Archivo de la categoría: Uncategorized

Paul Cornea, așa cum l-am cunoscut

paul-cornea-a-murit-309477

1. 

Caut febril în mesajele de mail să văd cum a început corespondența mea electronică cu profesorul Paul Cornea și constat cu surprindere că primul mesaj e din 13 martie 2010 și că îi aparține. Mesaje astea au devenit, de ieri încoace, din păcate, un fel de manuscrise electronice de o valoare incalculabilă. Probabil va părea că mă împăunez cu ele, dar știu că el n-ar vedea așa lucrurile. Profesorul Cornea era un om tonic și lipsit de suspiciune și dacă i-aș fi povestit asemenea scrupule, mi le-ar fi dezamorsat imediat și mi-ar fi spus că admirația autentică e lucru rar și atunci cînd există, trebuie exprimată, fără fandoseli. Mă tem că ar fi folosit chiar acest cuvînt, avea o directețe pe care nu te puteai supăra, pentru că era lipsită de zeflemea și de orice intenție ofensatoare. 

Paul Cornea era în 2010 profesor onorific al Facultății de Litere din București, vîrstnic deja, dar mai activ decît majoritatea profesorilor tineri. Activ într-un fel discret, nici pe departe nu era genul de profesor care refuză să se retragă, foarte răspîndit în mediul academic, ci dimpotrivă, era curios, dar neintruziv, nu voia să controleze nimic, nici să-și asigure obstinat vreo posteritate, ci pur și simplu era acolo pentru cei care îndrăzneau să-l caute. Acum îmi dau seama că ”era acolo”, generos, disponibil și plin de umor și de bună dispoziție într-un fel care, pentru mine și pentru mulții alții, a fost esențial pentru că, în lipsa lui, singurătatea ar fi fost totală, mai ales pentru cei ca bine aplecați spre depresia specifică și spre pesimismul și descurajarea aferente. (Recitind cartea sa de memorii, observ încă o dată cu ce acuitate știa să surprindă această nenorocită trăsătură în cazuri celebre, precum cel al lui Mihail Sebastian, dar și cum, recunoscînd meteahna, știa să nu te facă să te simți vinovat de ea!). 

Mesajul din martie 2010 arată limpede cum profesorul Cornea, în vîrstă atunci de peste 80 de ani, se duce la secretariatul Facultății de Litere și află de acolo adresa mea de mail, după care îmi scrie un mesaj deosebit de binevoitor prin care mă anunță că a terminat de scris referatul pentru susținerea tezei mele de doctorat și mă roagă să-l sun ca să mi-l dea și să stăm puțin de vorbă. Așa era el,   simplu, firesc, amabil și surprinzător. La o vîrstă la care majoritatea congenerilor lui nu doar că nu știau să folosească un calculator, dar făceau și o virtute din asta, Paul Cornea îl folosea cu o normalitate extraordinară. Era pur și simplu un mijloc de comunicare eficient și, în consecință, nu întîrziase să și-l însușească. Încă un lucru: dintr-o poziție de o superioritate absolut indicutabilă, nu doar instituțional, dar și moral și profesional, Paul Cornea nu ezita să contacteze el un doctorand cam aiurit și cam dezordonat, care întîrziase aproape 10 ani cu scrierea lucrării, să-i amintească că se apropia data susținerii tezei și să-i ofere un referat scris cu o atenție și cu o prețuire pe care, o spun fără nici un fel de falsă modestie, sînt sigură că nu le meritam. Nu mi-a reproșat sutele de greșeli de redactare, deși mi le-a semnalat expeditiv. De fapt, teza mea, în tot ce avea ea pozitiv, i se datora. Cu cîțiva ani înainte, mă întîlnisem cu Paul Cornea pe holurile aceleiași Facultăți. Mă întrebase, cu umorul caracteristic, cît mai am de gînd să întîrzii cu doctoratul. Ascultase văicărelile mele. De abia acum îmi dau seama, atunci eram probabil prea copleșită de eternele mele „probleme”, că ar fi trebuit să fiu uimită și recunoscătoare că Paul Cornea își amintea că făceam un doctorat, că își consuma minute bune din viața lui prețioasă ca să se intereseze de o teză pe care n-o conducea, în fine, că mă ținea minte, că știa ce scriu… Dar probabil eram prea tînără și prea autocentrată pe vremea aia ca să realizez imensul cadou. Cumva, printre văicăreli, am reușit totuși să-i spun că mă simțeam foarte prost cu subiectul ales, că n-o scoteam la capăt, că mi-ar fi plăcut ca în loc de o teză de interpretare să fi făcut una descriptivă, de pildă, să descriu ce găseam în revista asta, Gazeta literară, pe care el o cunoștea ca nimeni altul, revistă pe care o consultasem sporadic ca mijloc, nu ca scop în sine. Schimbarea subiectului, după ce parcursesem etapa referatelor, după ce deja mă aflam în prelungirea perioadei ca doctorand, era ceva de neconceput. Dar Paul Cornea mi-a ascultat lunga și dezlînata poliloghie și la sfîrșit mi-a spus, fără înflorituri: fă-o. Du-te la bibliotecă și citește revista număr cu număr, primul an, apoi scrie despre ce găsești acolo. Vezi ce-ți iese. Apoi, dacă vezi că se susține ideea, că ai ce spune, că nu te obosește peste măsură, schimbă, cu orice risc. După ce ai întîrziat aproape șapte ani, nu mai contează încă doi, trei. Iar ca demers, descrierea la firul ierbii a celei mai importante reviste din epocă e mai utilă și mai valoroasă ca demers doctoral decît interpretarea, oricît de ingenioasă, a unor romane. Ai grijă, însă, că o asemenea muncă necesită răbdare, constanță și nu-ți va aduce glorie imediată. Cu cîtă delicatețe știa să pună degetul pe rană! M-am dus la bibliotecă în următorii doi ani, uneori zi după zi, doar ca să-i demonstrez profesorului Cornea că nu eram așa de inconstantă cum bănuia, că puteam să amîn recompensa, că nu căzusem în mrejele gloriei literare imediate, în fine, că meritam atenția sa. N-am știut atunci de ce, dintr-o dată, devenisem un om mult mai serios decît obișnuiam să fiu, spre uimirea prietenilor care nu se așteptau, probabil, să mă transform într-un șoarece de bibliotecă. Uneori devenim mai buni doar ca să confirmăm generozitatea cuiva.  Am găsit apoi teoretizată în Memorii atitudinea asta: ”Or, experiența m-a învățat că încrederea îi responsabilizează pe oameni, mobilizîndu-le, în chip uluitor, toate resursele și posibilitățile ascunse, pe care uneori ei înșiși le ignoră.”

Se va fi gîndit la propria biografie atunci cînd m-a încurajat să descriu Gazeta literară, la volumul nedrept uitat  care facsimila revista Propășirea, urmașa Daciei literare? E posibil. Oricum, avînd în vedere că n-a avut prea multe satisfacții de pe urma lui, e remarcabilă, încă o dată, seninătatea în care a știut să topească chiar și eșecurile. (Volumul a fost ostracizat de Elena Ceaușescu care a crezut că grafia chirilică a revistei însemna că Paul Cornea  publicase un volum în limba rusă!)

2. 

