Archivo de la categoría: Uncategorized

Vamos, Simona, vamos, guapa!

 

Primele trei game-uri din primul set nu le-am văzut. Am venit acasă la timp doar ca să văd cum pierde setul. La pauza dintre seturi, A. s-a ridicat de pe canapea să-și ia o bere. S-a întors cînd deja era 2-0 pentru Svitolina, a stat puțin în picioare și a plecat iar, bombănind ceva. Eu am stat nemișcată în aceeași poziție, doar gura mi-am mișcat-o ca să-i mai țin un discurs despre cum e cu încrederea… că n-o țin nervii, zicea el și eu i-am răspuns oțărîtă că pe el nu-l țin nici cît să stea pe canapea. De dimineață scrisesem textul de mai jos, dar cum n-am apucat să-l termin, pentru că aveam oră la dentist, nu l-am pus nici măcar pe blog. Oricum în ultimul timp scriu tot felul de texte pe care le las neterminate, pentru că fug de singurul text important pe care chiar trebuie să-l termin, așa încît am tot felul de preocupări urgente, de la Trump, la USR și la cum era cu flancul estic al NATO. În timp ce Simona pierdea set după set, mă gîndeam că ce bine că nu mi-a dat prin cap să-l trimit cumva la contributors și să reiasă că eu i-am purtat ghinion, că eu am zis că dacă nu mai cîștigă nimic de azi încolo, deja a făcut enorm… Mă gîndeam doar la ploaia de afurisenii din subsol, dacă ar fi apărut articolul și apoi m-am gîndit cum că mai aveam unul, despre USR și Nicușor Dan, că așa scriu eu, în fiecare zi, chit că apoi nu public mai nimic și că iată, e un semn că trebuie să nu mai liniștesc. Dacă din scris nu pot să mă opresc, măcar să nu mai deranjez oamenii cu publicatul. Și s-a făcut 5-1 pentru Svitolina și A. se auzea din curte afurisind. Iar eu o țineam pe a mea, nemișcată pe canapea, cum că Simona e un geniu. Cred că e cuvîntul care mă enervează cel mai mult, după talent. Dar asta e, eu chiar cred că Simona e un geniu, ce să facem, fiecare cu damblaua lui. Nu mă mișcam, căci dacă mă mișcam, îi purtam ghinion. M., care venise între timp de la școală, tot așteptînd prînzul, adormise. Și Simona a început să recupereze. Nu l-am strigat pe A. decît la 5-5. A venit și de atunci încolo n-a mai bombănit deloc. Nu știu cît i-a priit meciul, pentru că eu am comentat încontinuu, că iată cum e ea așa micuță și nu foarte puternică, că iată acel cal pe post de adversar care o fi puternică, nu zic, dar nu gîndește fiecare minge, nu pare prezentă, e doar o masă atletică băgată în priză, pe cînd Simona, iată-i privirea, cu privirea asta nu pierde, nu poate să piardă… și iată-l pe Cahill cum stă ca un sfinx, A. a zis că seamănă cu o cămilă și m-am supărat de parcă mi-ar fi jignit un frate. La începutul setului III A. deja începuse să mănînce singur în bucătărie, M. sforăia încetișor, iar eu mi-am luat inima în dinți și cu degetele încrucișate, ca să nu zic vorba în ceas rău și să revină ghinionul, am riscat un pariu: vino să vezi cum cîștigă setul III la 0! O bate la 0!

Mai jos e textul de azi dimineață:

M-am vindecat de intoleranța față de eșec datorită vecinilor mei din Madrid. Erau oameni discreți altfel, nu-i auzeai chiuind sau petrecînd, de altfel e o prejudecată asta cu gălăgia spaniolilor. E drept, vorbesc tare între ei, dar doar în baruri, la fieste și în general în orele și în decibelii permiși. Au internalizat, în 30 de ani de democrație reală, cîteva reguli simple: terasele nu scot afară scaunele și mesele înainte de ora 11.00, cel puțin în Salamanca e lege, altfel amenda e usturătoare. Unii cetățeni se trezesc mai tîrziu dimineața și nu trebuie deranjați. O situație ca aceea de la București în care profesorii nu-și pot ține cursurile în universitate din cauza concertului de afară e de neconceput. Studenții de la Filologia salamantină s-au revoltat de curînd chiar și împotriva unui obiect artistic pus într-una din curțile interioare, cu ocazia celor 800 de ani ai universității, pentru că le mănîncă spațiul vital. Cei 30 de ani de uniune europeană s-au sărbătorit la începutul lunii mai într-o piață din Salamanca într-o liniște suavă, întreruptă, pentru cîteva minute, de altfel, de sunetul live al unui cvartet care a cîntat, fără microfoane, cîteva piese clasice. Nu s-a auzit nici un telefon mobil și studenții mei, plini de tatuaje, piercing-uri și rebeliunea specifică vîrstei, au ascultat fără să sufle. c

Doar cîteodată vecinii mei din Madrid răcneau de ziceai că vor sparge geamurile și asta se întîmpla ori de cîte ori juca Rafael Nadal. Tenismenul spaniol a avut cîteva sezoane foarte proaste, accidentări, probleme, cădere de formă. Lua bătaie și de la codașii clasamentului, era ceva de nedescris. Nu conta, vecinii mei răcneau la fiecare minge: Vamos, Rafa! Vamos, guapo! Și alte asemenea lucruri duioase, calde, de parcă Nadal ar fi fost o rudă a lor apropiată, un fiu chiar, cineva pe care-l iubești și-l susții necondiționat și cu cît e mai deplorabilă prestația lui, cu atît mai tare strigi și-l încurajezi. Treaba asta m-a marcat profund. Nu răcnesc la rîndul meu cînd joacă Simona Halep, dar, dacă mi-aș putea depăși timiditatea, aș face-o din toți rărunchii. Pentru că, indiferent dacă de mîine încolo Simona Halep nu mai cîștigă nimic, nu mai joacă, se retrage într-o binemeritată vacanță, ei îi datorăm cele mai autentic patriotice momente din ultimii ani. Ei și doar ei, efortului ei personal, probabil și talentului (dar de talente ofilite, sterile e plină România!), puterii ei de a-și depăși, cum se vede limpede că a reușit în ultimul timp, problemele de atitudine. Mi se pare cea mai bună minge cîștigată de ea, aceasta jucată și cîștigată în zgura psihologică. Pentru că aici e de căutat cea mai nocivă influență pe care generații după generații de părinți și profesori intransigenți, severi în sensul cel mai prost al cuvîntului, au gravat-o în mințile copiilor din România. Blestemul performanței cu orice preț azi, iar mîine, în caz de eșec, apocalipsa, dezastrul, oprobiul public. Bipolaritatea practicată fără scrupule, născută din cele mai bune intenții și din decenii peste decenii de pedagogie toxică: dacă cîștigi, te purtăm pe brațe, coroniță și flori la gară, dacă pierzi, ești un zero barat, ne e rușine cu tine. Dacă prestezi exemplar, ai parte de iubire exagerată, cu lăutari și dezmăț, dacă șchiopătezi un pic, uităm că exiști, îți retragem iubirea, privim prin tine. Nu-mi iese din cap expresia cuiva, nu merită să-i spun numele, care, la un moment dat, cînd Simona Halep nu era în cea mai bună formă fizică, a scris într-un editorial că ”se dă lovită în aripă”. Știu, am o sensibilitate exagerată la cuvinte, dar expresia asta, răutăcioasă, care insinuează că sportiva se cam prefăcea, că nu era accidentată, ci doar așa, ”se dădea” accidentată și chiar dacă ar fi fost, nu era mare lucru. Nimic mai scîrbos, mai agresiv, mai coroziv și mai simbolic pentru lipsa totală de fler a multor profesori sau părinți români. Bășcălia asta ca o rugină, ca o colonie de carii… Și cînd, în ciuda ei, în pofida ei și în răspăr cu țara întreagă, ruinată de o mafie de hoți și de proști, în contra sărăciei fudule care face ca terenurile de tenis să nu fie nici pe departe la fiecare colț de stradă ca în Spania lui Nadal în România Simonei, în acest cumul de condiții adverse, Simona Halep chiar există. Orice s-ar întîmpla azi cu Svitolina, vamos, Simona, vamos, guapa!

