoros. Un fel de mici mall-uri. Mașinile parcate sînt năucitor de noi, de mari și de scumpe. Înăuntru, deși spațiul e mic, abundența și varietatea sînt demolatoare. Comentez cu M. despre marca Zeva, de la care cumpăr niște șervețele umede, care în Spania nu există și ce bune sînt toate produsele lor… În Salamanca avem o fabrică de hîrtie igienică cu un cățel ca imagine corporativă, la marginea orașului, și toate magazinele, probabil mai puțin Corte Ingles și Leclerc, se aprovizionează de la ea. Cred că în toată Mercadona de două etaje de lîngă casa noastră sînt mai puține varietăți pe număratelea decît în OMV-ul ăsta. De data asta nu mă pot abține și comentez, deși caut să nu fie ofensiv, să fie constatativ. Dar primesc imediat ce-am căutat, un fel de defensivă: uite care e treaba, în București lumea chiar are bani, salariile sînt mari, există cerere, e normal să fie de toate. Salariile sînt nu mari, ci nesimțite, dacă ești în locul potrivit, în plus, salariile astea sînt luate pe datorie, sînt împrumuturi, nu e nimic firesc în toată ecuația asta românească… Dar nu zic asta. Mi-am promis înainte de a pleca că nu mai încep cu astea. Nici nu mai sînt sigură, de altfel, că am dreptate. De cînd am scris de primarul din Cezieni care apoi l-a ajutat pe tata cu schimbarea taloanelor de pensie, ba i-a adus și niște sticle de miere și i-ar fi adus și o gîscă tăiată dacă n-ar fi fost așa de cald, căci tata e nășicul primarului… Și eu m-am apucat în carte să-i țin teoria chibritului cu lașitatea de a nu se fi delimitat de Dragnea și alte aiureli. Căci sînt aiureli. În lumea asta de aici, în care tata, fără primarele din Cezieni, ar fi stat pe la uși, în căldură, la 81 de ani, comentariile mele sînt pur și simplu idioate. Noroc că primarul sigur n-a văzut cartea, n-a auzit de ea, nu avea de unde s-o cumpere etc. Așa că poate aiureli sînt și observațiile astea cu salariile neplauzibile, cu consumismul ăsta dement, cu mașinile din parcare. Sau poate nu aiureli, ci invidie, să nu neglijăm umbra. Mașina noastră are 160.000 de km și nu ne gîndim s-o schimbăm, cei cu care vorbesc au mașini impecabile, deși nu nesimțite, deși nu iau șpagă, deși… dar așa gîndesc, așa înțeleg să-și trăiască viața, de ce să vin eu să le spun că nu e bine? Poate că e bine. Binele lor, pe care eu nu-l mai înțeleg, de parcă m-am tîmpit sau am ”alunecări de stînga” cum zicea Tăpălagă. Tăpălagă, pe care-l cunosc de 20 de ani, cu care m-am văzut într-una din vizitele anterioare, alături de care am scris la EVZ, la Hotnews, apoi în Contributors, și care nici măcar nu mi-a spus dacă a primit cartea mea din exemplarele de protocol. De multe ori m-am gîndit că dacă nici Tăpălagă n-a simțit nevoia s-o semnaleze măcar, poate chiar nu merită, poate e o carte naivă și fără interes, la fel ca aceste comentarii din benzinăria OMV.

În Craiova nu oprim decît ca să-l lăsăm pe A. Nu cobor din mașină. Văd pe geam liceul Carol, Bălcescu, care stă să cadă. O ruină pur și simplu, dar cu o plăcuță nouă pe care scrie că s-a înființat în 1826. Repet istoria cu preotul, prof de religie, care e director și are concomitent o firmă de pompe funebre care se numește Infinit Azur. Sau Eternity, nu mai știu. Oricum. Nimeni nu rîde, cred că am mai spus gluma asta o dată chiar zilele astea, am scris și pe facebook cînd am aflat-o. Și totuși insist: nu e glumă, chiar e așa. Infinit Azur. Nu mă pot potoli, e clar.

Tot pe geam, casa de pe Uniri 145. M. zice că totuși e bine renovată, că trebuia renovată, eu zic că nu trebuia să taie copacii, că erau ca un parc, că acum sînt răzoare ca de intreprindere, niște pomișori scheletici din loc în loc, dar uite, au crescut, zice ea și am senzația ciudată că ne contrazicem, ca și cum ea ar fi acum de partea gherțoiului care a cumpărat-o făcînd un mișmaș cu fostul primar Bulucea, care a fost primar și pe vremea lui Ceaușescu (nu știu dacă se numea primar pe vremea aia, trebuie să verific) și dîndu-i suma de una sută mii celui care se pretindea moștenitor al lui Peresutti, deși soția lui, care într-adevăr era din familia italiană care construise casa, primise în anii 60 despăgubire de la statul comunist, casa asta nefiind printre cele luate cu japca cînd cu naționalizarea. O poveste îmbîrligată, după cum o arată și sintaxa frazei mele interminabile. La fel de interminabilă ca visele mele repetitive cu casa asta. Care să nu uităm, n-a fost niciodată a noastră, zice M. Nu uităm, dar nici a idiotului ăstuia care a umplut-o de termopane nu e și a tăiat copacii și a ras de pe fața pămîntului casa de alături, unde chiar a stat Peresutti ăl bătrîn pînă a murit și a construit în locul ei un bloc oribil, unde a făcut un centru de dializă și drenează bani de la Casa de Asigurări. Căci da, gherțoiul a cumpărat și casa de alături, unde locuia familia Brand. Poate a cumpărat toată strada. Pe acea autorizație de demolare trebuie să fie un nume, aș vrea să-l cunosc pe respectivul. Casa era o frumusețe, cu cerdac de lemn, un amestec de stil italian și românesc, cu o curte imensă ca o junglă… Nu e stupid că mă preocupă pînă la a mă certa cu propria soră aceste povești vechi și străine? E. Și e chiar comic ca eu, un copil de mini-nomenclaturiști pînă la urmă, deși sper că nu securiști, care a stat cu chirie în casa lui Peresutti 20 de ani prin bunăvoința față de tata, director la Combinat, a Comitetului Central sau a cui dracu dădea aceste aprobări pe vremea aia, să vreau să-i fac dreptate unui Peresutti pe care nu l-am cunoscut? Sau ce vreau exact? Nu știu, în primul rînd să recunoască cineva că noi, chiriașii privilegiați ai statului comunist, nu ne-am bătut joc de casa asta așa cum a făcut-o acest ins după 1989, desfigurînd-o cu termopane și tăind copacii sau demolînd-o pur și simplu pe cea de alături. Cine să recunoască? Nu știu, porniri justițiare absolut ridicole din partea mea, care mi se abat, vorba lui Eminescu, de două ori pe an, ca la păsări. Și totuși… casa asta nu e doar casa în care am stat, ci e, cumva, o sinecdocă pentru România. Altă comparație maximalistă, poate mai public o carte la Humanitas, ca să mă mai cert o dată cu ei și să umblu iar prin librării să văd cum mi-o ocultează. Cerc vicios. Eu stric.

Dar văzînd zorii mijind în Salamanca, Șeherezada sfioasă tăcu, căci își dădu seama nu doar că a scris grotesc de mult, dar că riscă să intre în amănunte care pre mulți vor supăra, care oricum erau deja supărați, cu toate inițialele schimbate și răschimbate de nu mai știe nici ea care a cui e. Poate mîine reușește să ajungă, în sfîrșit, la Caracal, deși rana din pulpă e clar că n-o lasă.

Ultima vizită în România 1.Sîmbătă.


Am pus 1 pentru că încerc să fac un serial. O să-mi tot vină în minte întîmplări din cele opt zile petrecute în România. Inițial m-am gîndit că n-are rost, că nu interesează pe nimeni. Acum, după ce m-am odihnit, am dormit agonic două zile și două nopți, cu scurte pauze cît să ne reluăm cît de cît viața noastră aici în Spania – cățelul nu știe ce e aia depresie post-România, nici plantele, nici programarea lui V. la vaccinare etc. -, mi-am dat seama că ar fi o aroganță din partea mea să mă mai întreb pe cine interesează. E posibil să nu intereseze pe nimeni, dar eu tot trebuie să spun ce cred, ce am văzut, ce am simțit.


Sînt în librăria Humanitas Kretzulescu. Nu știu de ce mi s-a pus exact pe librăria asta, poate pentru că mi se pare mai ferită, poate pentru că A. a zis că are în față o terasă chiar mișto, unde lumea chiar e amabilă și te lasă în pace, cert e că am fost de două ori. Prima dată am insistat ca M. să cumpere Amintiri, vise, reflecții și apoi Notele seminarului din 1925, pe asta am citit-o pe unde am apucat, ca să i-o las ei la plecare. (Oricum, dacă nu era Jung să mă agăț de el, cred că ar fi fost mult mai rău totul.). Traducerea e foarte bună, însuși faptul că sînt publicate majoritatea cărților Freud-Jung în românește mi se pare extraordinar. Bravo pentru Editura Trei. Am apucat totuși să mă uit și la celelalte rafturi și da, m-am uitat și dacă era pe undeva, prin vreun cotlon, cartea mea. Nu era. N-am întrebat de ea. Îmi e imposibil să zic: aveți Luminița Marcu, cartea aia cu dacii și romanii (căci titlul pus în ultimul moment înainte de intrarea la tipar de Liiceanu îmi e imposibil să-l țin minte)… În general mi se pare penibil să întreb de mine însămi, chiar și cu masca pe față, dar în contextul actual, în care eu m-am ”certat” cu editura și sînt pedepsită prin ascunderea cărții, să zic de Luminița Marcu și eventual să fac un vînzător să se simtă prost, așa cum l-am făcut pe administratorul site-ului contibutors deja, ei neputînd să spună că sînt interzisă, mi se pare ceva total nelalocul lui. Așa că am ieșit ușor tristă, dar cu Jung de mînă. Și cu gîndul că e cam meschin să mă gîndesc la cărțulia mea cînd iată ce cărți extraordinare se publică… Așa că să trecem. Apoi am fost prin oraș. Care mi s-a părut curat, da, erau saci de gunoi în jurul ghenelor prin sectorul 1, dar global, orașul mi s-a părut că arată infinit mai bine decît acum doi ani. E posibil să fie din cauză că atunci erau peste tot afișe cu Dăncilă și tîrguri organizate de Firea și aerul era impregnat de emanațiile femeilor ăstora oribile, nu știu. Cert e că mi s-a părut mult, mult mai bine. Mai puține reclame din alea imense pe clădiri, parcă și mesele prin zona Lipscani mai puțin înghesuite. Poate eram la început, era prima zi, eram odihnită, poate era prima dată cînd veneam în România în ultimii 11 ani fără să mai am nici cea mai mică dependență de ea, nici un job românesc, nici un contract, nici un motiv să fac frumos la nici un ghișeu, la nici un director de ICR, ILR, MAE, etc. Cu alte cuvinte, perspectivă de turist. N-a ținut mult, căci, deși nu mai depind financiar de România, depind emoțional, căci m-a pus dracul/vanitatea sau chiar dorința firească de a comunica cu compatrioții, nu mai contează dacă a fost ceva nobil sau nu, cert e că a fost, m-a pus deci acest impuls idiot să-mi public o carte în românește și chiar la editura asta și la editorul ăsta, despre care pe vremuri scrisesem cam nasol… Pe modelul și de Patapievici scrisesem nasol și uite că am colaborat excelent, fără să mă pună nimeni să ader la secta Omului recent. Doar că modelul nu s-a mai repetat. Și cum, deși sînt liberă, independentă și plătită ca Velázquez doar de regele Spaniei, am rana în pulpă a cărții cu dacii și romanii, în loc să mă mulțumesc cu plimbarea prin zonă, cu explicațiile pentru V. cum că pe sub Banca Națională sînt niște ruine etc, cum că uite biserica rusă cu turla ei aurită (oro de verdad?), a trebuit să intru în librăria Carturești. Mi-am zis: asta care nu e Humanitas, nu are cum să răspundă la comenzi, dacă există aceste comenzi (căci în tîmpenia mea tot nu pot să cred că editorul unei cărți le zice librarilor să scoată de la raft o carte publicată de el și despre care a emis superlative, pentru că are nervi pe autoare, nu pot să cred, în continuare, chiar și acum, aici, în orașul meu liniștit, cel cu universitatea de 800 de ani, nu pot să cred că cineva poate să fie atît de sick!). Nu era nici la Cărtureștiul ăsta cu mai multe etaje. Ok, nu e o carte de succes, s-a publicat acum un an și cîteva luni, dar erau zeci de cărți în aceeași situație frumos expuse… A mea, nu.

Nu m-am văietat, am încercat să nu-i intoxic pe cei cu care eram cu tristețea mea. La o cofetărie italiană, înțeleg faimoasă, am mîncat ceva foarte ornat, foarte dulce, cu un fel de gogoașă uscată deasupra, arăta spectaculos, dar nu mi-a plăcut. Însă tarta înghețată de fistic e extraordinară, M. cumpărase pentru acasă și am devorat-o. Foarte, foarte bună. Și V. a zis că uite, scrie în spaniolă pistacho, de fapt scria în italiană. Cam asta a fost prima zi, ne-am întors acasă și deși limbarița era enormă, am căutat să ne culcăm devreme pentru că duminică urma să facem o călătorie epuizantă fizic și psihic. Sper să revin mîine. Indiferent că nu interesează pe nimeni. De fapt, cred, în secret, că o să intereseze pe doi, trei prieteni, în general oameni extraordinari, deci să las tîmpeniile astea cu publicul, că nu avem nevoie de stadioane. Uneori un singur om e destul, really.