Îl cunoscusem nemijlocit pe celebrul profesor, a cărui legendă îl preceda pe holurile Facultății de Litere, în 2001, la cursul de Hermeneutică pe care-l ținea la Master. Eram 10 studenți în jurul unei mese, mulți dintre noi deja scriam în presă, iar unii aveam, îmi amintesc cu neplăcere, deja aere de vedete literare. Trebuie să fi fost un spectacol în sine pentru profesorul care le văzuse și le cunoscuse pe toate. Eu am hotărît încă de la primul curs că mă simțeam dezamăgită și m-am străduit să-mi alimentez decizia luată. Mai mult, am și verbalizat-o, cred că la a treia întîlnire. Nu știu exact de ce, cred că din cauza sonorității numelui, calul de bătaie a fost Schleiermacher. Eram, vezi Doamne, sătulă de Schleiermacher, ale cărui idei profesorul Cornea insista să ni le expună metodic. Mă așteptasem la altceva de la cursul lui, speram să avem, în sfîrșit, un contact direct cu textele, o comunicare mai directă cu profesorul, citisem opera lui Schleiermacher destul, în anii anteriori (exageram, firește). M-a ascultat, surprins. M-a lăsat să perorez, să mă simt al doilea Cucuzel, eroul creștinătății. N-a părut însă prea impresionat de îndrăzneala mea. Nu m-a pus la punct, dar nici prea multă importanță nu mi-a dat. Eu, mofluză, am hotărît că nu prea mai avea sens să mă duc la curs după așa o ofensă (tot eu mă simțeam ofensată, cred că e o trăsătură a tinereții prost înțelese, a tinereții ca imaturitate, nu ca mobilitate spirituală, tu ofensezi și tot tu te simți apoi ofensat!). M-am dus direct la examen, după ce am citit totuși din nou Schleiermacher și celelalte texte din bibliografie. Fără urmă de parapon, profesorul Paul Cornea nu doar mi-a pus 10, cred că majoritatea am luat 10, dar a ținut să mă laude de față cu toți. A fost unul din acele momente cînd simți că îmbătrînești în sensul cel mai bun al cuvîntului. Ori de cîte ori un student mă irită cu vreo ieșire intempestivă, cu teribilisme, cu provocări rizibile, încîntat de propriul curaj și îmbătat de prepotența pe care ți-o dă doar puținătatea inevitabilă a lecturilor la 20 de ani, îmi amintesc de mine, în 2001 și de Paul Cornea și reacția lui exemplară. Încă o dată mă străduiesc să-mi depășesc limitele datorită lui. Am citit apoi în memoriile sale că, de fapt, jucase și el, la rîndul lui, aceeași scenetă, cu mulți ani în urmă. Că profesorul pe care îl provocase nu-l pusese la punct suficient și că, uneori, e bine ca profesorii să iasă din neutralitatea auto-impusă și să tundă excrescențele învățăceilor, ca să-i scutească de greșeli viitoare, de suferințe și drame interioare evitabile, dar depun aici mărturie că, la rîndul lui, a fost cel puțin la fel de delicat ca Mihail Sebastian, deși avea un temperament diferit. Că nu și-a urmat propriul sfat. Că a rămas, cel puțin față de mine și cred că față de mulți alții, îngăduitor, generos și iertător fără rest. Nici măcar un sarcasm, nici măcar o glumă sau o aluzie, în toți anii care au urmat și în care am comunicat mult și la adîncime, care să-mi aminteaască ieșirea mea juvenilă din 2001. M-a tratat, exact așa cum învățase de la Mihail Sebastian, cu un respect total, cu aerul că eram un adult demn de un tratament egalitar și atent, fără să mă tuteleze o secundă, fără să alunece vreodată sub gheața politeții exemplare, deși am schimbat confesiuni și i-am povestit lucruri cu o sinceritate pe care n-am avut-o față de nici un alt profesor de la Litere. Cred că, așa cum abuzul se transmite și abuzatul devine abuzator, la fel se întîmplă și cu opusul, atunci cînd ai avut parte de generozitate și respect, le transmiți la rîndul tău, ca pe o moștenire neprețuită. E uimitor cum, trăindu-și tinerețea în condiții de discriminare atroce, mutat fiind de la un liceu normal, la unul doar pentru elevii evrei, ce nu mai meritau, conform gustului politic al unor scelerați, să învețe la liceul obișnuit, Paul Cornea n-a internalizat și n-a dus mai departe frustrarea, ci, dimpotrivă, a selectat privilegiul de a-l fi avut profesor, la liceul Cultura B (!) pe extraordinarul Mihail Sebastian. Iar de la acesta, deși i-a intuit ca nimeni altul, scăderile, a știut să primească și să ducă mai departe nu partea blestemată, ci luminosul și delicatețea personalității lui complexe. 

Cînd povestește episodul cu Mihail Sebastian, nu ezită să adauge că ceea ce-l surprinsese neplăcut pe profesorul Mihail Sebastian fusese nu îndrăzneala liceeanului, ci slaba calitate a comentariului oferit pe post de provocare! Mă îndoiesc că eseul liceeanului Paul Cornea fusese așa mediocru cum spune, dar intervenția mea a fost fără îndoială deplasată. Înțeleg însă de ce am făcut-o, de ce dintre toți profesorii de la Litere, dintre care mulți mă plictisiseră cu adevărat, am ales să-l apostrofez tocmai pe Paul Cornea, deși era, probabil, ultimul care ar fi meritat-o: pentru că am intuit, cu antenele mele de animal tînăr, că el era singurul cu care era posibilă o comunicare autentică. În rest, mă prefăceam cu succes și aveam să mă mai prefac încă ani buni pentru că prefăcătoria era nutrețul pe care-l cereau cu insistență cei mai mulți dintre funcționarii universitari, inclusiv cei care  se credeau rebeli (sau mai ales ei). Cu alte cuvinte, moțăisem fără prea multe dileme morale la multe cursuri adormitoare, dar mă trezisem vie și combativă la cel mai puțin adormitor dintre ele pentru că profesorul, chiar și cînd citea disciplinat din fișele lui cu Schleiermacher, îmi dăduse cumva, la nivel subliminal probabil, senzația că e un om viu, autentic și că merita să încerc să fiu, la rîndul meu, vie și autentică. Și am făcut-o cu brutalitatea și stîngăcia specifice vîrstei. Am avut imensul noroc, extraordinarul privilegiu, ca profesorul să știe să vadă dincolo de acel ambalaj nu tocmai îmbietor. 

3.

Îmi amintesc apoi mici frînturi care pot părea nesemnificative, dar pe care vreau să le povesesc pentru că deschid culisele spre ceea ce va fi fost profesorul Paul Cornea în viața de zi cu zi. Nu pretind că am fost prieteni, nici pe departe, în ciuda confesiunilor mele și a sfaturilor concrete, omenești, pe care mi le-a dat întotdeauna prompt, mai ales în cele cîteva zeci de mail-uri pe care le-am schimbat după ce eu am plecat din România, n-am fost apropiați. Însă cîte ceva am furat și îmi amintesc aceste frînturi omenești cu multă afecțiune, ca pe  modele de viață, nu doar de profesie. 

O dată ne-am întîlnit la Facultate, nu mai știu cu ce prilej, iar eu m-am oferit să-l duc acasă cu mașina. El mi-a mulțumit, dar m-a rugat să-l aștept pentru că trebuia să cumpere cina, îi promisese soției că în seara respectivă nu vor găti și nu vor fi nevoiți să pună și să strîngă masa. Am zîmbit în sinea mea, cu acea înduioșare și secretă dorință pe care le simți cînd vezi două persoane în vîrstă care se țin încă de mînă. (Cam asta ar trebui să însemne familia tradițională, dacă sintagma n-ar fi complet discreditată, nu?) L-am însoțit doar ca să constat, cu uimire, că se ducea nu la vreun restaurant pretențios, ci, ca un adolescent, la PizzaHut. Am așteptat alături de el să primească pizza împachetată, pentru acasă. Știa toate soiurile și combinațiile, dar a ales una nu foarte încărcată și nu două, nici măcar una întreagă, ci două felii. Mi-a explicat virtuțile frugalității. Nu le-am uitat nici azi, deși nu prea le-am urmat, încerc însă să fiu un gurmand chibzuit, cînd sînt în pericol să depășesc limita, îmi amintesc de cele două felii de pizza, una pentru sine, cealaltă pentru soție, cumpărate de Paul Cornea. Și totodată îmi doresc să pot să dau și să primesc, pînă la sfîrșit, același tip de omagiu discret, casnic, lipsit de orice grandilocvență, care e adevăratul semn al loialității statornice dintr-o familie adevărată. 