În sprijinul lui Mircea Kivu

Mircea Kivu nu a fost un securist, ci o victimă a Securității. La fel Mona Muscă sau Carol Sebastian. Dar acum, brusc, toată lumea se simte datoare să arunce piatra. E o prostie și o nedreptate și o continuare a logicii strîmbe și a ipocriziei conform căreia cei mai siniștri activiști trec azi drept monarhiști, cei mai penibili politruci au certificate de revoluționar, iar Adrian Năstase a fost deținut politic….

Ziarul România liberă, prin vocea directorului său Sabin Orcan, explică de ce a încheiat colaborarea cu editorialistul Mircea Kivu: ”dl Kivu are o pată biografică peste care nu putem trece. Una pe care n-a găsit de cuviință să ne-o împărtășească până azi. Și care-l face incompatibil cu spiritul anticomunist al ziarului nostru.” De asemenea, partidul moralizării vieții politice românești, USR, se delimitează neechivoc: „Partidul Uniunea Salvați România a luat act cu surprindere de autodenunțul sociologului Mircea Kivu legat de colaborarea cu fosta Securitate. Mircea Kivu a fost un colaborator din perioada campaniei electorale, dar nu este membru USR. Mircea Kivu nici nu ar fi putut să devină membru USR întrucât toți membrii partidului sunt evaluați, înainte de admitere, pe baza unor criterii de integritate, iar printre acestea se prevede că nu trebuie să fi colaborat cu fosta Securitate sau să fi deţinut funcții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român. USR este un partid modern și pro-european care se disociază ferm, explicit și neechivoc de tot ceea ce a însemnat regimul comunist și reminiscențele sale. Valorile USR se bazează pe democrație internă, integritate și transparență față de membrii USR și față de societate”. Splendid, demn de un Cațavencu… cu singura observație că în conducerea partidului  care se dezice neechivoc de comunism se află cel puțin o doamnă care își petrece vacanțele într-un cartier din Paris condus de un primar comunist din partidul lui Melenchon și se îmbată acolo de mărețele realizări, în timp ce citează cu sîrg din partidul bolivarian și chavist și, doar un pic, leninist, Podemos. În rest, anticomunism cît cuprinde… (Am fost o entuziastă a USR, între timp am mai intrat pe profilurile șefilor, am mai citit, m-am mai documentat și regret profund entuziasmul. Nu era cazul, am greșit. USR nu e un partid transversal, de centru, nici pomeneală, e doar un carcalete de două extreme puse la un loc, conservatorismul cel mai ridicol și stîngismul cel mai penibil, nici măcar omogenizate, ci ținute cu forța la un loc, ca doi cîini turbați păziți de gardianul Nicușor Dan. Rău îmi pare, dar deocmadată n-am altă impresie și cred că eforturile atîtor oameni generoși care au susținut formațiunea au fost, ca de atîtea ori, prost plasate.)

Dar iată că problema USR nu e nici pe departe propria incongruență, ci Mircea Kivu. Acesta a devenit, brusc, o persoană contagioasă, un fel de lepros, pentru că, la un moment dat, în anii 80, a scris cîteva note informative care, conform CNSAS, n-au adus nici un fel de atingere drepturilor omului, Mircea Kivu primind decizie de ”necolaborare cu poliția politică”. N-are a face, sabia dreptății lovește năpraznic. A dreptății oare? Mă întreb asta încă de cînd eu însămi, într-un pasaj publicat într-o carte din 2006, scriam despre un om minunat următoarele cuvinte: ”s-a dovedit că redactorul anticomunist fusese puțin colaborator al Securității”. Ironia amară pe care am aruncat-o atunci la adresa lui Carol Sebastian, unul dintre cei mai buni jurnaliști români pe care i-am cunoscut, retras între timp complet din spațiul public, mi se pare azi, la peste zece ani distanță, o prostie. O grabă și o nedreptate, comise de mine, de bunăvoie și nesilită de nimeni, pe vremea cînd înțelegeam doar parțial și cam încețoșat, problema moralității în societățile post-totalitare. Mi se pare o imensă pierdere dispariția din politica românească a unui politician de calibrul și onestitatea Monei Muscă, executată public într-un scenariu asemănător: note informative, puține la număr, neretribuite, inofensive, smulse de la victimă într-un moment delicat, într-un context constrîngător. Dacă vă imaginați că acest context constrîngător trebuia să fie neapărat o pușcărie lugubră, vă înșelați amarnic și nu cunoașteți adevărata natură a regimului comunist din ultimele lui două decenii. Constrîngerea de catifea a vieții cotidiene, a jobului anost, a situației în care frica fusese înlocuită cu politețea onctuoasă, dar nu mai puțin amenințătoare, erau adevăratul infern. Infernul anilor 70-80.

Nici Mircea Kivu, nici Mona Muscă, nici Carol Sebastian nu au pus, de fapt, dacă lăsăm la o parte retorica flamboiantă de adolescenți fanatici, umărul la sistemul comunist. Toți trei au fost oameni onești, prinși la înghesuială, siliți de împrejurări să facă frumos, să se conformeze și toți trei au făcut-o în cea mai inofensivă formă cu putință. Toți trei au fost puși la zid, au devenit un fel de țapi ispășitori, în timp ce adevărata Securitate, aflată acum deja la a treia generație, ține România strîns în menghina ei puturoasă de interese, averi și ipocrizie. Iar noi azi, ca mine pe vremuri, pornită împotriva lui Carol Sebastian, ne simțim purtătorii stindardului dreptății, un fel de soldați rebeli ai unei lustrații mici, meschine și complet greșit orientate. Nu ei sînt oamenii de care ar trebui curățată societatea românească, nici pe departe. Cazurile lor, încheiate cu drame personale din care absolut nimeni nu are nimic de cîștigat, dar toți avem mult de pierdut, sînt un fel de fumigene numai bune să acopere amestecul din ce în ce mai letal în care se lăfăie România. În zilele în care Dragnea scoate funcționarii primăriei din Craiova și-i pune să aplaude la comandă, în zilele în care beneficiarii cei mai mari, financiar și politic, ai fostei Securității, conduc România (chiar și din pușcărie), în zilele în care imensele și imposibil de justificat averi care se trag direct din osinza adunată în 45 de ani de comunism, stau la locul lor nesupărate de nimeni, s-au găsit vinovații: acești trei intelectuali care au fost împinși, în tinerețe, să comită o greșeală lipsită de consecințe serioase. Trei oameni competenți în ce făceau, care aduceau plus-valoare în domeniile lor, reduși la tăcere în numele unei pseudo-justiții.

Noul mal du siècle 21 și consecințele lui la urne

 

Peisajul de după referendumuri, de după alegeri pare un cîmp de bătaie însîngerat, bucăți de corpuri, capete rostogolindu-se, confuzie, mizerie. Intestine amestecate cu noroi. Și încă n-au venit alegerile din Franța… Referendumul din Columbia, cel din Italia, primăria Romei pe mîna lui Beppe Grillo, Brexit, Trump, Republica Moldova cu Dodon, Bulgaria cu președintele rusofil, Austria și Olanda, la limită… PSD, în România, scor istoric.