Camelia Roiu e unul din eroii mei personali

Răsuflaseră ușurați criminalii de la Colectiv (plus colegii de breaslă mofluji) că filmul nu luase Oscar-ul (deși nominalizarea în sine și prezența între cele 5 finaliste e deja o performanță nemaiatinsă), cînd iată se trezește Parlamentul European să-l premieze!

Mi-i imaginez pe deranjați afurisind mania occidentalilor cu filmul ăsta despre care ei, deranjații, știu că e doar un film de propagandă pentru Vlad Voiculescu care, nu-i așa, a fost dat la o parte de penibil ce era… În plus, oamenii ăia care au ieșit în stradă atunci, după Colectiv, au fost manipulați de Servicii (nu știm care anume, Servicii să fie!), după cum frumos ne explică Alina Mungiu, specialistă internațională în arcane de pădure… Pentru că era un tip pe acolo pe care-l cunoștea ea și despre care știa sigur că era agent și tot așa. Dacă ar zice-o doar Alina Mungiu, încă n-ar fi prea dramatic, universitățile nemțești au și ele uscăturile lor, nu doar Valahia de la Tîrgoviște. Dar ăia împotriva cărora s-a ieșit în stradă atunci au preluat mesajul și, prin repetiție, s-a transformat într-un fel de legendă urbană: n-a fost nimic autentic în ieșirea oamenilor în stradă după 2012, poate doar ceva naivitate. Lanternele, coregrafiile cu tricolorul, rîurile de oameni revărsate pe bulevardele Bucureștiului, cozile diasporei la vot – toate, manipulări! Cînd nu direct urzeli ale Serviciilor. Mai mult, Băsescu era un mitocan și în general toți cei care am mirosit pericolul din 2012, niște exaltați sau niște traumatizați! Am face bine să ne fie rușine și să ne băgăm sub pat, care pe unde-l are. Și să ne căutăm bine prin buzunare, nu cumva să fi fost agenți ai Serviciilor și să nu fi știut nici noi înșine! Să nu ne fi băgat vreun plic în buzunar în timp ce noi credeam că ne pasă de patrie.


Am văzut filmul a patra oară exact în ziua în care a fost premiat de Parlamentul European, împreună cu un prieten spaniol. Filmul continuă să fie pe HBO local printre primele zece ca număr de vizualizări.


Mai desensibilizată, am putut să mă uit mai bine la cum e făcut. Am ascultat mai atent sunetul îngrijit de Mihai Grecea. Incredibila ne-intruzivitate a camerei care reușește să rămînă discretă, deși e omniprezentă într-un fel pe care probabil numai specialiștii îl pot pătrunde, mie continuă să mi se pară magie pură. Figura Mirelei cînd zice, pe scări: am fost prin spitale… Adică eu însămi am fost în mijlocul acelei colcăieli de bacterii și am scăpat cu viață, îți vine să crezi? Dar cît de ușor era să nu fi scăpat… Tolontan stînd la un moment dat în poziție de yoga, pe jos, rezemat de un perete de sticlă. Vlad Voiculescu sabotat de propria frivolitate: se uită neîncetat să vadă ce mai scriu dușmanii, exact așa cum a continuat să facă și în al doilea mandat. Nu am alte informații oculte despre el, nu mă interesează ce a fost ta-su, pentru mine e limpede că ăsta a fost păcatul lui și asta l-a făcut ineficient: imaturitatea de a depinde de ce zic mercenarii, deși pretinde că orice ar zice rău despre mine, e un compliment. Bullshit. Tuturor ne pasă, toți sîntem afectați, poți doar să strîngi din dinți, ceea ce băiatul ăsta bineintenționat n-a putut, fiind infantil și crezîndu-se mai tare decît e, mai tare decît e orice om în general.

Am auzit de atîtea ori discursul ăsta în România: nu-mi pasă de ce zic ăia la Antene, nu-mi pasă de aia și nici de ailaltă, dar de fapt spumeg pe dinăuntru și mă gîndesc cum să fac să mă răzbun și nici măcar nu-mi dau seama că, de fapt, viața mea depinde bielă-manivelă exact de ceea ce pretind că nu mă afectează deloc. Nerecunoscînd și disprețuind ultimii 200 de ani de psihologie a primatei numite om, mă transform într-o replică fidelă a celor care mă maltratează. Cînd mult mai profitabil ar fi să recunoști că îți pasă, că nu există om căruia să nu-i pese ce crede despre el societatea înconjurătoare, dar că îți poți atenua suferința știind ce agendă au denigratorii, te poți proteja neascultîndu-i și necitindu-i, dînd block, ducîndu-te la terapie, scriind sau povestind unui prieten, în fine, există metode de ușurare a poverii. Dar cînd tu pretinzi că nici nu există povara…!

Camelia Roiu știe însă că nimeni, deci nici ea, nu e atît de rezistent… o văd în film avînd în minte monologul recent de pe youtube în care povestește cum sora ei i-a reproșat că s-a băgat în rahat și s-a oferit s-o ajute, să se ducă ea la spital, unde lucrează Camelia Roiu și s-o împace cu șefii. Eventual le-ar fi spus: lăsați-o că e nebună, de mică a fost… Mama i-a reproșat că nu era vopsită atunci cînd a apărut la televizor. Sper că nu mai comunică nici cu sora, nici cu mama și că psihanaliza i-a extirpat apendicele sentimentalismului local care iartă orice pe motiv de sîngele apă nu se face. Uneori se face otravă direct. În orice caz, Camelia Roiu a rămas tot în Spitalul de Arși, probabil pacienții încă vii sînt în continuare acoperiți cu cearșaful ca și cum ar fi morți, are un șef direct la fel de abuziv și în general simte de atunci, din 2015, cînd n-a mai suportat și s-a dus să vorbească cu Tolontan și să spună, să arate ce se întîmplă în Spitalul de Arși (mai bine să-i zicem de Spitalul de Silicoane), simte ura tuturor colegilor, chiar și a celor care în particular și pe șoptite îi spun că are dreptate. Atunci cînd oamenii ăștia îți spun, la ureche, cu mii de precauții, că ai dreptate, adaugă de obicei: dar eu nu pot să fac ce faci tu. Eu nu sînt ca tine. Cu variantele: și eu aș vorbi, dar am o situație nasoală rău. Aici pot interveni amănunte: boli, familii grele, sărăcie, credite, etc. Și mai întotdeauna, concluzia, sub formă de compliment, sună cam așa: ești tare, te admir, dar uite, eu nu pot să fiu ca tine. De fapt nu e nici un fel de compliment. E un fel de a ți se spune: ești din altă specie. Și cum existența extratereștrilor printre noi încă nu s-a dovedit, ceea ce au acești binevoitori în cap e un lucru foarte simplu: ești nebună. Tu ești anormala, eu, care sînt plin de responsabilitate, de fapt, sînt normalul. Eu fac lucruri și cînd faci, trebuie să fii mai maleabil. Și realitatea socială românească, saturată cu personaje care cred pînă la moarte în această filosofie ”de bun simț” și le și merge așa zeci de ani, vine să confirme nesmintit că da, e o tîmpenie să riști. Deranjezi pe toată lumea și îți distrugi viața. Dacă cumva nu ai familie, adică nu te-ai reprodus și nici nu te-ai cununat la biserică, atunci e și mai clar de ce riști. Dacă trăiești în străinătate, iarăși e limpede pentru oricine de ce ai cojones. Dacă te îmbraci excentric, q.e.d. De fapt, oamenii ăștia ”de bun simț” nu fac nimic, nu construiesc nimic, chit că au firme de succes, case țanțoșe, conduc spitale sau țara însăși. Chiar dacă au statui, ca Everac sau Eugen Simion, chiar dacă au publicat tratate la Academie, ca bietul Dan Voiculescu de care îmi e pur și simplu milă – să fii atît de zdruncinat mintal sau atît de infantil încît să crezi că treaba aia cu nemuritorii de la Academie e literală, că e pe bune, că Moș Crăciun există… Tuturor li se pare că au pus pietre de temelie și că ei, între toți, chiar au făcut ceva valabil. Probabil așa i se pare și șefului Cameliei Roiu, că face ceva, că ”ține în mînă” o secție, de exemplu. Semnul că știu, că simt că nu e așa, că nu va rămîne după ei decît praful și pulberea sau în orice caz că va rămne nu ceea ce-și doresc ei să rămînă, e că devin apocaliptic de agresivi cînd îi atingi chiar și cu o floare. Sînt touchy. Rău. Pentru că știu: ei nu construiesc decît minciuna imensă care e toată țara asta, rînesc la o impostură care acum pare eternă, exact cum eterni păreau Ceușescu sau Dragnea sau Uniunea Sovietică sau cum etern pare un coșmar. Indiferent cît de solid li se pare că au construit, cumva intuiesc că e suficientă o vorbă ca să le distrugă vraja și asta îi face să-și piardă mințile periodic, ori de cîte ori cineva dă să pronunțe cuvintele interzise. Camelia Roiu e unul din acești dez-vrăjitori, doar că acum, probabil, singurătatea ei e atît de etanșă încît nu poate auzi mesajele de solidaritate. Ca ăsta mic, al meu, de aici. Dar ele există și cine știe că e vorba în viața asta de ceva mai mult decît vedem cu ochii, auzim cu urechile sau plătim cu bani, cumva le poate intui. Sper. Camelia Roiu e unul din eroii mei personali. Sînt sigură că nu doar ai mei.

I-am povestit prietenului spaniol ce s-a întîmplat cu personajele care apar în film de cînd au fost filmate și pînă azi. Mă rog, pe scurt, dar mi-am dat seama că pe lung ar putea ieși un roman coral, din categoria portretul unei țări în X personaje-cheie. Sau încă un documentar, cu monologuri ca cel al Cameliei Roiu montate într-un fel de 1001 de Nopți de Groază ale României.

Eminescu ca earworm

E un fel de joc al subconștientului, probabil, nu vreau să fac o mare chestie din treaba asta – sînt frînturi care se lipesc cumva, asociații cu vreun fond jungian – orice e posibil – sau simple rămășițe ale zilelor, multe, în care citesc Eminescu cu studenții în fiecare semestru de toamnă – dar e un fapt: cam în fiecare dimineață mă trezesc cu cîte o rimă de Eminescu în cap. Cafea, mic dejun, scos cîine, adunat rahat cîine, dus gunoi, Eminescu susură în fundal. Alegerile, de care nu sînt conștient responsabilă, sînt intrigant de ciudate. N-au de-a face cu ce-mi place mie din el, uneori sînt chiar contrarii. De pildă din Luceafărul, îmi place ”Îl vede azi, îl vede mîni, / Astfel dorința-i gata…” – definiția unui fel de amor. Îi scot din toropeală pe adolescenții de 20 de ani cu asta, an de an. Deci nici urmă de săgeată de Cupidon, nu coup de foudre, ci obișnuință. Azi, mîine: te-ai îndrăgostit vreodată în felul ăsta, poco a poco? Trucuri de prof bătrîn… Culmea e că indiferent de cîte ori execut numărul de magie, mă prinde și pe mine. Cînd te-ai îndrăgostit cu încetul și cînd a fost trăznet? Și care a rezistat mai bine? Și cum se îndrăgostește de Luceafăr și cum de Cătălin? Povestea în sine nu prea contează, dovadă că a luat-o de la un neamț care la rîndul lui o luase din folclor, ci contează detaliile, în astea îl căutăm pe scriitor, în intuițiile astea incredibile – tratate de psihologie încapsulate în două versuri, Stendhal, Ortega y Gasset și Denis de Rougemont alchimizați într-o frîntură năucitoare. Vedeți? Mă prinde chiar și aici, s-ar putea să vă fac să vă duceți să căutați prin bibliotecă Eminescu (just in case, cea mai manevrabilă și corectă ediție e cea a lui Petru Creția în două volume, 84. Are coperțile moi și hîrtia friabilă, că așa era pe atunci, dar e atît de atașantă, se mulează pe mîini ca o mănușă de cașmir… Fugiți de ”ediția-pléiade” a lui Simion, e icoana vie a kitsch-ului!)

Însă altceva voiam să spun. Azi m-am trezit în cap cu:

Și cît de viu s-aprinde el

În orșicare sară

Spre umbra vechiului castel,

Cînd ea o să-i apară.