Altă dată mi-a explicat cum se poate trăi bine la marginea Bucureștiului, într-un cartier urît de blocuri ceaușiste, după ce ai trăit o viață în centru. Soluția era una simplă, zicea Paul Cornea: să ai aproape un parc. Să cauți să te ții de obiceiul de a te plimba în fiecare zi, nesmintit, pe ploaie, vînt sau frig. Am găsit apoi același sfat, întruchipat exemplar, cotidian, la Unamuno. Paul Cornea n-avea baston, ca acesta din urmă și nu se plimba, din păcate, pe străzile spălate zilnic cu detergent parfumat ale Salamancăi, nici printre monumentele ei aurite, dar avea tot restul în comun cu filosoful salamantin: constanța, înțelepciunea și extraordinara știință de a trece cu demnitate prin cele mai tulburi vremuri, cu același pas măsurat, egal, al plimbărilor de fiecare zi. La fel ca Unamuno, avusese excesele lui, făcuse greșelile lui, despre care vorbea cu subiect și predicat, dar știuse apoi să le compenseze și avusese și timpul biologic s-o facă. Poate și datorită frugalității, poate și datorită unui echilibru pe care l-am intuit mereu ca fiind unul lucrat, muncit, nicidecum un dat temperamental și am văzut apoi, în Memorii, că intuisem corect. Paul Cornea era, de fapt, un impulsiv desăvîrșit temperat. Disciplina, chiar și cea măruntă a plimbărilor zilnice sau a alimentației raționale, fusese una construită și, într-un anumit fel, fusese un manifest în contra determinismului, a fatalismului atît de prețuit la români, un reflex de modernitate, un nonconformism (față de conformismul mioritic, în primul rînd) care l-au singularizat definitiv în peisajul dîmbovițean. Paul Cornea era diferit. Paul Cornea nu mînca patagruelic, nu te invita cu gesturi grandilocvente la restaurant, nu-ți făcea complimente galante, nu se îmbrăca în blugi ca să pară tînăr, nu am auzit absolut niciodată vorbindu-se despre el ca despre un galant, deși avea un farmec indubitabil, era sportiv fără emfază, era igienic fără să pară steril. Nu bea, nu (mai?) fuma, dar nu ținea predici în contra. Era lipsit de naționalism și în general de orice formă de sectarism. Era de stînga? Era un apostat marxist trecut în extrema cealaltă? Nici una din cele două. Era echilibrat, pur și simplu. Și cred că cel mai prețios legat al său acesta a fost: caută-ți echilibrul și o dată găsit, acceptă-l fără frica de a părea demodat, vetust, nu căuta să pari tînăr cu orice preț, nu vei fi decît ridicol. Nu mi-a spus niciodată ceva atît de explicit, doar pun eu acum, în cuvinte, mesajele pe care cred că mi le-a transmis de-a lungul timpului în tot ce a lăsat să se vadă, ca profesor, ca cercetător, ca scriitor, ca om. 

4. 

Paul Cornea avea 95 de ani, dar îmi dau seama azi că niciodată, absolut niciodată nu m-am gîndit că era posibil, ba chiar omenește previzibil, ca, într-o tristă zi ca asta, să nu mai fie acolo, la capătul e-mailurilor. Ultimul mesaj pe care îl găsesc e din decembrie 2015 și îl reproduc aici, lăsînd la o parte amabilitățile către mine, care nu lipseau niciodată și care, iarăși, îmi dau seama de abia acum, au fost cel mai bun sprijin de-a lungul acestor ani. Vreau doar să se vadă cum vorbea despre un coleg, prematur dispărut dintre noi, pentru că aceleași cuvinte ar trebui să fim în stare să le spunem azi, la rîndul nostru, despre cel care a fost Paul Cornea: 

”Draga Luminita.

Iti multumesc pentru necrologul tau pe Contributors despre Florin

Manolescu. A fost un eminent coleg al meu,l-am admirat pentru

exceptionala Enciclopedie a exilului romanesc (cu care s-ar fi

putut mindri un institut intreg ),ca si pentru contributiile de istorie literara

ori incintatorul volum de nuvele SF,Mentalistii. De fapt,tot ce a facut

poarta amprenta talentului,a unei minti subtilie,a unei  tenacitati in

munca,iesite din comun, si nu in ultimul rind, al unui fin umor

intelectual. Ai mare dreptate sa-i deplingi nerecunoasterea meritelor. Era prea

decent ca sa ceara ceva iar cei care aveau piinea si cutitul  l-au

remarcat cu atit mai putin,cu cit el insusi,acceptind un post in

Germania,le-a iesit din orizontul privirii. Am multumirea sufleteasca

de a-l fi incurajat si ajutat concret, cind si cind. (Din pacate,in

limita puterilor mele modeste). Fie-i odihna usoara !”

Era prea decent… la fel ca Paul Cornea. De multe ori îmi tempera avîntul justițiar, atunci cînd eu, indignată, îi scriam despre vreun premiu primit de cîte un scriitor pe care-l sperasem mai vertical, despre cîte un intelectual care semnase scrisoarea lui Stelian Tănase din 2012, în fine despre mizeriile tipice ”Bucureștiului mic și rău”. Părea îngăduitor, părea că înțelese mai bine ca alții natura umană, faptul că ”scriitorii trebuie să continue să scrie, regizorii, să regizeze…” în oricare dintre lumi, fie ea comunistă sau post-. Uneori mi se părea prea îngăduitor, prea înțelept, prea iertător. Mi se părea că tocmai înțelegerea asta prea largă ajuta ticăloșia să supraviețuiască. Acum, azi, mă uit înapoi, la ultimii 10 ani, de pildă, și constat un lucru simplu: că Paul Cornea a fost singurul sau, oricum, unul dintre puținii, care s-a ținut constant, neabătut, departe. De premii, de fundații dubioase, de doctorate honoris causa, de posturi diplomatice, de orice fel de sinecuri care nu se poate să nu-i fi dat tîrcoale. Nu am dovezi, dar mi se pare limpede că va fi primit numeroase propuneri. Într-un fel, fără s-o declare explicit și fără să-mi dea apă la moară în perorațiile mele indignate, el însuși întruchipa ideea de demnitate pe care eu o revendicam insistent.  Ocolise o recunoaștere publică pe care ar fi meritat-o ca nimeni altul. Pînă la urmă, e inutil să le reproșezi celor care cedează că o fac, e în natura lor, în limitele lor inerente, e măsura anvergurii personale sau, mai bine zis, a lipsei ei. Important e, ca atunci cînd îți vine ție rîndul, să știi să refuzi, să reziști, să te ții departe. Și dacă, între timp, se poate să nu te acrești în reproșuri adresate altora, cu atît mai bine. Iarăși, nu-mi spunea explicit asta, era, cum ziceam, întotdeauna foarte sportiv în relațiile cu cei mai tineri, niciodată nu-i tutela, dar mesajul era implicit în atitudinea lui, în umorul cu care de-dramatiza situațiile. De pildă, ajuns în acest punct cu lectura textui de față, mi-ar fi spus, zîmbind șugubăț: prea te-ai întins! Iar eu i-aș fi răspuns: nu-i nimic. Oricît de mult aș scrie, tot n-ar fi de ajuns! 

În primăvara lui 2013 am avut iar un schimb de mesaje, într-un moment de mare cumpănă pentru mine. Nu m-a îndemnat să demisionez de la ICR-ul ajuns sub Marga, așa cum m-au îndemnat atîția alții care apoi au fost destul de acomodanți cu realitatea respectivă. Dimpotrivă, m-a îndemnat să rezist și să caut stabilitatea. Întotdeauna pragmatic, întotdeauna preocupat de binele celui cu care vorbea, încercînd să empatizeze cu postura lui, nu cu cine știe ce imperative morale. Încă o lecție. El însă, consecvent și discret, în timp ce alții, unii foștii lui discipoli, semnau infama scrisoare către UE, se ținuse departe de noul Consiliul ICR, nu-l cauționase în nici un fel pe Marga, deși, probabil, o singură vorbă din partea lui ar fi fost, pentru clica ajunsă la putere, aur curat. N-a rostit vorba asta, așa cum n-a făcut nici un fel de alte gesturi echivoce în toți acești ani, mai ales din 2012 încoace, de cînd tot cad socluri, ca popicele. Nu cred c-a fost academician, de pildă. A trăit în ultimii ani discret, în cartierul de la marginea Bucureștiului, în timp ce lui Păunescu i se ridica statuie și lui Vadim i se făceau funeralii naționale. 

5. 

Doar încă puțin, domnule profesor, trebuie să mai spun cîteva lucruri…

Întrebarea esențială cu privire la extraordinara personalitate care a fost Paul Cornea ar fi: cum de a putut să fie atît de ecumenic în admirația pe care o trezea? Cei mai diferiți oameni s-au apropiat de el în egală măsură, cei mai mari inamici de idei, de temperament sau de valori s-au întîlnit în jurul lui Paul Cornea și, uneori, chiar și-au temperat pornirile datorită lui, deși, o spun fără nici o ezitare: nu era un împăciuitorist, nu avea ipocrizia specifică, nu te agasa cu o pretinsă și omenește imposibilă neutralitate. Cînd chiar avea încredere în cineva, se dezlănțuia în portrete de un haz nebun, știa să pună eticheta laconică și perfectă, dibuia punctul slab al fiecăruia cu o dexteritate care pe alții i-a transformat în mari intriganți ai lumii literare, dar nu și pe el. De ce? Explicația pe care o încerc e că pur și simplu știa să nu depășească o barieră invizibilă. E o trăsătură misterioasă și foarte rară. Putea fi ironic, dar nu coroziv. Nu-și instrumentaliza extraordinara putere de influență pe care o avea asupra celor mai tineri, iar asta e ceva ce se simțea de la primele fraze. Te lăsa în pace, te respecta în integralitatea prostiilor tale și, deși îți spunea verde în față părerea lui, nu se punea de-a curmezișul. Dacă tu erai decis să faci prostia, nu te oprea Paul Cornea, dar dacă n-o făceai, era primul care te lăuda. Și mai ales, niciodată, dar niciodată nu te influența insidios, nu căuta să te transforme în unealtă, deși era limpede că, cel puțin unii dintre noi, am fi fost niște unelte fericite. Știa, cred că inclusiv se bucura să constate că încă era iubit, admirat, nu era un stoic, dar un fel de austeritate, un autocontrol pe care l-am mai văzut doar la cei din lumea veche, la cei educați înainte de 1945, îl oprea înainte de a profita de ascendentul pe care îl avea asupra ta. În felul ăsta, tratîndu-ne pe toți cei care gravitam în jurul lui cu egală considerație, cu răbdare, cu o politețe neprefăcută și atașantă, adică lucruri cu care nu fusesem obișnuiți în mediul intelectual bucureștean, ne făcea părtași la o comunitate lipsită de radicalism. Cînd eram în preajma lui Paul Cornea, eram brusc mai deștepți, fiecare dintre noi, indiferent de ideologiile, convingerile, obsesiile noastre, ale fiecăruia.