În ultimii ani am senzația că ne întoarcem din vacanță, cu forțe proaspete, doar ca să constatăm încă un dezastru, să ne uităm la el neputincioși și să ne simțim încă o dată inutili. Ce poți să faci în fața celor 51% care, în toate referendumurile ultimilor ani, par deciși să-și distrugă propria viață și, în mers, și pe cea a celor 49% de concetățeni cu scaun la cap? Nu prea multe… Eventual, ca bun nomad, ca om care nu te-ai băgat la rate, ipoteci și alte sclavii, să te uiți pe hartă și să mai elimini o țară. Ca posibilă rezidență sau ca destinație turistică. S-a dus deci și Turcia… Dus e Istanbulul cu pescarii lui liniștiți, impasibili de pe podul Galata, cu terasele lui cu mese joase și orez mîncat cu mîna, cu bazarul, cu cozile de la Sfînta Sofia, dusă e marea, Bodrum și ale lui all-inclusive pe unde n-ai apucat să calci, fiind rezervate mai pentru bătrînețe, dusă e vizita la Troia mereu amînată. Toate, duse, pentru că 51% dintre cetățenii turci care au votat au hotărît că cel mai bine pentru țara lor e să aibă un nou sultan. Toate, duse, pentru că îți repugnă turismul de rezervație, de tip Cuba. Nu-ți trebuie inteligența lui Einstein ca să știi cu precizie că, în cel mai bun caz, în Turcia lui Erdogan cel cu puteri nelimitate, turismul va mai fi posibil doar sub pază armată și se va adresa doar celor insensibili la mizeria băștinașilor, doar celor care se simt caritabili oferindu-i săpunul din hotel bietei fete care face curat. Pentru toți cei care ne simțim jenați în situații din astea și nu le considerăm ”vacanță”, Turcia a dispărut de pe hartă.

Dacă te uiți bine la Erdogan, aduce puțin cu Dragnea. Au amîndoi un zîmbet sub mustața incertă care ți-l poate face simpatic pe Trump, măcar ăsta hăhăie cu toată gura și nu-și îmbrobodește nevasta, cel puțin nu la propriu. Între un dictator țeapăn, cu aer de provincial fricos, care-și rezolvă frustările pe întuneric, cu implacabilul sadism al reprimatului, al băiețelului slăbuț de care și-au bătut joc la școală colegii mai norocoși și un grandoman narcisist, cu voce tunătoare, prost ca noaptea, dar măcar bine-dispus, parcă mai degrabă e de trăit cu ultimul. Măcar te omoară cu veselie, blitzkrieg, te șterge de pe fața pămîntului scurt, într-un impuls nuclear de moment, așa, pentru că i s-a pus lui pata, dar măcar nu te deprimă lung și încet înainte, nu-ți face viața imposibilă secundă după secundă, cum obișnuiesc satrapii din Orient. Noi, românii, știm cîte ceva despre asta, despre agoniile politice interminabile, despre picătura chinezească (românească?) a dictaturii cîte unui pitic nevolnic, dar care pare etern. Poate că n-ar fi rău să le împărtășim din experiența noastră seculară și votanților occidentali, cît mai avem timp. Pentru că e din ce în ce mai limpede că aceștia sînt deja în linia dreaptă, pe finish-ul care duce spre dezastru. De ce o fac? În general, din plictiseală.

Dintre cei 51% de cetățeni care au votat pentru a-i oferi putere nemărginită lui Erdogan, un procent însemnat e format din cetățeni occidentali. De origine turcă, dar trăitori în Occident sau chiar născuți în Occident. În cazul turc, diaspora nu funcționează ca agent modernizator pentru țara lăsată în urmă, ci dimpotrivă. Explicații posibile? Cea mai frecventă pare să fie aceea a ”neadaptării”. Adică turcii care trăiesc în Germania, de pildă, nu se simt integrați în societatea occidentală în care nu i-a dus nimeni cu forța și se răzbună făcîndu-le cadou turcilor de acasă un dictator. Eu, dacă aș fi un cetățean turc luminat și bon viveur din Istanbul, să zicem, aș pune mîna pe un topor și nu vreau să detaliez ce i-aș face unui diasporean din ăsta ”neadaptat”.

Sigur, în general omul plecat trezește suspiciune, dacă nu furie în omul rămas acasă, e un sentiment firesc, eu, cel puțin, m-am obișnuit cu el.  Aud mereu mesaje de tipul ”și asta dacă tot a plecat, ce mai vrea?” sau ”să nu ne spună ei de acolo cum să trăim noi aici acasă”. Încă e palpabilă furia pesediștilor din 2009 cînd ”Mihaela, dragostea mea” a pierdut alegerile din cauza votului din afară, consecințele acestei furii s-au văzut în 2014 la cozile dramatice organizate minuțios de Ponta la toate punctele de votare din străinătate. Toate sînt de înțeles, din perspectiva micilor dictatori în devenire rămași mofluzi. De data asta, în Turcia, furia e de partea cealaltă a baricadei. Turcii neadpatați din țări ca Germania, turcii plictisiți și frustrați din societățile occidentale, tocmai au întors istoria țării lor de origine la epoca de dinainte de Kemal Ataturk. De ce? Risc și eu o explicație, de data asta împrumutată din istoria literară: pentru că suferă de un nou mal du siècle. Nu le e bine, dar n-ar ști să spună de ce. Se plîng, deși nu au lipsuri esențiale. Se simt marginalizați, deși au pașapoarte UE. Sînt un fel de Baudelaire, sau de Alfred de Musset, dar își varsă spleen-ul pe buletine de vot, nu pe foi albe de hîrtie, plictiseala lor are consecințe asupra vieții concrete a celorlalți, nu asupra istoriei literaturii.

Înțeleg că guvernul turc a dus și o campanie susținută și eficientă întru politizarea diasporei, a se vedea avionul întors din drum din Olanda, plin ochi cu propagandiști pro-Erdogan sau interzicerea adunărilor de aceeași compoziție în Germania, care a dus la indignări multiculturaliste. Cu alte cuvinte, Erdogan a știut să instrumentalizeze acest spleen, acest ennui difuz. O plictiseală care se manifestă de altfel plenar în toată lumea civilizată, în acei cetățeni care și-au rezolvat necesitățile de bază și au nevoie de un thrill suplimentar ca să mai simtă gustul vieții și al adrenalinei, nu e ceva rezervat celor care au schimbat țara. Lovește și în rîndurile cetățenilor care n-au ieșit în viața lor din comunitatea în care s-au născut, a se vedea multele rezultate catastrofale la diverse alegeri, în diverse țări. Oameni plictisiți, care ”încearcă și altceva”, în deplină orbire, împotriva propriilor interese și fără să aibă habar că uneori acest ”altceva” devine ireversibil, sau oricum foarte greu de dislocat, ca fostul șofer de autobuz Nicolas Maduro în Venezuela. Ca toți demenții care o dată ce au apucat puterea, nu se mai dau duși sau cînd se lasă, în sfîrșit, dislocați, se duc cu tot cu piele, ca un plasture prost lipit pe o rană. Și desigur, dacă dislocarea nu se produce de bună-voie (iar acest tip de politicieni cam niciodată nu renunță la putere de bună-voie), dacă au loc revolte, manifestații, dacă intervine străinătatea, fie și cu un articol de opinie, urlă că sînt nedreptățiți, că nu se respectă democrația sau ”votul popular”. Caruselul ăsta sinistru nu se oprește niciodată, iar exemplele istorice nu servesc la mai nimic. Oamenii sînt polictisiți și încearcă, cu voioșie, ”altceva”.

Deocamdată diaspora românească, atîta cîtă s-a putut manifesta prin vot, e un factor de modernizare doar pentru că propaganda pesedistă încă nu a știut să instrumentalizeze această plictiseală, acest ennui. Dar lucrează din greu, mai ales prin agenții BOR. Să fim atenți la acest fenomen.

De curînd am auzit povestea unei foste colege de școală, o fată eminentă, care trăiește de mulți ani în Londra. Am aflat cu consternare că a luat-o pe drumul bisericii, al bisericii otrodoxe. Participă la adunări, excursii și alte picnicuri organizate de rețeaua preoților români din străinătate. Și-a găsit acolo, în mirosul de tămîie, neamul pierdut, sensul existenței. Se simțea, probabil, ”marginalizată”, se simțea, probabil, lipsită de identitate, cine știe… Și și-a regăsit-o așa, în ecumenismul ortodox plin de lumină și de adevăr. Poate că în 2019, la sfatul plin de har al duhovnicului român ortodox din Londra, îl va vota pe Dragnea și va aprinde apoi o lumînare. V-ați mira? Eu nu. Uitați-vă la frații turci, la fel de plini de bune intenții au votat și ei pentru Erdogan. Și-au regăsit identitatea. Au avut parte de o ”roire” (Haydt) plină de satisfacții, cu daune colaterale, dar nu mai contează. Roirea e în sine o experiență de neuitat, rezultatele ei… Să fie acolo, în România. Sau în Turcia.