Imediat sare demonul polemic și mă cert puțin cu manualele din România, cu fragmentele de pe net, cu citările din comentariile oligofrene: e ”sară”, nu ”seară”, că Eminescu știa ce e o rimă, ”orșicare”, nu ”fiecare”. Apoi îmi amintesc că ăștia ai mei de aici n-au acces la haznalele românești, n-au citit în viața lor un comentariu pentru bac, de la mine cel puțin nu vor auzi niciodată cuvintele ”poetul nepereche”, nici ”omul deplin”, nici altele asemenea, iar cei care pot citi și în românește nu vor citi decît textele scanate de mine direct din Creția care știa cum arată un vers de Eminescu și în acest sens sînt feroce. Îi feresc de rău ca o mamă isterică copilul de junk food. Măcar să nu ia otrava din mîna mea. Ceva, ceva fac bine, căci anul ăsta de pildă doi au citit Luceafărul de patru ori integral și alți șase au comis cîteva zeci de pagini de cugetări personale (nu penibilități lăcrămoase, ci realmente dileme care-i muncesc pe ei la vîrsta lor, în funcție de cultura proprie, de experiențe etc, puse pe masă, aduse printre noi de cuvintele lui Eminescu). E drept că anul ăsta au avut/am avut mult mai mult timp de citit, unul din rarelele beneficii ale pandemiei. Petrecerile fiind interzise – interzise pe bune, nu ca-n România, în sensul că rectoratul a făcut un acord cu poliția locală și încălcarea regulii se lăsa nu doar cu amendă, ci și cu exmatriculare din universitatea publică – a rămas un surplus de timp și iată-l pe Eminescu prezent printre noi mai ceva ca știrile zilei. Am făcut inclusiv un fel de concursuri între poeți spanioli afini și el, pe tipuri de poezie, și nu de puține ori a cîștigat românul la puncte, în încleștarea cu Adolfo Bequer, Carolina Coronado, Espronceda. A fost frumos. Ideea e, întotdeauna de altfel, să faci pe dracu în patru și să creezi o ficțiune acolo, în sala de curs, în care să creadă ei, studenții și să crezi și tu. O ficțiune în care cel mai important lucru din lume, timp de o oră jumate, e de ce o dată zice ”viața-mi luminează” și apoi, la sfîrșit, doar ”norocu-mi luminează”. Închizi ușa sălii de curs și în acel spațiu nu mai e ridicol să te ocupi cu asemenea despicări de fire în patru, așa cum nu e ridicol să te confesezi la terapie. Safe space cu un scriitor mort de 131 de ani. Ha, a murit exact cu 100 de ani înaintea lui Ceaușescu, nu mă gîndisem… Sigur, în aceste condiții, trăind cîteva luni cu Eminescu ca și cum ar fi fost un vecin de aici din Salamanca, nu e de mirare că mă trezesc cu versuri care-mi cîntă (precum) Dunărea, dacă-i vreme bună, rea.

Și totuși, insist să cred că acești earworms au tîlcul lor. De ce tocmai ”și cît de viu s-aprinde el”? Ce avem aici? Un luceafăr care se aprinde viu în fiecare seară, plin de iluzii, de încredere, de entuziasm. Un naiv, un prea-grăbit poate, ceva din deziluzia finală deja palpită, ”cît de”, nu ”foarte” sau altceva, ”cît de”, un pic de milă parcă în cuvintele alese pentru a-i descrie nerăbdarea. Îndrăgostit. Ridicol? Oarecum. Înduioșător în orice caz. Imaginea celui puternic, celui superior, celui suprem îngenuncheat de amor. Ideea în sine de amor ca umilire benevolă. Apoi, dacă nu un martor extern e cel care-l descrie, ci fata de împărat, dacă ea vede în locul unei planete care apare în fiecare seară nu un fenomen astronomic normal, ci dovada îndrăgostirii, asta ce poate însemna? Nu cumva că vezi ceea ce vrei să vezi? Steaua nu e stea, e un ”tînăr voevod cu păr de aur moale” și ea nu răsare, ci vine să mă vadă. Pe mine, fata de împărat. Versurile sînt atît de simple, atît de austere, jocul cu perspective, atît de subtil, încît ne putem juca cu ele ca și cum ar fi piese de șah, combinațiile sînt plauzibile în multe sensuri, iar sensurile, dacă ai răbdare, se pot transforma uneori în mici revelații.

Și totuși, de ce mă urmărește pe mine, exact în aceste zile, exact secvența asta în românește? Cine e naiv, cu răbufniri de entuziasm (critica e un fel de entuziasm, te iei de lucruri pentru că speri că o să fie mai bune, altfel nu te mai apuci), cu postări pe facebook pline de indignare, pe care eventual apoi le șterge, de silă și ca să scape de mesaje inoportune… Ce e vechiul castel la care cineva se întoarce iar și iar, un castel vechi, dar mai ales umbros?

Poate să fie doar o întîmplare. La fel ziceau unii și de jocul ăla inventat de psihanaliști, asociația liberă. Și tot așa, alții, de comentariul de text, că poți să bați cîmpii și să spui orice, că oricum nu interesează pe nimeni. O fi. Dar un lucru e sigur, verificat: dacă vrei să scapi de o obsesie, orice fel de obsesie, soluția e să stai de vorbă cu ea omenește, s-o confrunți, s-o iei cu binișorul. La fel și cu amintirile. Poate că e momentul să mai punem o proză, o ficțiune riguros inspirată din realitate. Mă gîndesc pînă vineri.

An earworm, sometimes referred to as a brainworm, sticky musicstuck song syndrome, or, most commonly after earworms, Involuntary Musical Imagery (INMI), is a catchy and/or memorable piece of music or saying that continuously occupies a person’s mind even after it is no longer being played or spoken about.

Porci contra oameni

  • o proză inedită, parte dintr-un roman epistolar la care lucrez de cîțiva ani

Draga mea,

Trebuie să fi fost pe la începutul lui mai, îmi amintesc că, în timp ce mă duceam spre Templul Coral, îmi zumzăia în urechi un cîntec pe care îl știu din copilărie: vine, vine luna mai, se preface totu-n rai… Doar că nu era o vreme de mai, ploua mărunt și rece, nimic nu te îndemna să ieși din casă. Însă voiam s-o văd pe Golda Meir. Știi probabil replica devenită celebră, rostită de Golda Meir atunci cînd șahul Iordaniei îi spusese, în 1948, ”poate ar fi bine să nu vă grăbiți cu declararea independenței”, iar ea i-a răspuns: ”Așteptăm de 2000 de ani, asta înseamnă că ne grăbim?”. Era al patrulea prim-ministru al statului Israel, era femeie, vizita era un eveniment major în Bucureștiul acelor vremuri. Nu eram deloc un membru activ al Comunității, nici la Templu nu obișuiam să mă duc, deci nu eram pregătit pentru ce avea să urmeze. Mă așteptam să nu fie prea multă lume și, mai ales, eram precaut, mă tot uitam în jur, pentru că era clar că adunarea, cîtă va fi fost, avea să fie bine supravegheată de organele de la Securitate. Nu voiam probleme, aveam deja destule.    

Cu cît mă apropiam, zumzetul creștea. Curînd, m-am trezit într-o mare de oameni, așa cum nu se mai văzuse în epocă în afara adunărilor organizate de Partid. O mare de oameni care fremătau, vibrau la unison, se simțea atîta energie acolo încît aproape că m-am speriat și m-am temut pentru integritatea mea fizică, nu mi-au plăcut niciodată provocările de felul ăsta. Dar curiozitatea a fost mai puternică decît precauția și am rămas. N-am putut s-o văd prea bine, era înconjurată de multe gărzi, grupul a intrat în Templu și atunci, ca la un semn, au început toți să cînte. Spre rușinea mea, nu știam să cînt și am stat tăcut în mulțimea care intona Shalom aleicheim. Am auzit apoi că femeia asta în etate, trecută prin multe, a început să plîngă, nici nu era greu într-o atmosferă așa de încărcată. Au apărut apoi fotografii în ziare, cu ea ștergîndu-și ochii. Eu n-am plîns și nici n-am încercat să mă înghesui cu alții ca să intru, am plecat după cîteva minute. Dar ceva mi s-a întîmplat și mie acolo. Ar fi frumos să pretind că am suferit ceea ce unii numesc un moment de grație, iar alții, un scurtcircuit, un declic care te face brusc să vezi lucrurile din altă perspectivă. N-a fost cazul meu, nu m-am simțit dintr-o dată evreu, nici n-am redescoperit rădăcini uitate. Rădăcinile erau acolo dintotdeauna, chiar dacă nu le trăisem niciodată activ. Doar că… Am luat-o înapoi spre casă. Mă uitam în jurul meu, era frig, se înserase deja și eu mă simțeam de parcă pînă atunci nu realizasem prea bine cum arăta lumea în care trăiam, ca și cum, în ciuda tuturor problemelor pe care le aveam, mai ales în latura profesională, îți amintești că fusesem degradat ca infirmier, aș fi fost adormit, anesteziat. Cine știe, poate că nu voiam să recunosc că eram în mijlocul unui eșec, din toate punctele de vedere. Și atunci, în acea jumătate de oră, rătăcind pe străzile din vechiul București, am luat hotărîrea să plec. Mă amuză acum cînd mă gîndesc cum deja începusem să plănuiesc în capul meu cum să fac, de unde s-o apuc. Am citit apoi într-o carte de amintiri a unui fost lucrător la Securitatea ceușistă că exact în timp ce eu rumegam acele gînduri, se desfășura, chiar pe străzile pe care rătăceam eu, o acțiune de contraspionaj. Se pare, dacă e adevărat ce povestește domnul ăsta, că fusese pus la cale un complot pentru asasinarea Goldei Meir în acea seară, dar că serviciile de spionaj erau la curent și, silențios și eficient (cum altfel? doar se știe cît de eficientă era Securitatea, dacă te iei după amintirile foștilor ei capi, a fost mai ceva ca CIA și Mossadul la un loc), cei patru asasini de origine arabă au fost arestați. Ei, draga mea, mă gîndesc acum, cu umorul care atunci mi-ar fi putut fi fatal, că aș fi putut ușor trece drept asasin, cum mă plimbam adîncit în gînduri, cu căciula înfundată peste urechi, cu barba încă neagră pe vremea aia…  

Știam de la cunoscuți că exista posibilitatea de a cere ”reîntregirea familiei” în Israel. După o săptămînă mi-am depus actele. Și a urmat o lungă, foarte lungă așteptare, din care nu am ce să-ți povestesc pentru că nu s-a întîmplat nimic. Sau poate nu-mi mai amintesc. Prieteni și vagi legături de familie, prin intermediul Comunității, s-au pus în mișcare, era o șaradă pe care o împărtășeam tacit, cu toții știam că înainte de a fi vorba de vreo ”reîntregire”, voiam pur și simplu să ieșim din țară, din atmosfera sufocantă care revenise după vizita lui Ceaușescu în Corea, din toată acea tablă de șah unde toți eram pioni la mîna unui dement. Nu era nici o minciună la mijloc, cel puțin nu factual, chiar aveam cele mai limpezi rădăcini evreiești, minciuna era în felul în care ceream cu toții ceva, în timp ce mulți dintre noi voiam de fapt altceva. Dar ăsta era un amănunt cu totul minor, față de ce am aflat apoi, la mulți ani distanță. Unele lucruri, poate cele mai anecdotice, le-am aflat după 1989, cînd m-am întîlnit la București și am putut povesti în voie cu oameni care participaseră la evenimente. Una din aceste anecdote, din păcate adevărată, pe care mă bucur că n-am putut-o afla pe cînd așteptam viza, e aceea că, cel puțin de cîteva ori, statul român a cerut în schimbul vizei de ieșire pentru evrei, porci. Da, porci de rasă, de bună calitate, ba chiar spermă de porc danez, bună să însămînțeze scroafele autohtone. Scria negru pe alb, draga mea, un cunoscut mi-a arătat o asemenea hîrtie, nici nu vreau să știu de unde o avea, dar nu mă îndoiesc că era autentică. Că fuseseră bani la mijloc, se șoptea și se bănuia încă de atunci, se vorbea despre despăgubirea pentru studiile făcute în țară, se vorbea (și am reușit să smulg atunci o mărturisire de la familia lui Alinne cum că da, contribuiseră, dar nu cu foarte mult, cu doar 5000 de dolari americani, la ”răscumpărarea” mea), dar să văd acea hîrtie, pe care scria atîția porci din rasa Landrace, trei scroafe și doi vieri și atîta cantitate de spermă pentru ”însemînare” artificială (scria greșit și asta mi-a rămas în minte ca încă o ofensă, de parcă ar fi contat un asemenea amănunt) și dedesubt, o listă de persoane, cu nume și prenume, printre care și un copil de șase ani, propuși pentru ”a li se da drumul” din țară” (măcar aici nu umblau cu eufemisme), a fost un șoc. Hîrtia, cu mențiunea ”strict secret”, era un raport al Ministerului de Interne, iar data era 1960, deci cu mai bine de zece ani înainte de plecarea mea. Tot ce pot să sper e că la vremea cînd am plecat eu, la începutul lui 1974, comerțul cu porci din rasa Landrace încetase. Dar nu încetase afacerea în sine, o afacere de un capitalism veros, dacă pot să zic așa, în care acționau geambași internaționali, care pretindeau comision penturu fiecare cap de evreu scos cu succes din țară. Se negocia în termeni duri, atîția bani pentru un om titrat, care încă mai putea munci, atîția (mai puțini, firește) pentru un bătrîn neputincios, copiii puteau fi trecuți cu vederea, ca la un hotel care acordă reduceri. Cînd am aflat toate astea, tîrziu cum îți spuneam, nu-mi venea să cred că și eu, la rîndul meu, fusesem parte în aceste tranzacții. Dar fusesem și, mai mult decît că am căutat să mă achit de datorii, n-am putut face. Pe cine să acuzi? Cine era mai imoral, statul comunist care negocia pentru valută cash, sau statul Israel, care se preta la așa ceva? Dar cel puțin acesta din urmă o făcea ca să ajute niște oameni care chiar își doreau asta, își doreau să scape, să iasă. O făcea și din interes, pentru că avea nevoie de oameni, dar totuși cred că motivația era în primul rînd umanitară. Să judece istoricii, savanții, cum au stat lucrurile de fapt. Eu unul îi datorez a doua viață statului Israel, chiar dacă aș fi preferat să nu știu ce a fost nevoit să facă acest stat pentru a scoate din ghearele dictaturii ceaușiste evreii cetățeni români prinși în infernala ei cursă. 