Circulau multe legende despre tinerețea profesorului, dar cumva etichetele nu se lipeau de el, era prea viu, prea în mișcare, ca să devină simbolul a ceva. Mă amuză să văd cum unii dintre tinerii stîngiști și-au făcut icoană din Ion Ianoși, care va fi fost o persoană cu calități, dar a cărui carte de memorii e ilizibilă, plină de parapon, de bolile prietenilor și ale dușmanilor și de o bolnăvicioasă și, din păcate tipică multor bătrîni, dorință abia camuflată de cortegiu, de fidelitate și adeziune. Sigur, Paul Cornea ar fi fost infinit mai interesant ca stindard al marxismului resuscitat, dar el nu obișnuia să stea nemișcat, în poziție de statuie, ca să primească ofrandele. I s-a reproșat, în consecință, că prea a devenit anti-comunist, că s-a pliat prea bine pe capitalism și multe alte obtuzități. Nimic mai departe de adevărul din cartea sa de Memorii. (Nu mă pot împiedica să fac o recomandare: citiți cartea sărind peste întrebările lui Daniel Cristea-Enache! Sigur, e lăudabilă inițiativa lui și faptul că l-a mobilizat astfel pe Paul Cornea să scrie aceste memorii, dar o nouă ediție, cu minime modificări, cursivă, fără întrebările de lemn, ar fi de dorit, coliziunea dintre verva și precizia de limbaj ale profesorului și limba de lemn a intervievatorului e frontală și strică peisajul. Ca o consolare pentru DCE: e ușor să pari anodin cînd împarți aceeași pagină cu Paul Cornea!) 

Dacă atunci, la începuturi, comunismul va fi avut ceva pozitiv, ca agent de progres social, ca anti-fascism anti-anti-semitism și ca purtător al unei modernități reale, Paul Cornea, ca tînăr ilegalist, a fost unul dintre cei mai onești reprezentanți ai lui. Nu o neagă niciodată, ba chiar explică, cu amănunte revelatoare, ce însemna adeziunea la UTC în anii războiului, înainte de 1944. Nu e niciodată zeflemitor față de tînărul care umbla prin fabrici să convingă muncitorii să se înscrie în UTC, dar nici duios. Dacă foarte tînărul Ion Iliescu, venit să se înscrie în UTC, îi face în epocă o excelentă impresie (zîmbet cuceritor etc), o lasă așa, nu urîțește retrospectiv impresia, deși profesorul Cornea n-a fost nici pe departe un iliescian, așa cum au fost și sînt încă mulți congeneri. Dar nici conservator n-a fost, dimpotrivă, a fost, îndrăznesc să spun, cel puțin după 65 de ani, adică după 1989, un intelectual de stînga într-o lume în care așa ceva nici nu exista, nici nu avea dreptul să existe. În România post-decembristă e în continuare o rușine, aproape o trădare, să ai ceea ce se cheamă ”alunecări de stînga”. E de înțeles, istoric vorbînd, nici în Spania post-franchistă nu prea te poți numi intelectual dacă ai convingeri de dreapta. Dar Paul Cornea era, intelectual și comportamental, întruchiparea intelectualului progresist, scientist și egalitar (niciodată n-ar fi schițat, de pildă, gestul de a-i săruta mîna unei doamne, niciodată nu l-am auzit făcînd complimente unei colege), era internaționalist în sens cosmopolit (avea, după cum se vede în mesajul despre Florin Manolescu, îndrăzneala de a nu-i disprețui pe cei din exil, dimpotrivă) și avea aceeași relaxare față de granițe cum avea față de noile tehnologii, era preocupat de jobul celor mai tineri, te întreba cum o duci, dacă ai cu ce plăti chiria, nu avea nici un fel de fanatism al inițiativei private, dimpotrivă. În general, nu părea să aibă frici, nici nevoia de delimitări, de constrîngeri specific conservatoare și știa să transmită o sănătoasă mefiență față de verdicte. I-am povestit o dată, după ce plecasem din țară, cum o scriitoare mă avertizase că mă voi ”delexicaliza” și că, în cazul în care voi scrie cărți, nu-mi voi mai găsi locul în nici o istorie literară, nici dintr-o țară, nici din cealaltă. Îi aud și acum rîsul contaminant și îmi amintesc că a zis să nu-mi fac griji, că s-au mai văzut cazuri de desțărați, unii celebri, cît despre scriitoarea respectivă, dacă o preocupa locul în istoriile literare, nu era o persoană fiabilă. Față de mulți intelectuali din generația lui, mai ales cei care reușiseră să supraviețuiască absurdului totalitarist, Paul Cornea avea modernitatea, nonconformismul pe care le-am regăsit apoi la intelectualii de stînga onorabili din Occident. Într-un fel paradoxal, a devenit de abia după 1989 ceea ce încercase să fie imediat după Război și se lămurise repede și dureros că era imposibil, doar că, din nou, în ciuda admirației pe care o trezea, vremurile tot nu erau suficient de libere și nici compatrioții, suficient de onești, încît să-i fi oferit locul care i se cuvenea. Încă o dată, n-a dramatizat, nu s-a plîns, n-a revendicat și n-a dezbinat, ca Adrian Marino, ca Ion Ianoși, ca atîția alții, merituoși desigur, dar nici pe departe de calibrul și de noblețea lui Paul Cornea. 

Și totuși, s-ar putea ca într-o bună zi să constatăm că pe dedesubtul mizeriei umane care a capturat în ultimii ani nu doar politica, ci și multe instituții culturale, care continuă să denatureze receptarea firească a cărților, care face ininteligibil peisajul cultural românesc, pe dedesubtul acestei forfoteli de mediocritate, răutate și prostie, a existat mereu un fel de ștafetă secretă, luminoasă și invicibilă, a oamenilor de calitate, a intelectualilor adevărați, cu bunele și relele lor, cu împliniri și eșecuri, dar autentici, stimulativi și care, prin simpla prezență, au luminat întunericul. 

Rămas bun, domnule profesor!

http://www.contributors.ro/cultura/paul-cornea-așa-cum-l-am-cunoscut/

 

Anuncios

El mismo nombre misterioso: Zamora en España, Zamora en Rumanía

castelul zamora

Vista desde el Palacio Zamora-Cantacuzino de Rumanía

Doy con un artículo publicado en Tribuna Zamora sobre el misterio del topónimo español Zamora. Dicen que los históricos no se ponen de acuerdo, pero barajan las posibilidades de que el nombre de la bonita ciudad de Castilla y Leon se debería a la antigua denominación visigoda Semure, que a su vez tendría relación con el significado de “viejo muro” o que tendría relación con la ciudad africana de Argelia, Zemmora o con un pueblo francés llamado Semur. También ha existido la explicación etimológica de una voz árabe, Samurah que significa turquesa. Todas estas posibles etimologías tienen que ver, históricamente, con las raíces celtas, latinas, visigodas y luego árabes que dejaron sus huellas en la mitad norte de lo que es hoy España.

Pero también hay una posibilidad mas casera y cariñosa, digamos. Los paisanos de la zona tenían una vaca negra a la que llamaban Mora: “Dominada de Sarracenos, la ganó el Rey don Alonso el Católico el año 748, y destruida del todo, la pobló después en el 904 Alonso III Leonés, llamándola Zamora, según el Arzobispo Don Rodrigo, a causa de que pasando en aquella ocasión una vaca negra, a quien llamaban Mora los ganaderos, cierto criado suyo, apartándola, dijo graciosamente: Za Mora, y por esto mandó el Rey que retuviera esta voz y nombre el pueblo que reedificaron”. (Juan Antonio de Estrada).