După ultimul curs înainte de vacanță, am ieșit la o cafea cu cîțiva studenți, printre ei și o fată timidă, politicoasă, de origine română. Intrînd în amănunte, cum se întîmplă în afara sălii de curs, aflu că a venit în Spania cînd avea 3 (trei!) ani. Accent perfect spaniol, vorbește bine românește, dar nu știe să scrie cu cratimă și are probleme de lexic, cunosc genul, am deja o programă diferită de gramatică a limbii române pentru acest tip de student. Sînt un milion de români în Spania, chiar dacă în Salamanca sînt puțini în comparație cu Madrid, aproape în fiecare an apar cel puțin unul, doi de acest fel. Și aproape cu toți dialogul din afara cursului curge asemănător:

  • Și, cum e, cum te simți?
  • Păi nu mă simt bine, nu-mi găsesc locul, parcă nu știu ce sînt, româncă sau spaniolă.
  • Păi ești ambele, nu? E un mare avantaj…
  • Da, dar… cînd mă întreabă cineva, tu ce ești? Parcă nu știu să zic…
  • Dar unde te simți mai bine, în Spania sau în România?
  • Cel mai bine mă simt în vacanță, în satul bunicii din Maramureș.
  • Te cred, dar satul bunicii din Maramureș nu e o țară, e o stare. O stare de bine. Cum e șoseaua pînă la satul bunicii?
  • Proastă, plină de hîrtoape, nu ca aici, în Spania. Asta e clar. Și oricum în România nu e de trăit, nu au de nici unele și la pașapoarte am stat vara trecută patru ore la coadă și mătușa mea pînă la urmă a trebuit să dea și ceva acolo, la o femeie de la poliție.
  • Șpagă?
  • Da.
  • În Spania ai dat vreodată șpagă?
  • Aici, nu, nu, aici nu s-a pomenit așa ceva. Dar totuși…
  • Dar de ce n-ai cerut cetățenie spaniolă, ca să scapi de povestea cu pașaportul românesc? Pînă la urmă e o chestie administrativă, ce ești tu nu e definit de culoarea pașaportului, zic eu.
  • Păi nu știu… dacă nici ai mei nu au, sîntem români, și ei vor să se întoarcă într-o bună zi acasă.
  • Dar tu vrei să te întorci?
  • Acum nu, dar poate într-o zi, dacă se îmbunătățesc lucrurile, da.
  • Eu cred că tu trebuie să te gîndești bine ce vrei tu și cît din ce ți se pare că vrei tu e de fapt ce vor ei, părinții tăi. Chestia asta e uneori înșelătoare.

Cam în punctul ăsta al dialogului eu încep să mă retrag căci deja mi se pare că am intrat prea mult în sufletul ei, al studentei, și asta nu e deontologic. Trebuie păstrată o distanță, chiar și la o cafea, chiar și în afara cursului. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii care intră în intimități, care o fac pe psihologii și pe terapeuții și vor să le rezolve studenilor și viețile, nu doar dilemele de gramatică română. I-aș spune, dacă aș fi mai puțin prudentă, că problema ei e personală, că identitatea nu e neapărat legată de o țară, de un neam, de o apartenență etnică sau religioasă, dar că aceste apartenențe, bine exploatate de inși abili, pot deveni arme, stindarde periculoase, sub care se vor strînge matematic indivizi nesiguri, incapabili să-și asume identități fără etichetă. Fericiți că cineva îi îmbracă într-o uniformă și-i scutește de efortul de a-și căuta singuri, în fiecare zi, haine. Cetățeni care nu știu ce să facă cu ei înșiși, cu timpul lor, cu abilitățile lor, pe care nimeni nu i-a învățat dureroasa disciplină de a face ceva productiv făcă ca un șef să ți-o ceară, oameni, pînă la urmă, care nu pot sta liniștiți cu ei înșiși. Ba chiar se tem de asta rău de tot.

În satul în care mergem în vacanță, avem un prieten bun, un om minunat, un fel de Virgiliu care ne-a introdus în misterele paradisului care e sudul Spaniei. Acest om, cu douăzeci de ani în urmă, a renunțat la o slujbă bine plătită de funcționar de bancă în Madrid și s-a mutat în sud. Și-a construit, mai mult cu mîna lui, cîteva căsuțe, nu mai mari decît niște cabane de lemn și trăiește din turism eco. Trăiește frumos, minimalist, ideal. Așa ni s-a părut pînă mai acum doi ani, doi ani și jumătate, cînd nu știm exact ce i s-a întîmplat și s-a convertit. Nu la catolicism, pentru că e un anti-clerical convins, ca mulți din generația lui, ci la un fel de religie politică despre care nu vreau să vorbesc acum. Pentru mine rămne un mister psihologic, dar probabil sînt încă prea crudă, prea lipsită de experiență ca să înțeleg ce s-a petrecut cu el. Cineva apropiat zice că e vorba de plictiseală. Pentru că și în paradis te poți plictisi. Deși a rămas prietenul nostru, deși ne bucurăm la fel de mult de cîte ori ne vedem, evităm discuțile politice. Zilele trecute am vorbit însă despre justiție, fiind eu, cu exemple, cu bibliografie, o admiratoare a sistemului spaniol. El, om deștept, trebuie să mă credeți pe cuvînt, zice:

  • Una justicia de mierda que tenemos aqui en Espana…

Cred că a înțeles toată lumea ce crede prietenul nostru despre justiția spaniolă. Ciudat e că el tocmai a cîștigat un proces, un proces complicat, împotriva fostei soții, care pretindea, cu destule argumente, de altfel, o recunoaște chiar el, anumite despăgubiri din partea lui. Filmul procesului îl știm de la el, a fost sinuos, a implicat o mulțime de martori, pînă la urmă justiția spaniolă, în ultima instanță, i-a dat dreptate lui. N-a avut nici avocați faimoși, nici n-a corupt vreun judecător, pur și simplu a cîștigat, reușind să dovedească ce era de dovedit. Și atunci?

Îmi explică că da, el a avut noroc. Cum noroc cînd ai trecut prin patru tribunale diferite? Noroc, zice  convins. Da, eu unul nu mă pot plînge, dar avem, în Spania, o justiție de mierda. Dixit. Știind cam ce cred eu despre Spania și cum, după opt ani de trăit aici, o apăr mai ceva ca un cristiano viejo de pura cepa, nu mai continuă cu vaietele și catastrofismul. Dar cam știu ce ar urma. Spania e iadul pe pămînt, sărăcie, inegalitate, justiție de mierda, casta etc. În jurul nostru fîlfîie palmierii, sînt 30 de grade, iar cerul are o culoare indescriptibilă. Din perspectiva mea, prietenul nostru are toate, dar absolut toate condițiile obiective pentru a fi pe deplin fericit. Și totuși…

Toate astea nu înseamnă că nu există probleme reale. Că inegalitatea, sărăcia și în general imperfecțiunea sistemelor socio-politice în care viețuim nu e o treabă cît se poate de adevărată. Probabil unii turci se simt marginalizați în Germania, iar pentru unii dintre românii care trăiesc în Spania de la trei ani identitatea proprie reprezintă o provocare, mai ales cînd e greu de dibuit nu doar între două limbi, două culturi, două țări, ci și printre aburii unei adolescențe prelungite. Dar, în ciuda oricăror probleme reale, plictiseala face ravagii. Obișnuința cu binele, cu libertatea, cu starea de confort, fie el și minimal, lovește năpraznic. Se cere un efort uriaș de voință, o disciplină de fier, pentru a putea trăi mult timp, fără s-o iei razna, în cea mai bună și în cea mai frumoasă dintre lumi.