După cîțiva ani am plecat din Israel, cu tot cu Alinne, în Elveția, printr-un program de practică medicală în pediatrie și aici am rămas. Mă simt încă îndatorat Israeulului, care a făcut o afacere proastă cu mine. Am rămas atașat de cauza evreiască și am ajutat de-a lungul timpului cum am putut, dar Israelul, așa cum este el organziat, nu era potrivit unui burghez nostalgic ca mine. În Elveția m-am simțit acasă, de la început și, iată-mă, la aproape 90 de ani, tot aici. 

Draga mea, asta e povestea plecării mele din România. N-am făcut niciodată pînă acum exercițiul de a o scrie, iar acum, că recitesc scrisoarea către tine, mă întreb dacă folosește cuiva să scoatem la lumină amănuntele astea vechi dintr-o lume care, chiar și mie, care am trăit-o direct, mi se pare contrafăcută. Porci contra oameni, sume de bani adunate de vagi mătuși sau simpli cunoscuți, pentru ca un doctor devenit infirmier dintr-o republică populară să poate voiaja în Israel. Să poată fugi în Israel. Pentru ca apoi, după cîțiva ani, să părăsească Israelul, împreună cu Alinne, smulsă astfel dintr-o încrengătură de relații de familie și obligații, spre Berna, de cel care fusese răscumpărat tocmai cu ajutorul acestei încrengături de relații. Viața are ironia ei, iar a noastră a avut-o într-o măsură exagerată și îngrozitoare. 

Te îmbrățișez cu drag, 

Alphonse

Patti Smith și Sam Shepard

Dear Madam,
I am a writer from a country named Romania. I fear my native language is not fit for the type of prose you write, neither do I feel prepared to meet the rigours of a good translation. Still, I would like to give it a try as the text you published in The New Yorker about Sam Shepard is the most beautiful text I have read in years. I do not know any other way of appropriating the literature I admire than translating it, besides reading it over and over again. I think I am a kind of savage animal, I cannot prevent devouring the things I like. But this is understandable as I come from a savage country and I posses a savage native language, the old, strange, rudimentary Latin of an east corner of the Roman Empire. I suppose I should ask for permission from the magazine, but I have no intention to publish the text in any media, I will just put it on my blog and I promise there will be very few readers, so no commercial danger implied. Would you be so kind to give me permission for translating it into Romanian? Thank you. 
PS. I saw that your facebook account is full of messages from people you know. I imagine you don’t have enough time for each one of them, so it would be nonsense to expect an answer myself. I’ve just translated the text for my Romanian friends, without bothering you anymore. Thanks anyway.

Prietenul meu

 Patti Smith

August 1, 2017, The New Yorker

Mă suna noaptea tîrziu, de undeva de pe vreo șosea, din vreun oraș fantomă de prin Texas, din vreun refugiu de lîngă Pittsburgh, sau din Santa Fe, unde parcase în deșert și asculta coioții urlînd. Dar de cele mai multe ori mă suna de la el de acasă, din Kentucky, din noaptea rece și nemișcată, nopțile alea cînd poți auzi stelele respirînd. Era așa, un apel brusc, la o oră tîrzie din noapte, la fel de uimitor ca un tablou de Yves Klein; un albastru în care te poți pierde, un albastru care te poate duce oriunde.  Mă sculam fără probleme, îmi frecam repede un Nescafé și ne așezam la taclale despre orice. Despre smaraldele lui   Cortez, despre crucile albe din Flanders Fields, despre copiii noștri sau despre legendarele curse de cai din Kentucky Derby. Dar cel mai des vorbeam despre scriitori și despre cărți. Despre scriitori din America de Sud. Despre Rudy Wurlitzer. Nabokov. Bruno Schulz.

“Gogol era ucrainiean,”  a zis o dată, aparent din senin. Doar că nu era chiar din senin, ci era o fațetă dintr-un senin poliedric, care, pusă într-o anumită lumină, se dovedea a fi un loc anume, precis delimitat, de pe cer. Eu intram în joc și apoi jocul ținea pînă dimineața, eram ca două saxofoane care își răspund unul altuia, improvizînd la nesfîrșit un refren.

Mi-a trimis la un moment dat un mesaj din munții Boliviei, unde Mateo Gil filma “Blackthorn.” Aerul era rarefiat acolo în Anzi, dar el se descurca bine, rezistînd alături de colegii mai tineri, probabil depășindu-i, călărind pînă la epuizare nu mai puțin de cinci cai. Mi-a zis că o să-mi aducă un covor de acolo, unul negru cu dungi ruginii. Cînta în munții ăia, în jurul focului, cîntece vechi scrise de bărbați deznădăjduiți, îndrăgostiți de propria condiție de muritori. Acoperit cu pături, dormea sub cerul liber, sub stelele rătăcite în galaxiile din Magellanic Clouds.

Lui Sam îi plăcea să fie mereu pe drumuri. Arunca în mașină o plasă de pescuit sau o chitară acustică, eventual lua și un cîine cu el, dar sigur un carnet, ceva de scris și un teanc de cărți. Îi plăcea să adune cîteva lucruri și s-o ia din loc pur și simplu, spre vest. Îi plăcea să apuce un drum și drumul să-l ducă într-un loc unde nu voia neapărat să ajungă, dar căruia îi devora stranietatea; hrană pentru scrisul de mai tîrziu.

În vara lui 2012 ne-am întîlnit în Dublin, unde i-au oferit un Doctor Honoris Causa la Trinity College. Îl stînjeneau în general onorurile, dar pe ăsta l-a primit pentru că venea de la școala prin care trecuse Samuel Beckett. Îi plăcea mult Beckett, avea niște texte manuscrise ale lui puse în ramă în bucătărie, alături de poze cu copiii. În ziua aia am văzut mașina de scris a lui John Millington Synge și ochelarii lui James Joyce, iar noaptea ne-am alăturat unor muzicieni la clubul preferat al lui Sam din localitate, Cobblestone, pe malul celălalt al rîului. În timp ce traversam podul clătinîndu-ne imponderabili, el a dat drumul, din memorie, la o avalanșă de bucăți din Beckett.

Sam îmi promisese într-o zi că o să-mi arate peisajul din sudul îndepărtat pentru că eu, deși am călătorit mult în lume, n-am văzut prea mult din propria țară. Dar s-a trezit împiedicat de o boală care a început să-i împuțineze forțele. Pînă la urmă a trebuit să renunțe la obiceiul lui de a arunca cîteva lucruri în mașină și a pleca. De atunci încolo, am început să mă duc eu la el. Obișnuiam să citim, dar mai ales să lucrăm. Lucra la ultimul manuscris, storcînd ultimele rezerve de forță mentală, pentru că nu dădea înapoi de la nimic din ce destinul îi scotea în cale. Pe masă, în fața noastră, i-am văzut mîna, cu o lună nouă tatuată între degetul mare și arătător. Tatuajul era o amintire din tinerețea noastră, eu am un fulger pe genunchiul stîng.

 

Cînd am ajuns la un fragment în care descria un peisaj din vest, a ridicat brusc ochii din text și a zis:

”Îmi pare rău că nu mai pot să te duc acolo.”

Am zîmbit pentru că de fapt tocmai o făcuse, tocmai mă dusese acolo. Fără cuvinte, am închis ochii și ne-am rostogolit în deșertul american, care se desfăcea la picioarele noastre ca un covor cu mii de culori –  șofran prăfuit, apoi ruginiu, verde sticlos, verde auriu și apoi, brusc, un albastru aproape inuman. Nisip albastru, am zis eu, uimită. Albastru orice, a zis el, iar cîntecele noastre, cele cîntate împreună, aveau o culoare necunoscută, a lor proprie.

Programul nostru era așa: ne trezeam. Ne pregăteam să înfruntăm ziua. Beam o cafea și mîncam ceva. Apoi ne așezam pe scris. După un timp, făceam o pauză. Afară, pe șezlonguri, stăteam și ne uitam la cîmp. Nu vorbeam pentru că așa e prietenia adevărată, niciodată nu se simte incomod cu tăcerile. Tăcerea, atunci cînd e plină, e doar o prelungire a conversației. Ne cunoșteam de atîta timp. Relația noastră nu poate fi descrisă în cîteva cuvinte despre o care tinerețe nebună. Eram prieteni, buni sau răi, eram acolo, noi înșine. Timpul n-a făcut decît să facă treaba asta și mai puternică. Au fost tot felul de obstacole, dar noi ne-am ținut tari, am mers mai departe, iar el și-a terminat munca la manuscris. Manuscrisul era acolo, pe masă. Totul fusese spus, nu rămăsese nimic de adăugat. Cînd am plecat, citea Proust.

Au trecut zile lungi și leneșe. Într-o seară tipică de Kentucky, cu aerul străpuns de săgețile luminoase ale licuricilor, de cîntecul greierilor și de orăcăitul broaștelor, Sam s-a băgat în pat și a adormit. Un somn stoic, nobil. Și somnul l-a dus spre ceva nou, iar în jurul lui era multă dragoste. Cînd a respirat pentru ultima oară începuse să plouă încet, exact așa cum i-ar fi plăcut. Sam a fost un om discret, ermetic, conținut. Știu cîte ceva despre oamenii de felul ăsta. Ei au nevoie să facă lucrurile în felul lor, să le decidă, pînă în ultima clipă. Ploaia cădea, acoperind lacrimile. Copii, Jesse, Walker și Hannah, și-au luat rămas-bun de la tatăl lor. Surorile Roxanne și Sandy și-au luat la revedere de la fratele lor.

Eu eram departe, în ploaie, în fața leului adormit din Lucerna, un leu imens, nobil și stoic tăiat în stîncă de coastă. Ploaia cădea și astfel nu se vedeau lacrimile. Am știut că o să-l văd din nou pe Sam undeva în peisajul viselor, dar în momentul ăla m-am văzut în Kentucky, cu dealurile lui, cu izvoarele lui care se unesc apoi în pîraie. Am văzut cărțile lui Sam aliniate în rafturi, sub fereastra pe care se uita la caii care pășteau dincolo de gardul de lemn. M-am văzut stînd la masa din bucătărie, întinzîndu-mă după mîna cu tatuajul.

Acum mult timp, Sam mi-a trimis o scrisoare. Una lungă, în care îmi povestea un vis, care, zicea el, spera să nu se termine niciodată.

”Visa cai, i-am spus leului. Fă cumva să-l aștepte acolo Big Red, un mare campion. N-o să aibă nevoie de șa, n-o să aibă nevoie de nimic.”

Am întors capul spre frontierea franceză și am văzut cum răsărea luna nouă pe cerul negru. Mi-am luat rămas bun de la prietenul meu și am strigat după el în noaptea grea.

Cum sună Donna Tartt în românește? Ca Petre Ispirescu!

 

Nu mi-am propus să fac aici lecturi comparate ale traducerilor romanului Donnei Tartt, The Goldfinch, dar, după ce am citit pe kindle paginile free în spaniolă (vreo 30 cel puțin, avantajul unei cărți mari e că pe kindle mostra gratuită e la rîndul ei mare și devine clar dacă merită s-o cumperi sau nu), am constatat că pe amazon.es e mai ieftină, firesc, în engleză și am cumpărat-o în engleză și am citit din nou începutul. După acest exercițiu (cartea nu e neapărat pe gustul meu, o citesc cu alte scopuri decît plăcerea pură de a citi o carte într-o după-amiază de duminică, dar nu e nici rea, merge, e un fel de best-seller de upper-class), mi-am zis: hai să văd cum sună în românește. Am găsit repede pe undeva pdf-ul, nu există carte românească să nu aibă pdf-ul furat de cineva și pus pe net și am constatat ceea ce nu era greu de imaginat.

Cititorii români sînt în general trași pe sfoară de traduceri, iar cu cît traducerea e mai recomandată, mai premiată, mai căutată și mai periată, cu atît e mai proastă. Nu pentru că ar fi greșită, absolvenții de Engleză din România nu au în general probleme de gramatică sau de de lexic elementar, am învățat cu toții pe dinafară, prin școală, stresați și îngroziți să nu ne facem de rîs, listele cu false friends și cele 300 de verbe neregulate, le recităm și sculați din morți. Problema e alta: toată lumea, în România, se traduce pe sine și nu pe bietul autor pe care-l au în fața ochilor. E traducătorul un om duios, eventual o duduie pisicoasă sau un domn respectabil, scriitor steril, dar extraordinar, rătăcit în farafastîcurile postmoderne ale anilor 80, așa va suna și traducerea, n-are a face că autorul e un american din zilele noastre, iar naratorul, un tînăr cam depravat care povestește despre un băiat de 13 ani și totul se petrece în cea mai strictă contemporaneitate, cu agenții de publicitate, mobile, laptop-e minuscule etc. N-are a face, ea/el, traducătorul, va vorbi folosind cuvinte și expresii ca: peruzea (avea ochii albaștri ca peruzeaua, cine? mama baiatului de 13 ani de la Donna Tartt!), ziua se stinge în cerul serii, umidă (atmosteră umidă, există oare în dicționar? am uitat eu românește?), în fine, multe altele…

Am convingerea că această maladie a traducerilor românești bune sau considerate bune, onorabile (caci există și traduceri proaste, ceva de un imbecilism greu de descris, dar nu despre alea vorbim aici, însă pot semnala, în acest sens, traducerile lui Horia Gârbea din Shakespeare, merită, a luat și Premiul Uniunii pentru ele) nu va fi ușor de zdruncinat.