A mi, como rumana, este nombre, Zamora, me es muy familiar y eso no se debe a la corta distancia que hay entre Salamanca, donde vivo y Zamora, donde solemos comer, en muchos fines de semana soleados, el famoso arroz a la zamorana. No, la familiaridad viene de lejos. En Rumanía existen dos ríos y un monte con el mismo nombre, Zamora, existe luego un barrio cerca de la ciudad Busteni, en los montes Cárpatos, un lugar muy apreciado por su paisaje y por su potencial turístico y también existe como apellido – incluso conocí hace años a alguien de Rumania que llevaba este mismo apellido. Es más: uno de los palacios mas bonitos del Valle Prahova, en los Cárpatos del Sur, construido por un descendente famoso de la familia Cantacuzino, al principio del siglo XX, se llamaba también Zamora, aunque ahora el nombre oficial es Palacio Cantacuzino. Se puede visitar y dicen que merece la pena. Si lo buscáis en Google Maps, está en la Calle Zamora (!) de la ciudad de Busteni.

El antiguo dueño, el príncipe Cantacuzino, varios veces ministro en los gobiernos de Rumania y extraordinariamente rico (su apodo era Nababul, El Nabab), había construido también el impresionante edificio que hoy alberga el Museo Enescu en la Calle Victoria de Bucarest.

Reconozco, lo primero que me pasó por la cabeza cuando supe de esta coincidencia entre la Zamora de España y la Zamora de Rumanía, fue una posible raíz común de origen celta. Eso se debe a una resistente idea mía según la cual la herencia celta, en territorios europeos tan alejados como la península ibérica y la zona del suroeste, es una cosa insuficientemente estudiada. Pero en este sentido no tengo mas que intuición, así que solo me queda buscar en las fuentes serias que tenemos.

Conforme el diccionario onomástico publicado en 1963 por la Academia Rumana, el nombre Zamora (este diccionario lo da como nombre de un monte) viene de un verbo de origen eslavo, a zămorî, que significa morir de hambre (el mismo verbo, a zămorî, que yo no he usado ni oído nunca, aparece, con el mismo significado, en el Diccionario Etimológico de Alejandro Cioranescu). A lo mejor los refugiados en los montes (los antiguos rumanos se refugiaban a menudo en los montes en los siglos posteriores a la retirada de la administración del Imperio Romano al final del siglo III) sufrían por escasez de comida, cosa perfectamente plausible. Pero hay que tener en cuenta también que en los años 50 y 60 del siglo XX, cuando se publicó este diccionario, cualquier coincidencia con el eslavo estaba aprovechada y presentada no como posibilidad etimológica, sino como certeza. Eran tiempos de mucha amistad con el hermano grande del Este, la Unión Soviética y esta amistad influyó no pocas veces en la ciencia (lingüística, histórica) de aquella época. Después de dar como segura esta etimología del monte Zamora de la voz eslava a zămorî, el diccionario indica como coincidencias dos cosas: Zamora, ciudad de España y Zamori, el brujo del Cronógrafo de Cigalá de 1673. No, no se trata de ningún Cigála español (¡no penséis, por favor, en el famoso cantante!), sino de un clérigo rumano con este apodo, Matei Dorothei Cigalá, autor de este curioso manuscrito, donde aparece el brujo llamado Zamori (el manuscrito está en la Biblioteca de la Academia Rumana de Bucarest).

Los caminos se vuelven cada vez mas oscuros y difíciles, los lingüistas históricos saben porque… Sin embargo, podemos salir a un claro de bosque si volvemos a la explicación casera, anecdótica que recordaba al principio y que existe, casi en la misma forma, en el caso rumano. Solo que en vez de una vaca negra se trata de una perrita. Encuentro la historia en un artículo reciente publicado en una revista rumana de divulgación histórica. Parece ser que la familia Cantacuzino, justo cuando se construía el palacio, tenían una perrita de caza llamada Mura. Cuando querían que la perra les trajera la caza, le gritaban: ¡Za Mura! Terminado el palacio, por el amor que le tenían a la perrita, lo nombraron El Palacio Zamora.

Interesante y tierna coincidencia, ¿no?

Alejandro Cioranescu, Diccionario Etimológico Rumano, Universidad La Laguna, 1966
Dictionar Onomastic Rominesc, N.A.Constantinescu, Editura Academiei Republicii Populare Romine, 1963

Sigue leyendo

Sofonisba Anguissola y la novela de Carmen Boullosa

Leo un artículo en El País sobre la pintora Sofonisba Anguissola. Es muy interesante el movimiento reciente de recuperar las historias de mujeres en el arte, pero a veces echo de menos las referencias literarias.
Conozco a Sofonisba de una novela peculiar, casi hipnótica escrita por la mexicana Carmen Boullosa, La virgen y el violín, 2008. Es la historia de las niñas Anguissola, todas especiales y altamente educadas (sobre todo para los estandares de la época) y de Renzo Klotz, herredero de una familia de artesanos de violines. Todos son de Cremona. El retrato de la ciudad italiana de hace 500 años es, a lo mejor, el mayor logro de la novela de Carmen Boullosa:

“El populacho corre la voz, “¡córranle, están pelando en la calle un cuadro de las niñas pintoras!”, y córrenle y córrenle, salen a la calle los artesanos, los criados, las cocineras, hasta el monaguillo y el campanero de la iglesia, los mercaderes, el carnicero con el cuchillo en la mano, todos a ver la pintura que ha pintado la mayor de las niñas de Amílcar, las figuras de aspecto tan real que parece cosa de encantamiento. Cremona admira de lleno a las Anguissola, una chusma menos miserable y más homogénea que la romana. Y la primera de la fila es la latinista, la sabia Partenia Gallerati.”

Los cuadros de la hija mayor de Amílcar, noble italiano suficientemente excentrico como para educar y creer en sus hijas en pleno siglo XVI, fueron atribuidos a varios pintores: Tiziano, Coello, Zurbarán, Pacheco. Eso no significa que no fue reconocida como pintora en su época, el gran Miguel Angél fue uno de sus admiradores, fue pintora en la corte de Felipe II (cuyo retrato hizo, aunque luego fue atribuido a Alonso Sánchez Coello). El flamenco Van Dyck fue a conocerla en 1642, en Palermo, cuando Sofonisba tenía 96 años y estaba ciega, pero “la mano le seguía firme, sin ningún temblor”, disfrutaba todavía hablando de pintura y le aconsejó a Van Dyck que “no tomara la luz de demasiado alto porque las sombras remarcarían las arrugas de la vejez”. He puesto aquí el dibujo que hizo Van Dyck mientras la escuchaba y el retrato que pintó luego a partir de éste.

Volviendo a la novela de Carmen Boullosa, la cual recomiendo a todos los que quieran aprovechar estos últimos días de verano: la leí hace seis o siete años en Madrid y todavía me acuerdo no solo detalles de la época que Boullosa supo dibujar con maestría, a partir de algo que supongo que fue una extraordinaria documentación, pero me persigue también el sonido de la novela. La autora eligió una curiosa perspectiva, la de un narrador omnisciente y misterioso, que suena a veces naíf-vintage, a veces extremadamente sofisticado, muy alejado de los malabarismos posmodernos que suelen tentar a los novelistas históricos no comerciales. Carmen Boullosa se atreve a escribir sin la neurosis del narrador contemporáneo y tiene la valentía de no exhibirse a si misma. Sus personajes actuan con toda la complexidad psicológica de la mejor literatura, en un escenario minuciosamente histórico, pero su novela no es por eso previsible, ni del todo popular, asequible. Diría que es una novela extraña con naturalidad, sin que la autora hubiera hecho esfuerzos visibles para complicar la historia, la narración o el punto de vista. La extrañeza sale de la austeridad misma, de la fluidez con la cual el narrador (contemporáneo nuestro y expresándose en la primera persona plural, a veces con los tics de los venerables narradores de la novela clásica: “Ya iremos a eso depués. Por el momento volvemos a la reación de Miguel Ängel.”) se instala comodamente en un mundo tan remoto y desde allí, sin ningún gesto de grandilocuencia artística, cuenta la vida de una mujer fuera de lo común que vivió en la realidad y revive ahora en la mejor literatura. Pero el cuento en si mismo no es liniar y aquí está otro de los ingenios de Carmen Boullosa. Las pequeñas historias de varios personajes se alborrotan sin producir caos, sino un continuum que emula muy bien el mundo lleno de vida de los artesanos, nobles, clerigos o pueblerinos de la Italia renascentista. Una pequeña historia de una marquesa viuda que no se sabe a quién va a dejar su fortuna se entrelaza con la historia del matrimonio de una noble rescatada del deshonor por un artesano sin títulos y con otra, la del padre de Renzo, noble de pura cepa pero avinagrado por falta de dinero, todo en una avalancha de detalles y divagaciones. La voz del narrador, la de la primera persona plural, se mezcla a veces con unos poemas escritos por una mujer, Magdalena la africana o con la historia escrita en primera persona singular por el hijo del rey de España – unas cuantas páginas de gran belleza que recuerdan el “Bomarzo” de Mujica Láinez. Por encima de todo, la figura de Sofonisba respira paz y tranquilidad, igual que la pintora en vida real. Sofonisba Anguissola supo vivir una larga vida en medio de una sociedad que estaba muy por detrás de su impresionante personalidad y tiene ahora otra vida en una novela inolvidable. Aquí la tenemos en la corte de Felipe II, con su bata de pintora entre las otras damas:

“Entonces, el vestido azul, y sobreimpuesta llevará su bata de pintora. Se la pone cuando pinta; de hecho suele llevarla por los pasillos de palacio, con ella marca una distancia que nadie puede interpretar como altanería, se distingue de las otras veinticuatro damas (siempre prestas a frivolidades y distracciones, expuestas en una vitrina magna para hacerse atractivas a importantes maridos – de hecho quedan ya pocas de las que llegaron al empezar el reinado de Isabel, sólo cuatro en total, y al terminar este período de la vida en la corte sólo quedará una de las que originalmente formaron el cortejo de la reina, además de Sofonisba -), la bata marca su distancia sin causar irritación. No es que sea “más” que las otras, es que tiene un don, no puede evitarlo, se entrega a él sin manchar sus ropas nobles, para esto es la bata.”

Carmen Boullosa, La virgen y el violín, Ediciones Siruela, 2008

Vamos, Simona, vamos, guapa!

 

Primele trei game-uri din primul set nu le-am văzut. Am venit acasă la timp doar ca să văd cum pierde setul. La pauza dintre seturi, A. s-a ridicat de pe canapea să-și ia o bere. S-a întors cînd deja era 2-0 pentru Svitolina, a stat puțin în picioare și a plecat iar, bombănind ceva. Eu am stat nemișcată în aceeași poziție, doar gura mi-am mișcat-o ca să-i mai țin un discurs despre cum e cu încrederea… că n-o țin nervii, zicea el și eu i-am răspuns oțărîtă că pe el nu-l țin nici cît să stea pe canapea. De dimineață scrisesem textul de mai jos, dar cum n-am apucat să-l termin, pentru că aveam oră la dentist, nu l-am pus nici măcar pe blog. Oricum în ultimul timp scriu tot felul de texte pe care le las neterminate, pentru că fug de singurul text important pe care chiar trebuie să-l termin, așa încît am tot felul de preocupări urgente, de la Trump, la USR și la cum era cu flancul estic al NATO. În timp ce Simona pierdea set după set, mă gîndeam că ce bine că nu mi-a dat prin cap să-l trimit cumva la contributors și să reiasă că eu i-am purtat ghinion, că eu am zis că dacă nu mai cîștigă nimic de azi încolo, deja a făcut enorm… Mă gîndeam doar la ploaia de afurisenii din subsol, dacă ar fi apărut articolul și apoi m-am gîndit cum că mai aveam unul, despre USR și Nicușor Dan, că așa scriu eu, în fiecare zi, chit că apoi nu public mai nimic și că iată, e un semn că trebuie să nu mai liniștesc. Dacă din scris nu pot să mă opresc, măcar să nu mai deranjez oamenii cu publicatul. Și s-a făcut 5-1 pentru Svitolina și A. se auzea din curte afurisind. Iar eu o țineam pe a mea, nemișcată pe canapea, cum că Simona e un geniu. Cred că e cuvîntul care mă enervează cel mai mult, după talent. Dar asta e, eu chiar cred că Simona e un geniu, ce să facem, fiecare cu damblaua lui. Nu mă mișcam, căci dacă mă mișcam, îi purtam ghinion. M., care venise între timp de la școală, tot așteptînd prînzul, adormise. Și Simona a început să recupereze. Nu l-am strigat pe A. decît la 5-5. A venit și de atunci încolo n-a mai bombănit deloc. Nu știu cît i-a priit meciul, pentru că eu am comentat încontinuu, că iată cum e ea așa micuță și nu foarte puternică, că iată acel cal pe post de adversar care o fi puternică, nu zic, dar nu gîndește fiecare minge, nu pare prezentă, e doar o masă atletică băgată în priză, pe cînd Simona, iată-i privirea, cu privirea asta nu pierde, nu poate să piardă… și iată-l pe Cahill cum stă ca un sfinx, A. a zis că seamănă cu o cămilă și m-am supărat de parcă mi-ar fi jignit un frate. La începutul setului III A. deja începuse să mănînce singur în bucătărie, M. sforăia încetișor, iar eu mi-am luat inima în dinți și cu degetele încrucișate, ca să nu zic vorba în ceas rău și să revină ghinionul, am riscat un pariu: vino să vezi cum cîștigă setul III la 0! O bate la 0!

Mai jos e textul de azi dimineață:

M-am vindecat de intoleranța față de eșec datorită vecinilor mei din Madrid. Erau oameni discreți altfel, nu-i auzeai chiuind sau petrecînd, de altfel e o prejudecată asta cu gălăgia spaniolilor. E drept, vorbesc tare între ei, dar doar în baruri, la fieste și în general în orele și în decibelii permiși. Au internalizat, în 30 de ani de democrație reală, cîteva reguli simple: terasele nu scot afară scaunele și mesele înainte de ora 11.00, cel puțin în Salamanca e lege, altfel amenda e usturătoare. Unii cetățeni se trezesc mai tîrziu dimineața și nu trebuie deranjați. O situație ca aceea de la București în care profesorii nu-și pot ține cursurile în universitate din cauza concertului de afară e de neconceput. Studenții de la Filologia salamantină s-au revoltat de curînd chiar și împotriva unui obiect artistic pus într-una din curțile interioare, cu ocazia celor 800 de ani ai universității, pentru că le mănîncă spațiul vital. Cei 30 de ani de uniune europeană s-au sărbătorit la începutul lunii mai într-o piață din Salamanca într-o liniște suavă, întreruptă, pentru cîteva minute, de altfel, de sunetul live al unui cvartet care a cîntat, fără microfoane, cîteva piese clasice. Nu s-a auzit nici un telefon mobil și studenții mei, plini de tatuaje, piercing-uri și rebeliunea specifică vîrstei, au ascultat fără să sufle. c

Doar cîteodată vecinii mei din Madrid răcneau de ziceai că vor sparge geamurile și asta se întîmpla ori de cîte ori juca Rafael Nadal. Tenismenul spaniol a avut cîteva sezoane foarte proaste, accidentări, probleme, cădere de formă. Lua bătaie și de la codașii clasamentului, era ceva de nedescris. Nu conta, vecinii mei răcneau la fiecare minge: Vamos, Rafa! Vamos, guapo! Și alte asemenea lucruri duioase, calde, de parcă Nadal ar fi fost o rudă a lor apropiată, un fiu chiar, cineva pe care-l iubești și-l susții necondiționat și cu cît e mai deplorabilă prestația lui, cu atît mai tare strigi și-l încurajezi. Treaba asta m-a marcat profund. Nu răcnesc la rîndul meu cînd joacă Simona Halep, dar, dacă mi-aș putea depăși timiditatea, aș face-o din toți rărunchii. Pentru că, indiferent dacă de mîine încolo Simona Halep nu mai cîștigă nimic, nu mai joacă, se retrage într-o binemeritată vacanță, ei îi datorăm cele mai autentic patriotice momente din ultimii ani. Ei și doar ei, efortului ei personal, probabil și talentului (dar de talente ofilite, sterile e plină România!), puterii ei de a-și depăși, cum se vede limpede că a reușit în ultimul timp, problemele de atitudine. Mi se pare cea mai bună minge cîștigată de ea, aceasta jucată și cîștigată în zgura psihologică. Pentru că aici e de căutat cea mai nocivă influență pe care generații după generații de părinți și profesori intransigenți, severi în sensul cel mai prost al cuvîntului, au gravat-o în mințile copiilor din România. Blestemul performanței cu orice preț azi, iar mîine, în caz de eșec, apocalipsa, dezastrul, oprobiul public. Bipolaritatea practicată fără scrupule, născută din cele mai bune intenții și din decenii peste decenii de pedagogie toxică: dacă cîștigi, te purtăm pe brațe, coroniță și flori la gară, dacă pierzi, ești un zero barat, ne e rușine cu tine. Dacă prestezi exemplar, ai parte de iubire exagerată, cu lăutari și dezmăț, dacă șchiopătezi un pic, uităm că exiști, îți retragem iubirea, privim prin tine. Nu-mi iese din cap expresia cuiva, nu merită să-i spun numele, care, la un moment dat, cînd Simona Halep nu era în cea mai bună formă fizică, a scris într-un editorial că ”se dă lovită în aripă”. Știu, am o sensibilitate exagerată la cuvinte, dar expresia asta, răutăcioasă, care insinuează că sportiva se cam prefăcea, că nu era accidentată, ci doar așa, ”se dădea” accidentată și chiar dacă ar fi fost, nu era mare lucru. Nimic mai scîrbos, mai agresiv, mai coroziv și mai simbolic pentru lipsa totală de fler a multor profesori sau părinți români. Bășcălia asta ca o rugină, ca o colonie de carii… Și cînd, în ciuda ei, în pofida ei și în răspăr cu țara întreagă, ruinată de o mafie de hoți și de proști, în contra sărăciei fudule care face ca terenurile de tenis să nu fie nici pe departe la fiecare colț de stradă ca în Spania lui Nadal în România Simonei, în acest cumul de condiții adverse, Simona Halep chiar există. Orice s-ar întîmpla azi cu Svitolina, vamos, Simona, vamos, guapa!