CONCORDIE, AMNISTIE MORALĂ, SOLIDARITATE… și ALEGERI ANTICIPATE

 

Singura atitudine cîștigătoare în acest moment este să adoptăm fiecare un fel de amnistie morală față de toți cei care ne-au scos din minți din 2012 încoace, față de cei care n-au votat, chiar și față de cei care au votat PSD, chiar și față de acei pesediști care or fi cinstiți. Sau măcar nu foarte corupti și suficient de deștepți încît să înțeleagă că au ocazia, poate unică, să devină oameni politici decenți. Să terminăm cu acuzele de analfabetism, fețe de strungari și alte asemenea. Orice față de strungar, orice semianalfabet care mîine se ridică împotriva lui Dragnea, orice primar are șansa unui viitor decent.
Dacă nu înțelegem și nu internalizăm acest tip ce concordie, ne vom istovi în lupte sterile, vom risca violențe și nu vom obține nimic. Oricît ar părea de paradoxal, e momentul să ne împăcăm. Să fim solidari. De azi înainte.


Dacă nu înțelegem și nu internalizăm acest tip ce concordie, ne vom istovi în lupte sterile, vom risca violențe și nu vom obține nimic. Oricît ar părea de paradoxal, e momentul să ne împăcăm. Să fim solidari. De azi înainte.

Văd că fostul meu profesor Ion Bogdan Lefter, care în 2012 nu prea a fost limpede de partea bună a lucrurilor, s-a sucit. S-a revizuit lovinescian. Să fie primit! Toti trebuie să ne depășim ranchiunele, eu, una, sînt din nou mîndră de Ion Bogdan Lefter. Contează întotdeauna ce facem acum și aici, căci de greșeli în trecut nu ducem lipsă nici unii!

Îl văd pe procurorul general, Augustin Lazăr, un om al trecutului, care se comportă exemplar, curajos, face declarații esențiale într-un moment mai mult decît tensionat.

Să-l vedem mîine pe primarul Iașului la întîlnirea cu Dragnea.

Sigur mai sînt, sigur unii se vor trezi, din inteligență sau din oportunism, nu mai contează. Măcar o dată, o singură dată în istoria post-1989, să fim solidari.

Cineva îmi spune că mă amăgesc și că în urma alegerilor anticipate vor ieși aceiași. Eu azi vreau să mă amăgesc. E alegerea mea. Sînt absolut sigură că alegerile anticipate vor schimba fața parlamentului. Oricum ar fi, merită încercat. Blazarea azi e păcat capital. Blazarea și pesimismul azi sînt tot atîtea insulte la adresa oamenilor care stau în frig în Piața Victoriei.

Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza,5 ianuarie 1859: ”Fii simplu, măria ta, fii domn cetățean…”

 

Măria ta.
După una sută cincizeci și patru ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, confințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pre capul său, pe domnul.
Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să-i răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice.
Alegîndu-te pre tine domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou.
O, doamne! mare și frumoasă îți este misia! Constituția din 7 (19) august ne însemnează o epohă nouă și măria ta ești chemat să o deschizi!
Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.
Nu uita, că dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție.
Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire.
Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar mulți ani, ca și dînsul; să domnești ca și dînsul, și fă, o doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dizvoltarea instituțiilor noastre, prin sintimentele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, cînd Alexandru cel bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanția că: Romînia nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu și sabia sa!
Să trăiești, măria ta!
Mihail Kogălniceanu, Scriei alese, Editura Tineretului, 1956, pref. Domnica Filimon

De ce e legitim să ieșiți în stradă 

bunica

Cred că mulți oameni de bine, dar poate cu o mai grăbită înțelegere a comportamentului civic sau poate mai timizi, mai lipsiți de puterea de a-și lua în serios instinctele, se gîndesc azi, 22 ianuarie 2017, că a ieși în stradă, a manifesta, a face valuri, cum s-ar zice, nu-și are rostul după ce au avut loc alegeri libere și democratice. A cîștigat Trump, gata, toată lumea trebuie să accepte rezultatul și să-și vadă de viața privată. A cîștigat PSD, ura și la gară, ce mai căutăm duminică seara prin Piața Universității, prin nămeți și mai ales ce să mai așteptăm de la ieșirea în stradă? Nu cumva dorim, noi ăștia neliniștiții, uzurparea ordinii publice, a democrației care se bazează pe votul majorității, nu dorim cumva să aplicăm o lovitură de stat (eventual ajutați de agenturili) ca să-i instalăm prin forță pe ai noștri, deși, vezi bine, ai noștri au pierdut alegerile, iar noi, în loc să acceptăm civilizat rezultatul, ne ducem aiurea în tramvai pe la prosteste? Căutăm să impunem din stradă ce n-au dat urnele. Păi e frumos?

Cred, de altfel, că Ion Iliescu și în ziua de azi crede, în sistemul propriu de valori în care trăiește comod închis ca într-o cazemată, că a procedat corect în iunie 1990. Ce să mai manifestăm dacă poporul a vorbit și l-a ales pe el și implicit, zic el și tovarășii lui, a ales modelul privatizării oneroase a sistemului comunist? Gata, acăsică toată lumea și dacă nu vă duceți de bunăvoie, vă ajută minerii în uniformă de gărzi patriotice. Că dacă nu înțelegeți de vorbă bună, atunci vă pedepsim cu privare de libertate, facem totul, dar absolut totul în numele ordinii și liniștii publice.

Pe această logică falacioasă s-a bazat analiza protestelor din Ucraina care au dus la demisia lui Ianukovici în 2014, analiza conform căreia am asistat nu la o ieșire în stradă din motive de disperare a ucrainienilor care-și vedeau, în noiembrie 2013, încă o dată visul european călcat de  bocancul made in URSS, ci pur si simplu la o diversiune orchestrată de agenturili cu scopul de a aplica o lovitură de stat și o ieșire forțată din scenă unui președinte legitim ales în 2010. Poate hoț, poate trădător de țară, poate vîndut vecinului, dar legitim ales. Deci, orice acțiune împotriva sa e automat nelegitimă, QED. Așa cum, orice acțiune împotriva președintelui Donald Trump e văzută acum ca nelegitimă de anumiți comentatori. Femeile care ies în stradă la Washington cu căciulite roz pe cap ar fi, spun ei, niște isterice care nu se pot împăca cu rezultatul votului popular. Tinerii frumoși și liberi care vor ieși azi în stradă la București, niște pufoși care nu se pot împăca cu emulația pe care a trezit-o în popor Dragnea et comp. Care emulație s-a tradus în vot, iar votul trebuie să se traducă acum în bunul plac al cîștigătorului care poate face ce vrea mușchii lui cu întregul popor, că doar a cîștigat, Ave Dragnea!

Foarte multă lume bună gîndește așa, nu doar cei de nivelul intelectual al lui Mircea Badea. Uitați-vă în jur și veți vedea numeroase exemple. Nu merită să ne pierdem timpul cu ele.

Însă cred că poate exista o neliniște autentică și legitimă față de această problematică spinoasă, cred că există oameni de bună credință care se trezesc perplecși și fără replică în fața unui prieten de ocazie care le expune filosofia de mai sus, iar omul ăsta de bună credință, deși simte că prietenul n-are dreptate, nu prea știe ce să-i răspundă. Sau are, cum ar veni, l’esprit de l’escalier, îi vine replica prea tîrziu. Nu are, poate, nici bibliografia ajutătoare asupra sa, căci poate nu s-a ocupat în viață cu studiul drepturilor și libertăților civice, n-a citit nici discursurile lui Cicero la temă, nici contribuțiile contemporane ale lui Judith Shklar și în plus e mai mai domol din fire.

Poate chiar omul ăsta rămîne acasă în seara asta, intimidat și pus pe gînduri, în loc să iasă în stradă, pentru că, totuși, își zice în barbă, dacă are dreptate prietenul? Ce mai căutăm noi în stradă dacă ăștia au cîștigat, așa penibili, hoți și gherțoi cum sînt ei, dar dacă au cîștigat? Cine (mai) sîntem și ce (mai) vrem noi, vorba lui Iliescu.