În traducerile considerate bune, deci, onorabile, creative, totul sună așa de neaoș, încît aproape nu mai are nici o legătură cu originalul. Deși, firește, cum spuneam, e totul corect și gramatical și extraordinar de autohton. Doar că americanii în general nu scriu așa, căci la ei literatura chiar e o meserie, un skill, un meșteșug, iar cînd vorbește un băiat de 13 ani, ei chiar se străduiesc să facă textul să sune plauzibil. Și nici nu pun mai multă metaforă decît trebuie, nu le scapă pixul, dacă zic jump e jump, nu e a sări ca ars. Doar că în românește a sări e imediat urmat de ca ars, într-un fel de automatism. Numai că traducătorul, la fel ca scriitorul, ar trebui să știe să se lupte cu automatismele astea, că de aia se ocupă cu scrisul și nu cu ingineria sau medicina.

În fine, enervante situații și încă există, bănuiesc, mulți redactori care cred că asta înseamnă să traduci bine. Îmi amintesc cum mi-au înnobilat mie o traducere, ca să sune mai frumos, nu așa sec, cum era la mine… adică în original, protestam eu, dar fără succes.

Așadar, în românește:

M-am uitat posomorât la șuvoiul de muncitori care cobora din autobuzul de

navetă, lipsit de bucurie ca un roi de viespi. Poate am fi avut mai mult noroc dacă

mergeam o stradă sau două mai încolo, spre vest, însă eu și mama îl cunoșteam

suficient de bine pe Goldie ca să știm că s-ar fi simțit ofensat dacă ne-am fi des-

curcat singuri. Dar tocmai atunci – atât de neașteptat, încât am sărit cu toții ca arși

–, un taxi se năpusti lângă bordură, azvârlind în aer un evantai de apă cu iz de

canal.

Și în engleză, cum a scris biata Donna Tartt:

Gloomily, I watched the crowd of workers streaming off the crosstown bus, as joyless as a swarm of hornets. We might have had better luck if we’d walked west a block or two, but my mother and I had enough experience of Goldie to know that he would be offended if we struck out on our own. But just then – so suddenly that we all jumped – a cab with its light on skidded across the lane to us, throwing up a fan of sewer-smelling water.

… navetă?… de ce ar fi roiul de viespi posomorît… probabil pentru că nu e posomorît, ci joyless, adică nu e vesel că zboară în roi, doar face ceea ce știe să facă, fără nici o bucurie, joyless, exact ca muncitorii, adică mecanic, fără conștiița faptului, asta vrea sa spuna donna tartt… am sărit ca arși?… iar taxiul era liber, avea beculețul aprins, asta se pierde în românește, că doar nu e important… se năpusti, asta vrea să zică skid în engleză? probabil nu contează, important e că sună românește ca-n basmele lui Ispirescu!

Nu e cel mai reprezentativ fragment, am ales absolut la întîmplare. Mai jos, am văzut că taxiul se oprea în nas. Da: în nas!!!!! În engleză era plow, as the taxi plowed to a stop… plow, plough în engl.brit, ce interesant, înseamnă a ara cîmpul, dar se aplică și pentru a ship or boat, care sapă în apă și lasă dîre, iar taxiul Donnei Tartt oprește pe un asfalt plin de apă, inundat de apă și probabil lasă dîrele respective, frumos! În românește: taxiul oprește în nas!!!!!

Daca nu mi-ar fi greu să copiez de pe kindle, aș pune și fragmentul în spaniolă. E corect, neutru, nu te deranjează cu nimic. Citesc frecvent în engleză și în spaniolă, allternativ și mi se întîmplă chiar să uit în care dintre cele două limbi am citit ceva anume, dar în românește totdeauna trebuie să fie ceva în plus… sau în minus! Și nu e vorba doar că știu eu română cel mai bine și prind nuanțele, nu, nu e nevoie să fii nativ în românește ca să te deranjeze că taxiul a oprit în nas! E lipsa de profesionalism, de seriozitate, impostura, veșnica impostură, pamponul, ornamentul, bibeloul inutil, o estetică a pseudo-frumosului țopesc din care parcă nu se poate ieși.

Dialog exclusiv LaPunkt între Luminiţa MARCU şi Cristian Pătrăşconiu

http://www.lapunkt.ro/2016/01/12/interviu-luminita-marcu-gazeta-literara-la-firul-ierbii/

GAZETA LITERARĂ LA FIRUL IERBII

Sînteţi autoarea unei remarcabile cărţi despre „O revistă culturală în comunism”. Ce v-a dus către această temă? Ce v-a determinat să faceţi o asemenea opţiune – doctorală şi publicistică?

Vă mulțumesc pentru apreciere și pentru că-mi dați prilejul să vorbesc despre această carte. Subiectul doctoratului și apoi al cărții care a apărut la sfîrșitul anului 2014, la Editura Cartea Românească, este revista Gazeta literară, cea mai importantă revistă culturală din țară între anii 1954 și 1968.

Ca temă de doctorat, a fost o opțiune secundă și a apărut ca o idee simplă, ca o intenție modestă, care mă scotea dintr-un impas. Am ajuns la Gazeta literară căutînd un articol anume, despre unul dintre prozatorii care făceau obiectul primului plan de doctorat. Știam cîteva lucruri despre revistă, cum știe orice absolvent de Litere, dar n-o văzusem efectiv, nu-i atinsesem paginile poroase, friabile, nu văzusem cu ochii mei articolele, semnăturile, chenarele… Presa din alte epoci are o putere de fascinație teribilă, așa cum au ruinele antice sau cimitirele vechi. Așa încît m-am oprit din avîntul inițial, care era unul mai degrabă de interpretare (voiam să arăt cît de goi sînt împărații prozei anilor 60-70, Nicolae Breban, de pildă, și alții) și mi-am dat brusc seama că pierdeam timpul. Că pierdeam energie într-o luptă de uzură, cu un canon, cu făcătorii lui și mai ales cu beneficiarii lui, unii încă foarte vocali și aprigi, care nu mi-ar fi adus decît neplăceri, oboseală, probabil notorietate, dar o notorietate care mai mult mă stînjenea, decît îmi făcea plăcere. Riscam să devin o micuță campioană locală într-o luptă mai degrabă ridicolă și să spun niște truisme pe care le va spune, oricum, timpul. Cititorii și mai ales lipsa lor vor așeza, cu timpul, lucrurile în firescul lor. Literatura are legile ei, în durata lungă, nici PR-ul, nici răcnetele autorilor megalomaniaci, nici verdictele, oricît de plastic exprimate, nu funcționează la nesfîrșit, pînă la urmă rămîne ce e de rămas. Iluzia autorității critice e atît, o iluzie, probabil o moștenire istorică, dar eu am avut norocul să mă trezesc la timp. Și am făcut ceea ce trebuie făcut cu un doctorat, adică un fel de penitență. O cercetare a ceva ce n-a mai fost cercetat, o descriere utilă, o aducere la suprafață a trecutului, o contribuție.

RABDARE, RĂBDARE, RĂBDARE

Dar n-am ajuns singură la înțelepciunea asta, cineva m-a ajutat esențial: profesorul Paul Cornea. Îi datorez nu doar teza și cartea, ci și o maturizare pe care, altfel, poate n-aș fi parcurs-o niciodată, căci mă uit în jur și văd că lumea intelectuală românească e plină de copii teribili, de oameni infantili și neserioși. Riscam să îngroș rîndurile, aveam multe date care mă făceau un candidat plauzibil la asta. Zilele lungi și monotone în care am stat la Biblioteca Universitară, la aceeași masă, citind aceeași revistă, notînd, transcriind, lăsînd la o parte opiniile mele, părerile, interpretările ingenioase, încercînd doar să citesc, să văd, să înțeleg, mi-au făcut mult bine. Și m-au învățat să am răbdare, multă răbdare.

Şi, ca subspecie a întrebării mele de deschidere: în numele cărei ipoteze de cercetare aţi lucrat această temă?

Am plecat la drum ca un cercetător de teren, cu gîndul să descriu ce găsesc acolo, să fac, adică, o cercetare empirică, mi-am imaginat că sînt un sociolog care umblă cu un reportofon și înregistrează informanții. Apoi, pe parcurs, mi-am dat seama că ceea ce fac seamănă mai degrabă cu munca unui arheolog. Că nu trebuie să interpretez, dar trebuie să explic contextul, semnificațiile unor gesturi, să decodific, pentru că altfel riscul era să privim niște ruine ininteligibile, pitorești, eventual comice, eventual tragice, dar opace. Ce s-ar putea înțelege, de pildă, din interviul pe care-l dă la un moment dat Alexandru Jar, cerșind un fel de iertare? Poți fi oricît de subtil, n-ai cum să înțelegi la ce se referă, pentru că păcatul pe care-l comisese nu apare nicăieri, nici măcar pomenit, necum explicat. Așa au apărut notele de subsol, care nu sînt preponderent note bibliografice, ci note explicative, de context. Nu le-am lăsat deasupra, pentru că am vrut să diferențiez cele două planuri și mi-am spus și că, poate, unii vor citi doar partea de deasupra, alții doar subsolul. E un mic joc narativ, dacă vreți, și tot în acest joc intră și subtitlurile lungi de capitole, ca în romanul de secol XVIII. Se pot citi doar aceste subtitluri, independent, îmi fac iluzia că au sens, sînt un fel de rezumat literaturizat al întregii cercetări, pentru cine n-are timp să citească tot. Am folosit analiza de text, analiza stilistică, de registre verbale, am încercat chiar mici analize de grafică și paginare. Imaginea care apare pe copertă, tabloul lui Malevich, nu e întîmplătoare, pentru că, dincolo de biografia artistului și de povestea picturii, legate intim de primele decenii de comunism sovietic, e important aspectul non-figurativ, laconic, esențializat al lucrării.

MAMA ŞI FIICA

Mi-am imaginat lumea Gazetei literare ca pe o pictură non-figurativă pe care am încercat s-o fac mai puțin abstractă, să redau, măcar pentru cît durează lectura cărții, viață și sens lucrurilor care se întîmplau acolo. Aici, sigur, metoda e mai degrabă literară (nu ficțională, ci formal literară), dar sper că n-am exagerat și, dacă cineva e îngrijorat pentru calitatea academică a doctoratului meu, mă grăbesc să-l liniștesc: am îmblînzit literar doar cartea apărută în 2014, nu și teza susținută în 2010.

”Gazeta literară” este un fel de mamă a actualei „Românii literare”. Ce fel de mamă?

O mamă destul de autoritară, aș spune, pentru că i-a inculcat ideea propriei importanțe, de cînd era foarte mică, ca pe un dat, ca pe un titlu nobiliar transmisibil și indiscutabil. Iar fiicei i-a fost dat să trăiască într-o lume liberă în care treaba asta se cîștigă, se negociază în fiecare număr, fiecare compromis costă, fiecare plecare a unui colaborator prețios lasă urme, fiecare articol interzis, doare și lasă cicatrici. I-a transmis, totodată, ideea că cel mai important lucru e să reziste, financiar, să continue să apară, chiar și publicînd articole ale foștilor politruci, chiar și evitînd să-l supere pe primul-ministru, atunci cînd el purta numele rușinos Victor Ponta și adjectivul plagiator. Nu merge. Mama Gazeta literară a pregătit fiica România literară pentru o altă lume, iar ea refuză să înțeleagă asta. Și se supără pe toți cei care încearcă, cu cele mai bune intenții, să-i arate că greșește. Compromisul, înainte de 1989, era o metodă de supraviețuire care, retrospectiv, trebuie înțeleasă ca atare, în gradele lui de nocivitate. După 1989, compromisul nu iartă, chiar dacă pe termen scurt pare o metodă de supraviețuire financiară, pe termen lung ucide, prin pierderea prestigiului, prin aceea că, în ciuda oricăror eforturi, publicația respectivă devine, pas cu pas, număr cu număr, irelevantă.

Care este, sintetic, povestea re-brandingului invocat în întrebarea de mai sus: schimbarea de nume – din Gazeta literară în România literară?