Noul mal du siècle 21 și consecințele lui la urne

 

Peisajul de după referendumuri, de după alegeri pare un cîmp de bătaie însîngerat, bucăți de corpuri, capete rostogolindu-se, confuzie, mizerie. Intestine amestecate cu noroi. Și încă n-au venit alegerile din Franța… Referendumul din Columbia, cel din Italia, primăria Romei pe mîna lui Beppe Grillo, Brexit, Trump, Republica Moldova cu Dodon, Bulgaria cu președintele rusofil, Austria și Olanda, la limită… PSD, în România, scor istoric.

În ultimii ani am senzația că ne întoarcem din vacanță, cu forțe proaspete, doar ca să constatăm încă un dezastru, să ne uităm la el neputincioși și să ne simțim încă o dată inutili. Ce poți să faci în fața celor 51% care, în toate referendumurile ultimilor ani, par deciși să-și distrugă propria viață și, în mers, și pe cea a celor 49% de concetățeni cu scaun la cap? Nu prea multe… Eventual, ca bun nomad, ca om care nu te-ai băgat la rate, ipoteci și alte sclavii, să te uiți pe hartă și să mai elimini o țară. Ca posibilă rezidență sau ca destinație turistică. S-a dus deci și Turcia… Dus e Istanbulul cu pescarii lui liniștiți, impasibili de pe podul Galata, cu terasele lui cu mese joase și orez mîncat cu mîna, cu bazarul, cu cozile de la Sfînta Sofia, dusă e marea, Bodrum și ale lui all-inclusive pe unde n-ai apucat să calci, fiind rezervate mai pentru bătrînețe, dusă e vizita la Troia mereu amînată. Toate, duse, pentru că 51% dintre cetățenii turci care au votat au hotărît că cel mai bine pentru țara lor e să aibă un nou sultan. Toate, duse, pentru că îți repugnă turismul de rezervație, de tip Cuba. Nu-ți trebuie inteligența lui Einstein ca să știi cu precizie că, în cel mai bun caz, în Turcia lui Erdogan cel cu puteri nelimitate, turismul va mai fi posibil doar sub pază armată și se va adresa doar celor insensibili la mizeria băștinașilor, doar celor care se simt caritabili oferindu-i săpunul din hotel bietei fete care face curat. Pentru toți cei care ne simțim jenați în situații din astea și nu le considerăm ”vacanță”, Turcia a dispărut de pe hartă.

Dacă te uiți bine la Erdogan, aduce puțin cu Dragnea. Au amîndoi un zîmbet sub mustața incertă care ți-l poate face simpatic pe Trump, măcar ăsta hăhăie cu toată gura și nu-și îmbrobodește nevasta, cel puțin nu la propriu. Între un dictator țeapăn, cu aer de provincial fricos, care-și rezolvă frustările pe întuneric, cu implacabilul sadism al reprimatului, al băiețelului slăbuț de care și-au bătut joc la școală colegii mai norocoși și un grandoman narcisist, cu voce tunătoare, prost ca noaptea, dar măcar bine-dispus, parcă mai degrabă e de trăit cu ultimul. Măcar te omoară cu veselie, blitzkrieg, te șterge de pe fața pămîntului scurt, într-un impuls nuclear de moment, așa, pentru că i s-a pus lui pata, dar măcar nu te deprimă lung și încet înainte, nu-ți face viața imposibilă secundă după secundă, cum obișnuiesc satrapii din Orient. Noi, românii, știm cîte ceva despre asta, despre agoniile politice interminabile, despre picătura chinezească (românească?) a dictaturii cîte unui pitic nevolnic, dar care pare etern. Poate că n-ar fi rău să le împărtășim din experiența noastră seculară și votanților occidentali, cît mai avem timp. Pentru că e din ce în ce mai limpede că aceștia sînt deja în linia dreaptă, pe finish-ul care duce spre dezastru. De ce o fac? În general, din plictiseală.

Dintre cei 51% de cetățeni care au votat pentru a-i oferi putere nemărginită lui Erdogan, un procent însemnat e format din cetățeni occidentali. De origine turcă, dar trăitori în Occident sau chiar născuți în Occident. În cazul turc, diaspora nu funcționează ca agent modernizator pentru țara lăsată în urmă, ci dimpotrivă. Explicații posibile? Cea mai frecventă pare să fie aceea a ”neadaptării”. Adică turcii care trăiesc în Germania, de pildă, nu se simt integrați în societatea occidentală în care nu i-a dus nimeni cu forța și se răzbună făcîndu-le cadou turcilor de acasă un dictator. Eu, dacă aș fi un cetățean turc luminat și bon viveur din Istanbul, să zicem, aș pune mîna pe un topor și nu vreau să detaliez ce i-aș face unui diasporean din ăsta ”neadaptat”.

Sigur, în general omul plecat trezește suspiciune, dacă nu furie în omul rămas acasă, e un sentiment firesc, eu, cel puțin, m-am obișnuit cu el.  Aud mereu mesaje de tipul ”și asta dacă tot a plecat, ce mai vrea?” sau ”să nu ne spună ei de acolo cum să trăim noi aici acasă”. Încă e palpabilă furia pesediștilor din 2009 cînd ”Mihaela, dragostea mea” a pierdut alegerile din cauza votului din afară, consecințele acestei furii s-au văzut în 2014 la cozile dramatice organizate minuțios de Ponta la toate punctele de votare din străinătate. Toate sînt de înțeles, din perspectiva micilor dictatori în devenire rămași mofluzi. De data asta, în Turcia, furia e de partea cealaltă a baricadei. Turcii neadpatați din țări ca Germania, turcii plictisiți și frustrați din societățile occidentale, tocmai au întors istoria țării lor de origine la epoca de dinainte de Kemal Ataturk. De ce? Risc și eu o explicație, de data asta împrumutată din istoria literară: pentru că suferă de un nou mal du siècle. Nu le e bine, dar n-ar ști să spună de ce. Se plîng, deși nu au lipsuri esențiale. Se simt marginalizați, deși au pașapoarte UE. Sînt un fel de Baudelaire, sau de Alfred de Musset, dar își varsă spleen-ul pe buletine de vot, nu pe foi albe de hîrtie, plictiseala lor are consecințe asupra vieții concrete a celorlalți, nu asupra istoriei literaturii.

Înțeleg că guvernul turc a dus și o campanie susținută și eficientă întru politizarea diasporei, a se vedea avionul întors din drum din Olanda, plin ochi cu propagandiști pro-Erdogan sau interzicerea adunărilor de aceeași compoziție în Germania, care a dus la indignări multiculturaliste. Cu alte cuvinte, Erdogan a știut să instrumentalizeze acest spleen, acest ennui difuz. O plictiseală care se manifestă de altfel plenar în toată lumea civilizată, în acei cetățeni care și-au rezolvat necesitățile de bază și au nevoie de un thrill suplimentar ca să mai simtă gustul vieții și al adrenalinei, nu e ceva rezervat celor care au schimbat țara. Lovește și în rîndurile cetățenilor care n-au ieșit în viața lor din comunitatea în care s-au născut, a se vedea multele rezultate catastrofale la diverse alegeri, în diverse țări. Oameni plictisiți, care ”încearcă și altceva”, în deplină orbire, împotriva propriilor interese și fără să aibă habar că uneori acest ”altceva” devine ireversibil, sau oricum foarte greu de dislocat, ca fostul șofer de autobuz Nicolas Maduro în Venezuela. Ca toți demenții care o dată ce au apucat puterea, nu se mai dau duși sau cînd se lasă, în sfîrșit, dislocați, se duc cu tot cu piele, ca un plasture prost lipit pe o rană. Și desigur, dacă dislocarea nu se produce de bună-voie (iar acest tip de politicieni cam niciodată nu renunță la putere de bună-voie), dacă au loc revolte, manifestații, dacă intervine străinătatea, fie și cu un articol de opinie, urlă că sînt nedreptățiți, că nu se respectă democrația sau ”votul popular”. Caruselul ăsta sinistru nu se oprește niciodată, iar exemplele istorice nu servesc la mai nimic. Oamenii sînt polictisiți și încearcă, cu voioșie, ”altceva”.