Păi iată cine sîntem. Sîntem cei care avem instinctul sănătos care ne împinge să nu ne transformăm din angajați cu contract, în sclavi pe viață. Nu ne place stilul de viață iobăgesc. Putem înțelege că au cîștigat unii care nu ne plac și n-o să ne ducem să-i luăm în bătaia lunetei în ziua inaugurării. Le dăm o șansă, acceptăm realitatea ieșită din urne. Dar dacă cîștigătorul de la urne zice în chiar discursul de inaugurare că ”America first”, atunci, în secunda doi, noi, care am mai citit una și alta și știm care e arheologia sinistră a acestei sintagme, avem dreptul să ieșim în stradă la Washington sau oriunde. Dacă cîștigătorul, o dată instalat, nu se potolește, nu lasă în urmă retorica de campanie și din nou scoate pe gură, de data asta de la înălțimea funcției oficiale,  nenorociri rasiste și machiste și cu potențial amenințător, cu iz puturos de război civil, atunci noi avem dreptul nu doar să ieșim în piață, dar să ne punem și cortul acolo și să ne facem comozi pentru un sejur prelungit. Pentru că cei sau cel care au cîștigat alegerile, nu ne-au cîștigat la mezat și mințile. Nu ne-au transformat (încă) în poporul vegetal despre care scria Blandiana. Dar avem semnale (unii mai devreme ca alții, din experiență, din sensibilitate artistică sau din bibliografie) că ar dori acest lucru. Că ar face-o bucuroși, că ne-ar oferi cu dragă inimă un pic de apă stătută (măriri de salarii și alte mici compensații cît să nu murim imediat de inaniție) și ne-ar pune în vază, ca pe o floare ofilită, să stăm acolo cuminți, în timp ce ei se simt bine și chefuiesc între prieteni într-un club din Dubai. Doar se poate și se întîmplă în timp real în atîtea locuri din lume, din Venezuela în Kazahstan. Instinctul ăsta ne spune că trebuie să facem ceva înainte de a ni se tăia tulpina și atunci ieșim în stradă, căci altceva, altă formă de protest democrația încă n-a inventat. Să facem ceva înainte să ne transformăm, cu acte în regulă și organizare impecabilă a forțelor de ”ordine” în Venezuela sau în Kazahstan. (Deși, desigur, și acolo răsare soarele și oamenii au parte de mici bucurii, dar parcă n-am vrea să încercăm.)

Sîntem și cei care, în afară de acest instinct, avem, prin natura meseriei sau din hobby personal, ceva bibliografie care să ne susțină pornirile instinctive. Asta nu de face superiori și elitiști, ci ne face doar responsabili să dăm și la alții lumina de care am avut noi parte. Nu întîmplător i-am pomenit pe Cicero și pe Judith Shklar, pentru că cei doi fac un arc în timp de 2000 de ani de bibliografie la temă. Și zice Cicero: ”cetățeanul care nu evită sau nu se opune răului, atunci cînd poate s-o facă, e la fel de vinovat ca trădătorul de patrie” (traduc aproximativ și la repezeală din ediții spaniole, nu e timp de rigoare academică, îmi cer scuze anticipat de la cunoscători). Cu alte cuvinte, ce zice Cicero ar veni așa: cine păcătuiește prin pasivitate în fața răului, păcătuiește la fel de grav ca agentul răului. Zice Judith Shklar, autoarea sintagmei celebre, genial sintetizată în ”liberalismul fricii” (adică frica sănătoasă, care ne ține vigilenți în fața oricăror semne de degradare a libertăților civice), 2000 de ani mai tîrziu: ”Los injustos no son sólo aquellos que se benefician de modo directo de los actos injustos, sino también aquellos que cierran los ojos a la injusticia que campa ante su mirada”. Traducere aproximativă în românește: Păcătosul nu e doar Dragnea care caută să scape de pușcărie, ci și dumneavoastră care considerați că nu sînteți în măsură să vă amestecați în dorința omului Dragnea de a-și căuta fericirea. Nu doar că sînteți în măsură, dar aveți obligația. Dacă nu din noblețe sufletească și spirit civic, măcar din calcul personal: acea societate în care Dragnea e grațiat și amnistiat e o societate care mai devreme sau mai tîrziu vă va face viața dumneavostră mică, privată, anonimă și discretă, un iad. E dovedit științific. Și probat printre altele, în România, între 1944 și 1989, cu prelungiri insidioase după.

În altă ordine de idei, pentru cei care au scrupule ideologice astăzi, adică, poate, se gîndesc că nu e cazul să iasă, fiind oameni cu (absolut legitime) convingeri de stînga, cred că trebuie repetat iar și iar că PSD nu are nimic de-a face cu stînga democratică care s-a despărțit de mult de Lenin și ocazional, în anumite zone geografice, chiar și de Marx. Nu are de-a face, de fapt, cu nici o stîngă europeană sau americană constituțională din acest moment, oricît s-ar bucura de apartenența la Internaționale socialiste unde au fost primiți din neatenția și politețea  partenerilor străini. Iar cine pretinde cu argumente ingenioase (demne de subtilitatea și doxa unor criticataci) că cei care i-au votat au făcut-o din stîngism, jignește minima alfabetizare politică și ne irosește timpul.

Dar e vorba de ceva mai mult decît ilegitimitatea PSD ca partid de stînga democratică. În acest moment, în România și în Statele Unite, nu se iese în stradă din resort ideologic sau nu e acesta hotărîtor. Sînt destui republicani cu scaun la cap care se simt rușinați sau chiar revoltați public  de oroarea de a fi reprezentați de bufonul cu părul vopsit. (Un exemplu la repezeală, republicanul John Boehner care apare în foarte interesantul documentar despre Barack Obama). Iată de ce:

În cadrul democratic pactat în care sperăm că ne aflăm încă, nu ieșim în stradă pentru că sîntem de stînga sau de dreapta, ci ieșim în stradă cînd simțim că e amenințată tocmai libertatea nostră de a fi de stînga sau de dreapta în deplină libertate, fără să aducem atingere binelui public, conviețuirii pașnice. Ieșim din liniștea vieții noastre private pentru că orice, absolut orice cuvînt (opinie) sau gest (manifestație în stradă) sînt legitime într-un cadru democratic. Pînă nu punem mîna pe topor, putem face orice. Iar uneori trebuie să facem acest ”orice” (de pildă să ieșim în stradă la -15 grade în piața nedesăpezită de Firea) tocmai ca să nu ajungem direct la topoare. La război civil, în speță. A ieși în stradă, a scrie și a te manifesta reprezintă un vaccin pentru violențele reale de care ne temem cu toții, tot așa cum parlamentarismul reprezintă o treaptă superioară și non-violentă a confruntărilor între triburi (căutați Ghiță Ionescu, Isabel de Madariaga și alții, despre ce înseamnă de fapt opoziția). Nu reprezintă în nici un caz o provocare, nu reprezintă deloc, dar deloc, scînteia care duce la război civil. Dimpotrivă.

Putem continua în mod cît se poate de plăcut pentru mine seminarul despre libertățile civice, dar nu e momentul. Rețineți doar că dacă simțiți acel imbold de a ieși în stradă în seara asta, acel imbold e susținut de studii și de cugetări ale multor oameni exemplari, benefici și demni de venerație care au trăit și au scris în ultimii 2000 de ani din istoria lui homo sapiens. Cu alte cuvinte, în limitele epistemologice ale științelor umaniste, impulsul dumneavoastră e susținut de specialiști, de experți, e consființit, verificat și teoretizat din plin și irevocabil.

Iar dacă vă gîndiți că mîine dimineață, la locul de muncă, unii colegi vor insinua că dacă ați ieșit în stradă, poate că, cine știe, oti fi vreun agent acoperit al unuia din cele șapte servicii secrete pe care le are România, spuneți-i respectivului coleg să-și închirieze cel mai palpitant film cu spioni pe care-l găsește la magazinul din colț, să-și ia o pungă mare de pop-corn și să fantazeze în liniște. Poate chiar să-și cumpere un costum de agent 007 sau de superman și să se plimbe singur prin casă închipuindu-și că salvează lumea. Dumneavoastră nu puteți salva lumea, nici n-o să vină vreun serviciu să vă ofere un contract drept recompensă, dumneavoastră sînteți pur și simplu un om normal care iese în stradă pentru că nu vrea să-și piardă postul cîștigat prin concurs, nu vrea să-și vadă firma închisă din motive de corupție, nu vrea să înceapă să ducă viața dublă cu care și-au mîncat tinerețile părinții și bunicii noștri. Atît și nimic altceva. Ne vedem în piață!