Într-o perioadă în care totul se re-branduia în spirit patriotic-naționalist, echivalentul românesc al Literaturnaia Gazeta s-a transformat în România literară, s-a schimbat redacția, a fost acolo un mic entuziasm, specific anului 1968. A durat cam trei ani. Nu s-a întîmplat brusc, am arătat cum, încet, încet, în ultimii ani, Gazeta literară devenise din ce în ce mai autohtonizantă, încă din 1964 apare o rubrică paginată în formatul hărții României, se publicau multe articole cu Traian și Decebal (cam atunci a luat avînt și dacismul, care s-a transformat apoi în tema predilectă a istoricilor securiști, o temă ținută în viață artificial pînă în zilele noastre). Sigur, asta era partea urîtă a lucrurilor, pentru că exista și o parte frumoasă, în cadrul acestei reorientări puteau apărea, datorită temei devenite brusc oficiale, articole de bună calitate, scrise de oameni care în nici un caz nu făcuseră jocul sistemului, ca, de pildă, Constantin Noica sau Edgar Papu. Ei deveneau, astfel, utili și utilizabili de către oficiali, deși intențiile și interesul lor intelectual, științific, erau oneste și de cea mai bună calitate, nu aveau nici o legătură cu manevrele pseudo-patriotice ale tînărului Ceaușescu. Pentru clarificare și nuanțare, iarăși, ajută lectura cu creionul în mînă a tot ce a scris Monica Lovinescu, pentru că e de o exactitate uluitoare (portretul pe care i-l face lui Constantin Noica, în articole succesive, în 1968, 1978, 1988 și 1990 e edificator, exact, deloc adulator, dat totodată deloc critic-mistificator-răutăcios – folosesc prilejul ca să-i transmit mulțumiri Cristinei Cioabă pentru antologia inteligentă și revelatoare pe care a realizat-o în volumul ”O istorie a literaturii române pe unde scurte”, Humanitas, 2014). Aici greșesc, de pildă, mulți cercetători ai perioadei, fiind neatenți, superficiali, eu însămi priveam lucrurile cu mult mai puține nuanțe în urmă cu 10, 15 ani și comiteam ceea ce în teoriile cognitive se numește corelația iluzorie, falsa cauzalitate, acolo unde există pură conicidență. Dar, sigur, Partidul știa de minune să utilizeze coincidențele în folosul său și mistificările lui, unele deosebit de ingenioase, sînt funcționale și azi atunci cînd intră în minți neantrenate, neavizate sau neoneste. Există o nevoie firească de a da cu barda, de a face dreptate, dar nimic nu e simplu în comunism, deci nici clarificările ulterioare nu pot fi simple. Trebuie despărțite lucrurile cu multă atenție, cam ca în cazul celor care au colaborat cu Securitatea, de pildă, cine a fost victimă, cine a fost profitor, cine a fost utilizat și cine a făcut rău cu entuziasm, cu zel și cu beneficii. Linia roșie care desparte apele nu e dreaptă, ci sinuoasă.

Cum anume este „Gazeta literară” reprezentativă pentru două decenii (5 şi 6) ale comunismului românesc? Este o exagerare să spunem că, pentru spaţiul cultural autohton, ea este cea mai reprezentativă publicaţie culturală?

Gazeta literară este, pur și simplu, cea mai importantă publicație a perioadei, nu pentru că și-ar fi cîștigat acest privilegiu, nu pentru că ar fi ieșit învingătoare în vreo competiție, nu pentru că ar fi publicat cele mai valoroase texte (deși inevitabil au apărut multe texte valoroase acolo), ci pentru că ea a existat într-o lume care aneantizase competiția normală. Ea a apărut înființată de Partid, cu voia și cu binecuvîntarea lui și s-a născut direct cu coronița pe cap, pentru că așa se întîmplau lucrurile, ele erau decretate ca fiind așa și nu se discuta. Deci o revistă apărea ca fiind cea mai importantă, avea cel mai mare tiraj, cea mai mare vizibilitate, probabil cele mai multe fonduri și printr-un proces psihologic firesc, toată suflarea culturală își dorea să scrie acolo. În fine, nu chiar toată, întotdeauna există și excentrici, întotdeauna există oameni care n-au, din principiu, încredere în mainstream, în comunism sau în capitalism, dar eu vorbesc despre artiștii obișnuiți, iar cei care scriu, indiferent ce, în general vor să și publice, să devină cunoscuți, puțini sînt cei care n-au vanitatea asta, dorința de a comunica cu ceilalți, pentru că această vanitate există în ADN-ul creativ. Eu, de pildă, dacă aș fi trăit atunci, aș fi avut ambiția să scriu în Gazeta literară, cine știe ce compromisuri aș fi făcut pentru asta, încerc mereu să nu uit că doar printr-un noroc istoric am fost ferită. Matei Călinescu, de pildă, se învinuiește în ”Amintirile în dialog” publicate împreună cu Ion Vianu, pentru vanitatea de a fi vrut să publice, să devină cunoscut și povestește cît l-a costat asta în plan personal. Eu cred că era o pornire firească, iar sistemul a exploatat la sînge aceasta pornire. Important e să știi să te oprești, să ieși din joc, cînd realizezi cît de murdar e, pentru că la început e firesc să speri că-l poți domina, că poți rămîne curat, că-l poți, chiar, schimba, îmbunătăți. Unii joacă același joc și azi, la 26 de ani de la căderea comunismului și cred că unii dintre ei nici nu-și dau seama că o fac. Sigur că au avut mai multă dreptate din punct de vedere moral cei care au stat deoparte, dar riscul a fost să nu scrie, să nu publice, practic să nu existe (vorbesc despre cei care puteau să opteze, mulți n-au avut șansa asta, au fost trimiși direct la închisoare sau pe lumea cealaltă). Pe mine m-au interesat cei care au fost activi, cei care au scris, chiar și în acele condiții. Și mai mult, m-a interesat și mă interesează cum au făcut-o pentru că există o varietate uimitoare în acest sens, există multe feluri de a te raporta la un sistem opresiv, iar în această diferențiere stă cheia care îți permite să înțelegi ”cum a fost posibil”. Și cum ar putea, din păcate, să fie din nou posibil. Sau cum este posibil chiar acum, în prezentul acut, pentru că în cea mai liberă dintre lumile posibile există nuclee de opresiune, există personalități megalomanice, există impostură, există propria ta dorință de a fi băgat în seamă – poate cel mai mare dușman, dincolo de orice sistem politic extern, și important e întotdeauna cum te raportezi la lucrurile astea, dacă le chestionezi sau nu și, chestionîndu-le, dacă poți să continui să exiști, să funcționezi, să nu te izolezi într-o mizantropie sterilă. Singura, dar esențiala diferență, dintre o dictatură și o democrație, dintre o mafie și o competiție obișnuită, e că în cea de-a doua situație poți să faci lucrurile astea, să chestionezi, să te distanțezi, să te desparți, fără să-ți riști viața. Dar riști multe alte lucruri pe care oamenii chibzuiți în general nu le riscă.

Cîte numere din această publicaţie au apărut? Şi în ce coordonate tehnice? Tiraj, număr de pagini?

Revista a apărut începînd cu 18 martie 1954 pînă în octombrie 1968, neîntrerupt, era un ”organ săptămînal” și apărea în fiecare joi. Primul număr costa 35 de bani (în 1954, salariul mediu net era 454 de lei, iar Premiul de Stat pentru Literatură, în același an, era dotat cu 30.000 de lei, atît a primit Mihail Sadoveanu în 1954 pentru romanul ”Nicoară Potcoavă”, o răstălmăcire, o caricatură ideologizată a romanului său de debut, ”Șoimii”; ”Nicoară Potcoavă”, dacă nu mă înșel, încă se studiază în 2015 în școala gimnazială).

Gazeta literară avea în jur de 20.000 de exemplare, am găsit într-un text memorialistic că se tipăreau 23.000. Avea, la început, doar patru pagini, dar numărul lor a crescut de-a lungul timpului, cumva în pofida modelului sovietic – În URSS, pe atunci, nici un ziar nu depășea 4 pagini. În 1959 deja, Gazeta literară avea opt pagini și costa 50 de bani.

Deci, începe cu exactitate joi, 18 martie 1954 și moare joi, 3 octombrie 1968. Era vorba despre numărul 40, au apărut doar 40 în ultimul an, așa cum în primul an au fost doar 42, dar nu pentru că ar fi chiulit vreo joi, ci pentru că primul număr e în martie și ultimul, în septembrie. Totul era bine planificat în comunism, riguros, mergea uns, de aici probabil o anume nostalgie, la unii, față de disciplina specifică. Cum să nu te mîndrești cînd o revistă literară, un ”dar al Partidului” cum spuneau redactorii în primul număr, apare ca un ceas elvețian, săptămînă de săptămînă, neabătut? Sigur că te mîndrești și deplîngi debandada de dinainte, din interbelic, cînd revistele aveau trasee accidentate, falimentau, cînd apăreau, cînd nu apăreau, sau după 1989, cînd haosul e și mai mare… Numai că haosul ăsta s-ar putea să fie mai viu, mai autentic, mai natural decît ordinea și disciplina din comunism.

Oricum, din ultimul număr al Gazetei, aflăm deja cînd o să apară urmașa ei, România literară: pe 10 octombrie 1968, cu 32 de pagini și prețul 2 lei. Tirajul era, se pare, 20.000 de exemplare, a ajuns imediat după 1989 la 40.000, înțeleg că din 2010 scade sub 10.000. Dar deja vorbim de lumea liberă, unde tirajele au o cu totul altă semnificație, iar de cînd există on-line, lucrurile sint infinit mai complicate. Tirajul, în comunism, al celei mai importante reviste culturale, fie că se numea Gazeta literară, fie Romania literară, era în jur de 20.000, dar ar fi putut fi mult mai mare, fără legătură cu cererea publicului sau cu calitatea publicației, Scînteia se tipărea într-un milion de exemplare, opera lui Sadoveanu, cea postbelică, ajunsese în 1954 la 6 milioane de copii.

Unde nu ne ajută să privim cu ochiul critic de astăzi cînd ne uităm către ce a fost atunci, în primele două decenii de comunism, inclusiv comunism cultural? Unde sîntem prea departe de sensurile adecvate puse în joc de acea epocă?

Lectura unei reviste de atunci, a oricărei reviste, e un fel de imersiune lingvistică în altă limbă. Așa cum se întîmplă cînd te muți brusc între vorbitori de ceva ce nu cunoști, la început nu știi cum trebuie să fragmentezi fluxul sonor, totul pare o poliloghie fără sens, pentru că, mai ales în primii ani, 1954, 1955, limbajul de lemn, frazele contrafăcute, lozincile sînt peste tot și dau senzația, dacă nu ești foarte atent, că domină, că nu rămîne nimic dincolo de ele.

MĂŞTI ŞI DIRECTIVE ÎN CULTURĂ

Pare plat și neinteresant. Dar apoi te obișnuiești cu sunetul. Exact cum se întîmplă cu o altă limbă, realizezi treptat că e același conținut, că, sub măștile specifice și sub parolele de limbaj, sub crusta de nămol propagandistic, se manifestă același conținut uman și același tip de relații: un șef de Uniune a Scriitorilor care vrea cu orice preț să fie considerat și un mare poet, niște scriitori mediocri care vor să cîștige prestigiu și bani, cît mai mulți bani, dacă se poate, scriind la comandă și executînd cu zel și aplomb confrații care îndrăznesc să ridice glasul, cîțiva tineri năuciți care vor să facă lucrurile cum trebuie și rezistă, un timp, pînă cînd nu mai rezistă, un stat și un partid care seamănă cu cel mai abuziv, intruziv și profitor patron. Cred că singurul lucru care ne poate face să vedem greșit epoca de atunci, să nu-i pătrundem sensurile, ar fi ingenuitatea de a crede că jocul cu măști care se juca peste tot, că lozincile, că balastul de minciună zilnică aveau ceva cît de cît autentic. Nu aveau. Toată lumea se prefăcea, n-am găsit un singur rînd în paisprezece ani de revistă săptămînală care să sune autentic stîngist, autentic marxist, un singur articol din care să răzbată o credință sinceră în ceva care să aibă de-a face cu comunismul. Nimic, zero. Reverențele necesare, parolele cunoscătorilor, ocolișuri, eufemisme, omagii, sărbători, comenzi, totul e perfect vizibil, cusăturile se văd cu ochiul liber. Le desfaci, treci dincolo și ajungi la discursul real, care palpită acolo, dedesubt. Dar dacă cumva ai naivitatea sau obstinația sau, mă rog, convingerea nefastă că ceea ce se spunea acolo era ”pe bune”, adică dacă nu știi sau nu vrei să-ți dai seama că era o șaradă, atunci cred că da, e posibil să nu mai înțelegi nimic. Dar nu cred că cineva cît de cît antrenat cultural ar putea cădea într-o asemenea capcană.

Gazeta Literară acoperă, aşa în mare zicînd, primele două decenii ale comunismului autohton. Sînt probabil cele mai violente decenii de comunism de la noi – cele de după neputînd intra într-o comparaţie pînă la capăt în acestă direcţie fie şi numai pentru că, în primele doua, elitele fuseseră distruse în cea mai mare parte. Care e în Gazeta Literară proporţia între, pe de o parte, ideologie-linie ideologică-publicisitică militantă şi, pe de altă parte, literatură adevărată, estetic-valoroasă, literatură dincolo de directivele de partid şi de stat?

Viața revistei acoperă într-adevăr o perioadă dramatică, dar nu trebuie uitat că cele mai mari abuzuri se consumaseră între 1947 și 1953, atît la noi, cît și în celelalte țări sovietizate. Moartea lui Stalin produce, chiar dacă nu întotdeauna vizibil, niște unde care relaxează întrucîtva lucrurile, era inevitabil, dar această relaxare e repede zăgăzuită de ceea ce se întîmplă în Ungaria în 1956, sistemul se sperie și își ia măsurile de precauție. Despre această dinamică de sorginte strict politică, de directive și constrîngeri venite de sus, ca un blestem căzut pe capul societății și, restrîngîndu-ne la subiectul nostru, pe capul lumiii literare, s-a tot vorbit, s-au scris chiar istorii literare în care literatura dansează pe muzica pusă de Partid. Dacă se aduagă ingredientele unui stil critic pitoresc, povestea care iese este mai mult decît seducătoare și pare că explică totul – a se vedea cărțile lui Eugen Negrici. E doar parțial, foarte parțial, dacă-mi permiteți forțarea superlativului, adevărat. Sigur, văzut foarte de sus, foarte de departe, cu un binoclu întors, așa era, pînă la urmă tot ce mișca, rîul, ramul, totul dansa pe muzica Partidului, știm asta, știm ce însemna controlul asupra societății și chiar asupra minților oamenilor, totalitarismul declarat comunist a dus pe cele mai înalte culmi aceste control, Inchiziția sau cenzurile dictatorilor de dreapta par niște glume în comparație cu ce se înîmpla în lagărul socialist.

EROISM, INCONFORMISM ŞI CONTEXT

Dar, seduși de această poveste, repet, în liniile ei mari adevărată, neglijăm liniile mici, posibilitatea individului de a alege, chiar și într-o societate controlată. Iar asta se vede foarte bine atunci cînd privești cu binoclul în poziția corectă, adică atunci cînd, în loc să te ridici deasupra și să tricotezi metafore critice și să decretezi taxonomii ingenioase, privești la firul ierbii. Iar la firul ierbii, unii aleg să fie mincinoși, ticăloși și profitori, iar alții aleg să fie corecți, în măsura în care era posibilă corectitudinea. Iar dacă faci un efort să înțelegi contextul, poți ajunge chiar la concluzia că a încerca să fii corect, a încerca să tratezi cu seriozitate și onestitate propria meserie, aceea a scrisului, era, în anii 50, 60, un fel de eroism. Unii aleg deci să fie eroi – îmi dau seama că acest cuvînt sună bombastic, dar cred că e cuvîntul adecvat, îl asum – iar alții aleg să fie învingători pe termen scurt. Încăpățînarea cu care tinerii cronicari, în 1962, 1963, scriu despre poezia adevărată, despre poeții de la Steaua și nu despre pseudo-literatura unor Beniuc sau Tulbure sau Nina Cassian, este un eroism. Textul plin de echivoc al lui Tudor Arghezi, acela în care spune, atunci cînd i se dă cel mai important premiu al Republicii, ”aș pleca de la spectacol, dar ușile sînt închise”, articolul lui Crohmălniceanu din 1954 în care apar sintagmele ”metode veștejite de partid”, ”monopolizarea opiniilor”, ”dogme primitive”, ”ședințe spectaculoase de demascare” sau al lui Paul Georgescu, din același an în care spune că ”viitorul a și apărut în discutarea unor întîmplări care țin acum de trecut” – aluzie transparentă la raportul lui Hrușciov, în condițiile în care conducerea de Partid din România, prin Gheorghiu-Dej, nu agrea în nici un caz ”periculoasa” deschidere de la Moscova, toate acestea și multe altele, sînt acte de eroism în contextul respectiv. Se va replica: erau cu voie de la stăpînire! Chiar și dacă ar fi fost așa, să nu uităm că ”stăpînirea” e întotdeauna formată din oameni, chiar și în totalitarism, în dictaturi, și pot prevala unii sau alții, mai descuiați sau mai imbecili, întotdeauna e o luptă. Lupta asta se vede bine la firul ierbii și doar așa, cred eu, se poate înțelege ceva dintr-o asemenea epocă. Așa cum se poate înțelege apoi și mai mult din epoca următoare, care nu vine din neant, ci are antecedente acolo.

Există desigur un grafic general, există momente strict politice, exterioare lumii literare, avîntul din 1954 al unor Crohmălniceanu sau Paul Georgescu sau al altora, mai puțin vizibili, înspre înnoire, a fost stopat drastic de ce s-a întâmplat în Ungaria în vara și toamna anului 1956, un asemenea eveniment strică dinamica firescă și, într-o lume ne-liberă, un asemenea cutremur face tabula rasa din piesa de șah, așa cum începuse ea să se joace. Dar, în cîtva timp, piesele se reașează, iar actorii revin la rolurile alese, pînă la urmă iese la suprafață natura lor autentică, unii sînt inteligenți, înțeleg că literatura nu se poate dezvolta decît în libertate, iar alții nu înțeleg sau înțeleg, dar le convine de minune ca jocul să fie contrafăcut, pentru că într-unul corect n-ar avea nici o șansă.

Cum arătau „deviaţionismele” la Gazeta Literară? Cum se consumau – în măsura în care putem vorbi despre aşa ceva – dizidenţele aici, în acestă revistă? Ce profil şi ce substanţă avea, cum spune Radu Cosaşu, „inconformismul”? Era, în termenii realităţii de atunci, cu putinţă mai mult în aceste direcţii?

Un articol ca acela al lui Gyula Horn din Ungaria, publicat în 1956 în omoloaga maghiară a Gazetei literare, Irodalmi Ujsag – articol incendiar care a contribuit la declanșarea revoltelor –  sau Cercul Petofi, format în interiorul Uniunii Scriitorilor din Ungaria n-ar fi putut exista în România. Imaginați-vă un Cerc Petofi în interiorul Uniunii conduse de Beniuc… imposibil! În timpul evenimentelor din Ungaria, revista românească e perfect ermetică, fie tace mîlc, fie, la sfîrșit, preamărește victoria alianței sovietice împotriva revoluționarilor (se publică inclusiv o poezie, cu titlul Revoluția nemuritoare, semnată de Toma George Maiorescu). Apare ispita de a pune atare lașitate, atare supunere necondiționată, pe seama cine știe căror defecte congenitale ale poporului, cine știe căror moșterniri balcanico-fanariote. Dar cred c-ar fi inexact. Poporul român, respectiv scriitorul român nu e mai puțin dotat pentru rezistență și dizidență decît altele. Pur și simplu, dintre toate țările supuse sovieticilor, în România controlul de Partid și de stat, prin structuri militare de control, a fost cel mai feroce. N-o spun eu, o spun cercetători dedicați regimurilor comuniste din Estul european. De ce a fost așa? Probabil pentru că în România regimul era cel mai lipsit de legitimitate și frica de trădări era pe măsură. Cînd ai doar 1000 de membri de partid comunist înainte de venirea armatei sovietice, cînd ai cea mai slabă, dacă nu aproape inexistentă tradiție de stînga dintre toate țările care beneficiează de binecuvîntarea Moscovei, cînd îl asasinezi pe singurul om de stînga cunoscut și carismatic, Lucrețiu Pătrășcanu, e normal să te temi, să fii paranoic și în consecință să înființezi și să susții cel mai puternic sistem de control și opresiune a populației civile. Cum să ne gîndim la un Cerc Petofi cînd Lena Constante face 12 ani de pușcărie doar pentru că fusese prietenă, mai bine zis colegă, la primul teatru de păpuși din România, cu soția lui Pătrășcanu? Sau cînd Noica și Nicolae Steinhardt și prietenii lor sau simpli cunoscuți care se nimeresc într-o seară la o mică agapă, fac apoi ani lungi de pușcărie? Oamenii ăștia se întîlneau și vorbeau, nici măcar complotînd, ci pur și simplu abordînd subiecte culturale diferite de cele oficiale și sfîrșesc în cele mai absurde situații, cu cele mai fantasmagorice acuzații pe cap, urmate de o detenție atît de teribilă încît azi sînt unii care se îndoiesc că lucrurile acelea s-au întîmplat cu adevărat, pentru că ce povestesc Lena Constante sau Steinhardt sau relatările despre torturile de la Pitești frizează neverosimilul, par ficțiuni. Deci cred că nu trebuie să uităm că în perioada despre care vorbim, între 1954 și 1968, s-au întîmplat toate aceste lucruri, chiar dacă nu se văd în paginile revistei, și în consecință nici curajul din articole sau din redacție nu avea cum să fie mai mare decît a fost. Problema este că acel curaj care a existat totuși a rămas oarecum necunoscut. Sigur, se mai știe cîte ceva despre cazul Radu Cosașu, pentru că protagonistul își continuă și azi o carieră literară care trezește multă simpatie. Dar ce se știe cu adevărat despre ce au făcut Crohmălniceanu și Paul Georgescu? Imaginea despre ei este în continuare destul de contradictorie, de confunză, mulți critici s-au grăbit să-i considere ca fiind reprezentanți ai dogmatismului, ai sistemului, iar eu în Gazetă am găsit cu totul altceva. Matei Călinescu a publicat o carte de memorii despre acea perioadă, dar, chiar și așa, nu mi se pare că numele său ar avea în România rezonanța pe care o merită, mai ales pentru perioada de dinainte de 1989, cînd, realmente, a fost unul dintre cei mai dedicați, consecvenți și exacți dintre tinerii critici. Apoi poeții, extraordinarii poeți Florin Mugur, Petre Stoica, Leonid Dimov, chiar și Baconsky, chiar Matei Călinescu însuși, ca poet… versurile lor sunau cu totul și cu totul altfel, iar asta, în acel context, era o dizidență în sine. Din păcate a rămas în istorie doar Nichita Stănescu, probabil datorită aurei boeme care funcționează ca un bun PR în lumea românească, deși ca poet era doar mai pitoresc, în nici un caz mai rafinat decît oricare dintre cei menționați.

STATURI ALE OBSCENITĂŢII CULTURALE

Dintre numele mari, omologate de istoriile literaturii nostre, care sînt cele care au cele mai obscene prestaţii? Cine, dintre prozatori, poeţi, critici, se mînjeşte cu voluptate şi acest fapt este vizibil în colecţia Gazetei Literare? Cine sînt, aşa zicînd, marile staturi ale obsecenităţii culturale în acea epocă, încă o dată, în „recital” în GL?

Dacă am vorbi despre ”numele mici”, răspunsul categoric ar fi Mihai Beniuc. E dincolo de abjecție în tot ce face, ca președinte al USR, dar mai ales ca poet, pentru că face parte din categoria celor care nu se mulțumeau doar cu funcții, privilegii, bani, ci voia cu tot dinadinsul să se impună și să se mențină ca mare poet. Și o făcea, desigur, cu mijloace politice, nu cu instrumente literare. Dar pentru că vorbim despre ”numele mari”, atunci aș spune că cel care se mînjește cu o voluptate greu de digerat este Mihail Sadoveanu. Nici unul dintre colegii lui de piedestal din lumea literară de dinainte de 1944, nici G. Călinescu, nici Camil Petrescu, nici Tudor Arghezi, nici unul nu e atît de slugarnic, de mincinos, de inventiv în limbaj și în mistificarea trecutului. Gîndiți-vă doar că el este cel care, în primul număr al Gazetei, în martie 1954, scrie un editorial triumfalist în care nu uită să deplîngă, plastic cum doar el știa, neajunsurile vieții de scriitor de dinainte de venirea comuniștilor. Sadoveanu, care debutase cu patru cărți deodată, în 1904, care fusese departe de orice lipsuri materiale, fusese aproape opulent în stilul de viață, scrie despre cum ”scriitorii trăiau de azi, pe mîine” înainte de 1947 și despre ”zilele excepționale pe care le trăim” – desigur, pentru el erau excepționale zilele de la începutul anului 1954, primea un premiu de stat în valoare de 300 de salarii medii… Cred că este puțin studiată- și ar merita – zona aceasta a recompensei bănești. Scriitorii care au slujit cu zel Partidul și anomalia pe care o reprezenta regimul respectiv, au făcut-o, poate în primul rînd, pentru bani. Foarte mulți bani, din acest punct de vedere regimul avea o relație cu totul capitalistă cu scriitorii pe care îi agrea și pe care îi folosea, lucrul e valabil pentru toate artele. Dincolo de constrîngeri sau de absența caracterului, de privilegii, de vanități, a fost vorba de lăcomie, pură lăcomie de bani. Desigur, nu trebuie uitat tînărul Petru Dumitriu, cel care spunea că ”avem datoria să ne supraveghem pe noi înșine și pe confrații noștri”, care, săptămînal, îl lua la întrebări pe Camil Petrescu, nevoit să spună cum scrie, la ce lucrează și din ce perspectivă. Petru Dumitriu scria cu o energie fantastică, număr de număr, neabătut în sprijinul partidului, pentru cenzură, pentru control și mai ales pentru ca el să fie adulat, premiat, răsfățat… Spectacolul oferit de Petru Dumitriu, în cei cinci ani de la apariția revistei și pînă cînd fuge din țară, e lamentabil. Iar dacă mă întrebați de ce fuge, fără să intrăm în orice detalii, confesiuni ulterioare și interpretări originale ale propriului trecut, doar din ce am citit eu în Gazeta literară, aș spune că fuge pentru că ajunsese să creadă el însuși că era un al doilea Shakespeare și mica scenă românească nu-i mai ajungea. E un caz cu totul dramatic de delir și autoamăgire și mă surprinde să văd că și azi tineri cercetători români par să-i facă jocul, să creadă în mistificările acestui frivol mercenar al literaturii, pe care străinătatea l-a pus, de altfel, la locul lui – unul insignifiant în plan literar.