Iar dacă un ins care se știe pătat, un ins care poate a furat și el un pic, pentru că dacă n-o făcea, era expulzat din grupul de unde-și mînca pîinea, dacă un alt ins care n-a furat, dar a suportat în tăcere, obidit, toanele și răcnetele unui șef corupt și se simte, pe cale de consecință, prea vinovat, prea stigmatizat de lașitatea practicată atît de mult timp, ca să iasă acum în piață ca un rebel romantic, să șfie că lucrurile nu stau așa și că poate s-o facă. Că tot ceea ce contează e cum alegem să trăim de azi înainte, indiferent dacă în trecut am făcut concesii. Că există izbăvire, ca să mă exprim în registru solemn, și pe patul de moarte. Că cel care de azi încolo alege să schimbe lucrurile, va beneficia de o grațiere morală totală, cel puțin din partea oamenilor echilibrați și iertători, iar el în sinea lui se va simți ceva mai bine, mai creativ și mai puțin deprimat. Căci întoarcerea fiului rătăcitor, știți bine, se lasă cu bucurie și cu petrecere. Cine cere puritate absolută, nu va fi tocmai ok la judecata de apoi. Nici o tranziție de succes de la dictatură la democrație nu s-a făcut doar cu îngeri. S-a făcut cu mulți oameni pătați, care au știut să facă ceea ce Ion Iliescu n-a știut sau n-a vrut să facă. S-a făcut cu regele Spaniei Juan Carlos, adoptat de Franco, s-a făcut cu eroul concordiei spaniole, Adolfo Suarez, fost falangist.

Nu trebuie să fi fost impecabil pentru ca de azi încolo să începi să trăiești mai corect și mai autentic. Niciodată nu e prea tîrziu, dar da, devine prea tîrziu cînd jocul s-a încheiat definitiv. Cînd cortina a căzut peste propria viață sau peste propria țară, așa cum a căzut în România în august 1944.

Amintiți-vă însă că cel mai bun lucru al lumii globalizate și conectate în care trăim azi este acela de a fi făcut imposibile practic cortinele de fier. WI-FI-ul trece prin ele ca prin brînză. Să profităm de acest imens avantaj, dacă credem în el și în propria evoluție spre mai bine, s-ar putea să ne trezim mîine dimineață într-o lume mai bună.

 

  • Judith Shklar, Los rostros de la injusticia, Herder, 2013, mai ales capitolul “Injusticia pasiva: cómo ser un mal ciudadano” sau volumul original: The Faces of Injustice, Yale University Press, 1990
  • Cicerón, Los oficios, libro 1, respectiva traducere in românește, probabil există undeva. 
  • Isabel de Madariaga, Ghiță Ionescu, La oposición, Espasa-Calpe, 1977. 

19 noiembrie 1947 – 11 decembrie 2016 După 70 de ani e posibil să asistăm la desfacerea lucrăturii începute atunci (În memoria lui Romulus Rusan)

Scriu acest text cu cîteva ore înainte de anunțarea primelor exit-poll-uri și aș vrea să fie limpede că nu anticipez nici un fel de înfrîngere a blocului anti-Justiție, nici nu vreau să-mi fac iluzii cu privire la scorul USR, nici nu voi exagera prezența la vot. Ceea ce vreau să spun ține doar de aniversarea rotundă, surprinzător de rotundă și de nebăgată în seamă în presa din România, a celor 70 de ani de la alegerile care au ratificat comunizarea României pentru următorii 53 de ani și de strania coincidență cu aceste alegeri din 2016, organizate, pentru prima dată după 1989, de un guvern ne-politic, cu o fermă voință de curățire a procedurilor.

Indiferent ce va ieși la urne azi, cred că sînt în asentimentul tututror oamenilor rezonabili, români sau care știu cîte ceva despre România, cînd spun că este prima dată cînd avem certitudinea unor alegeri corecte. Indiferent ce va ieși la urne, avem a le mulțumi celor care au muncit în tot acest an pentru ca aceste alegeri să fie organizate așa cum pare că sînt: cu imposibilitarea votului multiplu, cu verificarea instantanee a CNP-ului, cu prezența poliției care descurajează mișmașurile locale, cu miile de observatori acreditați peste tot, în sfîrșit, cu legea care a făcut posibil votul prin corespondență (nu contează că au optat puțini pentru această formulă, nu contează nici anulările, nici voturile care n-au mai ajuns la destinație din neatenția alegătorilor, contează că există, în sfîrșit, acest mecanism și că el cu greu va mai putea fi demantelat de acum înainte.). Toate aceste lucruri, care-i scot din minți pe toți cei care se bazau pe aceste proceduri la limita sau în afara legii (a căror căpetenie simbolică este condamnatul penal Liviu Dragnea), toată această normalizare, legalizare, transparentizare a procesului de vot se datorează guvernului Dacian Cioloș. Dacă la ora 21.00 o să fie cu șampanie sau cu lacrimi, să nu uităm totuși că rezultatul, acela care va fi, va fi măcar unul corect și să mulțumim cui trebuie că ne-a arătat că se poate și așa. Iar dacă țara și majoritatea ei vrea cu PSD și cu ALDE, nu avem decît să ne supunem voinței ei, dar măcar avem, în sfîrșit, certitudinea că e voința ei și nu a altora.

Pe scurt, ce s-a întîmplat în 1946.

În urmă cu exact 70 de ani, în 17 noiembrie 1946, au avut loc alegeri generale în România care era pe vremea aceea încă monarhie. Regele aflat atunci pe tron, Mihai I, este încă în viață, printr-un noroc căruia nu-i sîntem suficient de recunoscători. Nu trebuie să fii monarhist ca să spui asta, pur și simplu e suficient să fii un cetățean român care încearcă să-și înțeleagă istoria. Citiți, dacă aveți timp, extraordinarul interviu pe care i l-a luat profesorul Sorin Alexandrescu, înainte de 1989, regelui aflat în exil, un interviu reluat de curînd în ziarul Adevărul. Dacă mai aveați dubii cu privire la ce s-a întîmplat atunci, cel mai important participant la evenimente vi le poate clarifica, în sfîrșit. Sau puteți deschide o carte publicată la Londra, în 1964, la Oxford University Press, în care, cu mult înainte de orice reevaluări postume ale regimurilor comuniste din Estul Europei, Ghiță Ionescu explică faptele din noiembrie 1946, ”veselul cinism” practicat de Petru Groza, încrengătura de minciuni, șantaje, presiune militară și furt electoral masiv care a dus la finalul cunoscut. Cele cîteva minți malefic briliante care au condus totul și care trăseseră învățătura cuvenită după bîlbîiala din Ungaria, au făcut în România o treabă impecabilă. Poate părea o metaforă prea dramatică, din seria exagerărilor cu iz de Război Rece, dar mi-o asum: treaba făcută atunci, în noiembrie 1946, nu s-a des-făcut complet nici pînă în zilele noastre. S-ar putea să asistăm la desfacerea ei azi, iar asta nu în sensul inversării la loc a rezultatelor, ci în sensul revenirii la corectitudinea scrutinului.

Cu vorba spusă cîndva de Elisabeta Rizea, la exact 70 de ani de cînd a început marea răstălmăcire, pare că începe să se ”limpezească lumea”.