Ce făceau, efectiv, aceşti oameni? Aceste staruri ale obsecenităţii culturale? Cum procedau?

Era o lume întoarsă pe dos ca un ciorap, știm asta și orice cercetător onest ține cont de cadrul general atunci cînd se raportează la această lume, fie ea cea mare, a societății în general, fie cea mică, a culturii. În 1954, cînd apare Gazeta literară, armata sovietică era încă pe teritoriul României, așa cum era, în efective variabile, în toate țările Estului dominat de URSS. În consecință, e de la sine înțeles că nu încăpeau gesturi dizidente categorice, că orice mișcare în front însemna, cel puțin pînă la mijlocul deceniului șase, moarte sigură sau pușcărie. Dar, chiar și în cea mai controlată dintre lumi, încape o diferență majoră, esențială: aceea între cei care fac compromisul din constrîngere, la limită, pentru că nu se poate altfel (uitați-vă, de pildă, la începuturile articolelor lui Tudor Vianu sau Matei Călinescu, sînt fraze lipite, poate nici măcar nu erau scrise de ei, cu Partidul, Marx sau ceva din zona asta, un fel de salut ritualic, fără legătură organică cu restul textului) și cei care fac compromisul cu zel, cu voioșie, cu ticăloșie, supralicitînd chiar indicațiile oficiale, uimindu-i prin consecvență și inventivitate pe chiar activiștii sau cenzorii care se ocupau de problemă. Și în timp ce fac acest compromis zelos, dizgrațios, cîștigă: bani, privilegii și locuri fruntașe în ierarhia literară, pe care nu le merită și pe care, unii dintre ei, nu le-au pierdut nici azi. Ceea ce făceau acești zeloși, înainte s-o facă Partidul și oficialii săi, era un lucru pe cît de simplu, pe atît de eficient: funcționau ca o pavăză, ca un scut pentru linia oficială. Cu alte cuvinte, cum îndrăznea cineva să atingă un subiect sensibil, să devieze, cu precauțiile de rigoare, discuția înspre, de pildă, ”pluralitatea de stiluri” (asta însemna renunțarea la obligativitatea realismului socialist ca unică metodă), sărea un zelos de felul ăsta și-l distrugea pe îndrăzneț, cu mult înainte s-o facă Partidul. Un exemplu: sîntem în anul 1961 și tocmai a apărut romanul lui G. Călinescu ”Scrinul negru”, o adevărată bombă în peisaj pentru că, dincolo de orice caricaturizări ale aristocrației, dincolo de orice minusuri, era o carte de proză adevărată, care readucea în peisaj tehnica prozei psihologice, în fine, refăcea legăturile cu literatura de dinainte. Momentul e folosit de cei care, chiar dacă aparent erau de partea oficială a lucrurilor, de fapt duceau un fel de luptă de guerilă cu linia oficială, o luptă cu arme neconvenționale, greu de sesizat astăzi, dar nu imposibil. Iar un căpitan al acestei lupte a fost Ovid. S. Crohmălniceanu. Profitînd de apariția romanului lui Călinescu, Crohmălniceanu face niște pași de uriaș, aducînd vorba, în revistă, despre ”noul roman francez”, cu precauții, cu observații, dar rostește cuvîntul, rostește nume de scriitori francezi, așa cum scrie, negru pe alb, despre Hortensia Papadat-Bengescu (s-ar putea să fie pentru prima dată cînd apare numele ei în Gazetă), scrie despre beneficiile prozei psihologice, în fine, pentru cei care știu limitele discursului public din epocă, ceea ce face Crohmălniceanu e istoric. Și în mod normal, dacă ar fi existat solidaritate, o asemenea deschidere ar fi avut consecințe imediate, ar fi influențat linia oficială, ar fi creat o masă critică, ar fi cîștigat timp și spațiu de manevră pentru toată lumea, pentru toți scriitorii. Dar nu se întîmplă asta pentru că alți scriitori și critici se ridică indignați împotriva deschiderii, și nu doar cei care-și apărau posturile oficiale, ca Mihai Beniuc (cel mai indignat, firește!), ci și tineri scriitori, ca Eugen Barbu care spune, în numărul 6 al Gazetei din 1961, că ”știu să scriu proză de analiză și o voi demonstra-o, dar practic deocamdată o altă metodă de a face proză… Cred că romanul de analiză este demodat.” Cu alte cuvinte, se ridică împotriva dreptului lui G.Călinescu de a scrie proză de analiză psihologică, îl atacă în treacăt și pe Marin Preda pentru același păcat și implicit susține că literatura se face într-un singur fel. Cine nu cunoaște contextul, se poate lesne înșela și crede că Eugen Barbu își exprima pur și simplu o opinie de prozator care nu credea în metoda psihologică. Cine are răbdare să înțeleagă tabloul mai larg, înțelege că ceea ce făcea Eugen Barbu era o manevră de animal care-și apără teritoriul de rivali și o face nu în luptă dreaptă, ci apelînd la arbitrajul Partidului care se temea de ”pluralitatea metodelor”. Sînt foarte mulți cei care fac asta, cei care, din varii și meschine motive, sar la gîtul celor care forțează limitele și o fac înainte de a o face vreun oficial, o fac ei, așa, ca între tovarăși și în treacăt se aleg și cu un cîștig substanțial. Imaginea conform căreia totul, absolut totul era dirijat de Partid, care avea undeva un robinet pe care îl închidea și deschidea în mod capricios, este una simplificată, puerilă. Partidul controla, pedepsea și premia, după caz, dar curățenia, exterminarea încă din fașă a pornirilor ”inconformiste” o făceau cu zel scriitorii înșiși, unii dintre ei, mult mai rapid și mai eficient decît o făceau activiștii, cenzorii, decidenții oficiali.

GAZETA LITERARĂ – ALTFEL DECÎT LINIA OFICIALĂ

Din fericire, o altă parte a scriitorilor și a criticilor se solidarizează nedeclarativ, prin muncă consecventă, ca să zic așa. De-a lungul anului 1963, de pildă, Matei Călinescu scrie neabătut, aproape în fiecare săptămînă, cronici perfect estetice, cîteodată maioresciene în literă și spirit, despre poezia actuală, surd la bătălia care se dădea în fundal. Mihai Novicov, un fel de spectru reactivat, somează, ceartă, arată pericolul ”spargerii unității de monolit a literaturii realist-socialiste”, îi răspunde sofisticat Paul Georgescu, apoi Crohmălniceanu, de partea deschiderii, Matei Călinescu continuă munca de furnicuță cronicărească, ceilalți doi, din redacție, continuă să-i publice articolele. Poate că Paul Georgescu și Crohmălniceanu aveau oarecare trecere, puteau să ”țină spatele” unui cronicar tînăr ca Matei Călinescu, poate că mai știau cîte ceva și puteau să influențeze altceva, dar faptul că o fac consecvent, de partea deschiderii, asta ține de voința lor proprie. Tot așa cum ceilalți, gloata poeților care se simt amenințați de literatura de calitate, Maria Banuș, Nina Casian, Victor Tulbure și toți ceilalți din același aluat, trag din greu la păstrarea ”monolitului” și o fac pentru că e în interesul lor să o facă. Mașinăria mergea deja singură, Partidul nu putea să organizeze totul pînă la detaliu, scriitorii se ocupă singuri să se extermine între ei. Lectura acestei reviste ne arată cît de vie era, de fapt, acea lume și cum imaginea simplificată, de teatru de marionete, în care scriitorii sînt trași de fire de manipulatorii politici, e doar atît, o imagine, probabil o poveste numai bună de exonerat responsabilități retrospectiv.

Care sînt, dpdv, marile „matriţe” – în bine şi în rău – ce se văd ori întrevăd în Gazeta Literară şi pe care le-am putea detecta, pe scena culturală şi, mai mult, pe scena publică din România după 1989?

Sînt multe, aici tentația eseului e majoră și deci major e și riscul de a greși, de a exagera, de a face contrucții metaforice fals explicative. Dar dacă mă provocați, am să schițez cîteva, mai ales că în carte am încercat să mă abțin de la asemenea speculații.

Poate că prima tendință negativă, moștenită de atunci, este senzația propriei importanțe, fie că e vorba despre critici, scriitori, despre instituții, reviste. Lumea comunistă era o lume închisă, ermetic închisă și, așa cum am spus înainte, totul venea gata împachetat, decretat, respectiv o revistă se năștea de la început ca fiind ”cea mai”. În consecință, cei care scriau acolo aveau garanția propriei importanțe, nu mai era nevoie decît să supraviețuiască, să reziste pe scenă. În plus, relativizarea prin raportarea la străinătate nu exista, deci totul se făcea și se desfăcea aici, între granițe, noi între noi. E uimitor să constați cîți intelectuali încă își imaginează că e de o importanță planetară ce fac ei în România, titlurile pe care le obțin, medaliile, funcțiile… Cum Bucureștiul e un fel de buric al lumii, iar cei care locuiesc în vreo suburbie a Parisului, de pildă, sînt meniți neantului, în timp ce ei vor dăinui de-a pururi (imaginea asta e una reală, am extras-o dintr-un interviu recent al unui academician român, care, întrebat fiind de ce n-a rămas în Franța înainte de 1989, spune că dacă ar fi rămas, ar fi locuit probabil în vreun sat de lîngă Paris și deci, se înțelege, n-ar mai fi fost academicianul doctor honoris causa care este astăzi…) Nici nu știi dacă să rîzi sau să plîngi, pentru că e vorba despre oameni care sincer cred că așa stau lucrurile, că sînt importante sclipiciurile de la București, slugarnicii de pe lîngă ei le hrănesc fandacsia, iar ei fac compromisuri incredibile ca să reziste pe cai mari în respectivul buric al lumii. Între timp fac și un pic de rău în jur, paralizează instituții, timorează generații, unora le bagă în cap aceleași prostii, iar pe alții îi fac să fugă cît mai departe. Probabil inadecvarea asta vine de acolo, de dinainte de 1989, din lumea mică, închisă și rea care crescuse în acel mediu contaminat, e un comportament moștenit care produce multe daune în continuare. Mulți pleacă din România nu doar din motive politice sau economice, ci și pentru că simt că se sufocă în atmosfera de provincialism medieval, plină de temenele, de coduri mafiote, toate într-un ridicol cu atît mai mare cu cît e vorba despre cultură, prestigiu, creație și nu despre putere reală și bani sunători.

O altă ”matriță” e frica, lipsa de curaj în a ieși din rînd, în a spune lucrurilor pe nume, nu doar pentru că asta e incomod și produce daune în oricare dintre lumi, ci, în plus, pentru că planează încă amintirea a ce se putea întîmpla înainte de 1989 cu cei care ”nu stăteau liniștiți la locurile lor”. Exemplul cu Radu Cosașu e grăitor: chiar dacă gestul lui n-a avut repercusiuni dramatice, de viață și de moarte sau de pușcărie, în urma izbucnirii de la tribuna Consfătuirii Tinerilor Scriitori el a fost totuși, cum povestește ulterior cu umor, singurul șomer din comunism. Azi există mult mai mulți șomeri, nu doar pentru că în capitalism ei au drept de cetate, ci și pentru că încă funcționează perfect binomul ridicat vocea, pierdut slujba. Sigur, după 1989 această frică, această lașitate a fost raționalizată frumos, drapată în concepte nobile, gratitudine, politețe, recunoștință veșnică, echilibru, maturitate. Nu e nimic altceva decît vechea frică din comunism a cărei consecință e o continuă selecție negativă pentru că, spre deosebire de atunci, cei care ”nu stau liniștiți” pot pleca și își găsesc locul în societățile care știu să aprecieze și să folosească în beneficiul lor potențialul ”neliniștiților”. E o socoteală foarte proastă pentru România în general, iar statistica e necruțătoare: 4 milioane de români activi, unii supra-calificați, contribuie la propășirea altor țări.

Să închei totuși cu ceva bun moștenit de atunci: o acerbă competitivitate. Scriitorii, criticii, teoreticienii de la Gazeta literară, atunci cînd reușesc să iasă din chingile sistemului și încep să vorbească despre problemele reale ale literaturii, sînt de o finețe remarcabilă, nu au nimic de invidiat colegilor din Occident, efortul pe care l-au făcut să se mențină profesioniști a fost mult mai mare decît al omologilor din țările normale și asta se simte.

Pentru că lumea era închisă, scenele, puține și controlate, iar cei dornici de afirmare, mulți, s-au dezvoltat tehnici de supraviețuire sofisticate, s-a citit mult, s-a ajuns la un rafinament al luptei de care beneficiem și azi. Olimpicii români nu sînt altceva decît un rezultat, pozitiv doar individual și doar dacă există norocul unui psihic puternic, al performanței reușite în ciuda sistemului, nicidecum datorită lui.

Mulți români, din toate domeniile de activitate, formați în acest mediu, înainte sau imediat după 1989, par un fel de enciclopediști, posesori ai unei culturi fenomenale în raport cu specialiștii occidentali, avînd, de asemenea în plus față de ei, în ordine socială, un antrenament de luptători de guerillă. La locul potrivit și în doze echilibrate, un asemenea cocktail e imbatabil, iar rețeta lui vine tot din comunism, a fost inventată în pofida comunismului și încă funcționează, chiar dacă are efecte adverse asupra utilizatorului.