 

Nu știm încă, în primul rînd pentru că arhivele au fost în majoritate distruse, în ce măsură rezultatul, cifrele propriu-zise din 1946 au fost inversate. Mulți istorici se bazează pe arhivele din cele trei județe care au supraviețuit distrugerii, Cluj, Someș și Turda și extrapolează credibil la nivelul întregii țări (Ion Bulei). Alții se mărginesc să arate propaganda și teribila intimidare la care au fost supuși alegătorii, faptul că ziarele țărăniste și liberale au fost împiedicate să mai ajungă în teritoriu, faptul că arestările vechilor lideri și scoaterea în afara legii a partidelor istorice au urmat imediat, felul în care au fost împiedicați să voteze cei care făcuseră parte din personalul politic de dinainte de 23 august 1944, felul în care se vota ”pe uzine, pe șantiere, în intreprinderi, pe unități militare” (Catherine Durandin). Alții sînt mai categorici și vorbesc despre ”alegerile parlamentare, falsificate grosolan de comuniști” (Ion Mamina). În fine, cărțulia la care eu am apelat de cele mai multe ori ca să verific date și fapte, a cărei ediție în egleză o am mereu la îndemînă, ”Romania during the Cold War. A short Chronology of Events, Institutions and Mentalities 1945-1989”, spune limpede: ”19 November – the parlamentaries elections promised by the Allies, but not monitored by them, are blantly rigged and falsified by the Groza government. Although the National Peasants-s Party won seventy per cent of the vote, the result was reversed in favour of the (pro-communist) Bloc of Democratic Parties.” Este o carte semnată de Romulus Rusan, apărută în 2008 la Fundația Civică, în traducerea lui Alistair Ian Blyth și realizată în colaborare cu mai mulți istorici. Fără să fie o sursă citabilă la nivel științific, cartea semnată de Romulus Rusan, ca, de altfel, toată imensa muncă realizată de Fundația Civică, umple un gol istoric dureros și exersează în spațiul public românesc o asertivitate a faptului istoric mai importantă decît orice referință, menită să desfacă, încet dar sigur, incantația mincinoasă începută după 23 august 1944. Trebuie să-i mulțumim în primul rînd lui Romulus Rusan, din păcate recent decedat și, indiferent de rezultatul de azi, să ne amintim imensa muncă de limpezire pe care a realizat-o acest intelectual exemplar și cei din jurul lui.

Cu alte cuvinte, tot ce s-a legat cu mii de funii ale minciunii, intimidării, crimelor, ocupației militare etc, temeinic, atunci în 1946, cu ocazia unor alegeri mai mult decît dubioase, pare că se dezleagă acum, e un fel de răs-răstălmăcire, o negare la firul ierbii (procesului electoral) a tot ce s-a făcut atunci.

Toate elementele noi, legale, procedurale, de logistică sînt menite să ne asigure că așa va fi. Să repetăm: toate CNP-urile pot fi verificate în timp real, pe tabletă; intimidările, turismul electoral (nu neapărat votul multiplu, atenție, ci darea de mînă de ajutor, plimbarea alegătorilor cu mașina primăriei etc) sînt dacă nu imposibile, oricum greu de înfăptuit avînd în vedere prezența poliției și a observatorilor; vigilența oamenilor încurajată, de data aceasta, pentru prima dată, de către autorități (candidatul USR din Teleorman, arhitectul Șerban Marinescu dacă nu e ajutat de polițistul local, sună la 112), tot procesul de numărare a votului e înregistrat. Mă gîndesc cu mare plăcere la felul în care tabletele prezente în fiecare birou electoral vor înregistra, literalmente, conversația celor din birou în timp ce numără voturile. Am fost nevoită prin natura jobului de atunci să particip în trei astfel de mese electorale. Nimic nu mi-a displăcut mai mult din tot ce am avut de făcut profesional în perioada respectivă, dar azi aproape că mi-ar fi plăcut să fiu măcar observator în vreo secție, mai ales la momentul înregistrării. Dacă în 2012, la Toledo, ar fi existat o astfel de tabletă, aș fi avut un material înregistrat prețios, cu un grup de susținători ai ”lu domnu Dan (Diaconescu) răcnind și înjurînd în afara secției și făcîndu-ne semne prin pereții de sticlă. Am numărat voturile la ușă, am mutat mesele, ca să ne vadă cum numărăm și să se liniștească, sub paza jandarmilor spanioli – a fost epic, a fost indescriptibil. Nici nu vreau să mă gîndesc cum va fi fost trăit momentul prin vreun județ din Teleorman.

Singurul lucru care a rămas la fel de strîmb e propaganda și presa complet dereglementată din România, dar e ca și cum la alegerile din 1990 n-ar fi fost acolo, să dea o mînă de ajutor, decît Răzvan Teodorescu și Televiziunea Română, plus ziarul Adevărul. Dacă ar fi lipsit veriga de forță și intimidare în teritoriu, vechii activiști reactivați, poliția post-comunistă bine antrenată de noii tovarăși, altfel ar fi stat lucrurile. Ion Iliescu știe ceva și simte pericolul, dacă pentru prima dată după 1989 și-a depășit liniștea legendară și a spus, azi, după vot, cu cine a votat. Ba chiar a vorbit, ca o candidată la Miss Univers, despre ”pace”. Apelul la pace mai ales mi se pare semnul disperării, la pace apela și Lenin, în vara lui 1917, la pace au apelat de curînd și trollii lui Trump cînd o prezentau pe Hillary pe picior de război. Dacă propaganda sălbatică de la Antene și RTV și toți cei afiliați a reușit să convingă populația, măcar ne putem resemna că a fost doar propagandă, că mai trebuie educat suveranul, dar nu că i s-a luat votul cu japca, cu amenințarea sau cu furtul.

Deci, să avem încredere și să ne bucurăm, orice ar fi, că asistăm la un scrutin corect. Istoria o să dovedească dacă intuiția mea e corectă și dacă, procedural, este primul scrutin absolut corect, transparent și ne-manipulat în nici un fel din ultimii 70 de ani.

2016 – Anul în care am trăit stupid

O să se confirme și România? Sau o să întoarcă în sfîrșit roata pornită pe dos în urmă cu exact 70 de ani, pe 17 noiembrie 1946?

Unul dintre cei mai cunoscuți comentatori ai ziarului El Pais a publicat imediat după victoria lui Donald Trump un articol cu un titlu care va rămîne în istorie: ”2016 – El año que vivimos estúpidamente”. El făcea acolo un rezumat al gesturilor stupide, de la Brexit la Trump, indicînd ca motiv pentru toate aceste alegeri exact ceea ce e de indicat: imensa manipulare. S-ar putea adăuga: minciuna propagată fără limite și fără constrîngeri, la fel de atotputernică pe cît de atotputernică este unealta numită internet și folosirea ei fără nici una dintre regulile vechiului jurnalism. Cine caută alte explicații, cine crede că de vină e ”prostia” unui anumit electorat, că de vină e Hilary cea lipsită de carismă sau nu știu ce măsuri nepopulare impuse de UE sau jugul corectitudinii politice, greșește prin parțialitate. Nimic din toate astea, fie ele și probleme reale, n-ar fi înclinat balanța în asemenea hal. Ceea ce a înclinat și înclină balanța este minciuna. Minciuna pură, dură, fără sfîrșit, minciuna unor politicieni, dar mai ales minciuna mass-media, minciuna ca o mîncare de fast-food servită constant, deja digerată, gratis și în cantități mai mult decît îndestulătoare la toată lumea. Ca s-o refuzi, trebuie să fi un anumit soi de om, și ca să fii 24 din 24 acel soi de om, să nu-ți alunece piciorul sub gheață niciodată, să te ții tare, să nu accepți meniul gratis nici măcar cînd ești obosit, sictirit și fără chef, se cere un efort care frizează ne-omenescul. Deci să nu ne mai mirăm atît. Lumea n-a înnebunit bursc, lumea e doar obosită și mințită cu o constanță de picătură chinezească la care chiar și cei mai puternici cedează.

Dacă azi, în România, PSD-ALDE, adică polul corupției, hoției, minciunii va cîștiga, putem adăuga cu succes și România pe harta anului în care am trăit stupid (și am fost mințiți atotcuprinzător, global și cu o eficiență malefică nicicînd egalată în istorie). Și după ce au trăit stupid englezii și americanii, că o fac românii, atît de tineri în ale democrației și atît de naivi și de lipsiți de experiență pe de-o parte și atît de deprimați de 50 de ani de minciună de stat, pe de altă parte, n-o să fie o mare surpriză.

Dar pînă la sfîrșitul acestei zile, pînă la primele exit-poll-uri de la ora 21.00, încă ne mai putem permite luxul speranței. Să visăm, deci.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/19-noiembrie-1947-11-decembrie-2016-dupa-70-de-ani-e-posibil-sa-asistam-la-desfacerea-lucraturii-incepute-atunci/