Deocamdată diaspora românească, atîta cîtă s-a putut manifesta prin vot, e un factor de modernizare doar pentru că propaganda pesedistă încă nu a știut să instrumentalizeze această plictiseală, acest ennui. Dar lucrează din greu, mai ales prin agenții BOR. Să fim atenți la acest fenomen.

De curînd am auzit povestea unei foste colege de școală, o fată eminentă, care trăiește de mulți ani în Londra. Am aflat cu consternare că a luat-o pe drumul bisericii, al bisericii otrodoxe. Participă la adunări, excursii și alte picnicuri organizate de rețeaua preoților români din străinătate. Și-a găsit acolo, în mirosul de tămîie, neamul pierdut, sensul existenței. Se simțea, probabil, ”marginalizată”, se simțea, probabil, lipsită de identitate, cine știe… Și și-a regăsit-o așa, în ecumenismul ortodox plin de lumină și de adevăr. Poate că în 2019, la sfatul plin de har al duhovnicului român ortodox din Londra, îl va vota pe Dragnea și va aprinde apoi o lumînare. V-ați mira? Eu nu. Uitați-vă la frații turci, la fel de plini de bune intenții au votat și ei pentru Erdogan. Și-au regăsit identitatea. Au avut parte de o ”roire” (Haydt) plină de satisfacții, cu daune colaterale, dar nu mai contează. Roirea e în sine o experiență de neuitat, rezultatele ei… Să fie acolo, în România. Sau în Turcia.

După ultimul curs înainte de vacanță, am ieșit la o cafea cu cîțiva studenți, printre ei și o fată timidă, politicoasă, de origine română. Intrînd în amănunte, cum se întîmplă în afara sălii de curs, aflu că a venit în Spania cînd avea 3 (trei!) ani. Accent perfect spaniol, vorbește bine românește, dar nu știe să scrie cu cratimă și are probleme de lexic, cunosc genul, am deja o programă diferită de gramatică a limbii române pentru acest tip de student. Sînt un milion de români în Spania, chiar dacă în Salamanca sînt puțini în comparație cu Madrid, aproape în fiecare an apar cel puțin unul, doi de acest fel. Și aproape cu toți dialogul din afara cursului curge asemănător:

  • Și, cum e, cum te simți?
  • Păi nu mă simt bine, nu-mi găsesc locul, parcă nu știu ce sînt, româncă sau spaniolă.
  • Păi ești ambele, nu? E un mare avantaj…
  • Da, dar… cînd mă întreabă cineva, tu ce ești? Parcă nu știu să zic…
  • Dar unde te simți mai bine, în Spania sau în România?
  • Cel mai bine mă simt în vacanță, în satul bunicii din Maramureș.
  • Te cred, dar satul bunicii din Maramureș nu e o țară, e o stare. O stare de bine. Cum e șoseaua pînă la satul bunicii?
  • Proastă, plină de hîrtoape, nu ca aici, în Spania. Asta e clar. Și oricum în România nu e de trăit, nu au de nici unele și la pașapoarte am stat vara trecută patru ore la coadă și mătușa mea pînă la urmă a trebuit să dea și ceva acolo, la o femeie de la poliție.
  • Șpagă?
  • Da.
  • În Spania ai dat vreodată șpagă?
  • Aici, nu, nu, aici nu s-a pomenit așa ceva. Dar totuși…
  • Dar de ce n-ai cerut cetățenie spaniolă, ca să scapi de povestea cu pașaportul românesc? Pînă la urmă e o chestie administrativă, ce ești tu nu e definit de culoarea pașaportului, zic eu.
  • Păi nu știu… dacă nici ai mei nu au, sîntem români, și ei vor să se întoarcă într-o bună zi acasă.
  • Dar tu vrei să te întorci?
  • Acum nu, dar poate într-o zi, dacă se îmbunătățesc lucrurile, da.
  • Eu cred că tu trebuie să te gîndești bine ce vrei tu și cît din ce ți se pare că vrei tu e de fapt ce vor ei, părinții tăi. Chestia asta e uneori înșelătoare.

Cam în punctul ăsta al dialogului eu încep să mă retrag căci deja mi se pare că am intrat prea mult în sufletul ei, al studentei, și asta nu e deontologic. Trebuie păstrată o distanță, chiar și la o cafea, chiar și în afara cursului. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii care intră în intimități, care o fac pe psihologii și pe terapeuții și vor să le rezolve studenilor și viețile, nu doar dilemele de gramatică română. I-aș spune, dacă aș fi mai puțin prudentă, că problema ei e personală, că identitatea nu e neapărat legată de o țară, de un neam, de o apartenență etnică sau religioasă, dar că aceste apartenențe, bine exploatate de inși abili, pot deveni arme, stindarde periculoase, sub care se vor strînge matematic indivizi nesiguri, incapabili să-și asume identități fără etichetă. Fericiți că cineva îi îmbracă într-o uniformă și-i scutește de efortul de a-și căuta singuri, în fiecare zi, haine. Cetățeni care nu știu ce să facă cu ei înșiși, cu timpul lor, cu abilitățile lor, pe care nimeni nu i-a învățat dureroasa disciplină de a face ceva productiv făcă ca un șef să ți-o ceară, oameni, pînă la urmă, care nu pot sta liniștiți cu ei înșiși. Ba chiar se tem de asta rău de tot.

În satul în care mergem în vacanță, avem un prieten bun, un om minunat, un fel de Virgiliu care ne-a introdus în misterele paradisului care e sudul Spaniei. Acest om, cu douăzeci de ani în urmă, a renunțat la o slujbă bine plătită de funcționar de bancă în Madrid și s-a mutat în sud. Și-a construit, mai mult cu mîna lui, cîteva căsuțe, nu mai mari decît niște cabane de lemn și trăiește din turism eco. Trăiește frumos, minimalist, ideal. Așa ni s-a părut pînă mai acum doi ani, doi ani și jumătate, cînd nu știm exact ce i s-a întîmplat și s-a convertit. Nu la catolicism, pentru că e un anti-clerical convins, ca mulți din generația lui, ci la un fel de religie politică despre care nu vreau să vorbesc acum. Pentru mine rămne un mister psihologic, dar probabil sînt încă prea crudă, prea lipsită de experiență ca să înțeleg ce s-a petrecut cu el. Cineva apropiat zice că e vorba de plictiseală. Pentru că și în paradis te poți plictisi. Deși a rămas prietenul nostru, deși ne bucurăm la fel de mult de cîte ori ne vedem, evităm discuțile politice. Zilele trecute am vorbit însă despre justiție, fiind eu, cu exemple, cu bibliografie, o admiratoare a sistemului spaniol. El, om deștept, trebuie să mă credeți pe cuvînt, zice:

  • Una justicia de mierda que tenemos aqui en Espana…

Cred că a înțeles toată lumea ce crede prietenul nostru despre justiția spaniolă. Ciudat e că el tocmai a cîștigat un proces, un proces complicat, împotriva fostei soții, care pretindea, cu destule argumente, de altfel, o recunoaște chiar el, anumite despăgubiri din partea lui. Filmul procesului îl știm de la el, a fost sinuos, a implicat o mulțime de martori, pînă la urmă justiția spaniolă, în ultima instanță, i-a dat dreptate lui. N-a avut nici avocați faimoși, nici n-a corupt vreun judecător, pur și simplu a cîștigat, reușind să dovedească ce era de dovedit. Și atunci?

Îmi explică că da, el a avut noroc. Cum noroc cînd ai trecut prin patru tribunale diferite? Noroc, zice  convins. Da, eu unul nu mă pot plînge, dar avem, în Spania, o justiție de mierda. Dixit. Știind cam ce cred eu despre Spania și cum, după opt ani de trăit aici, o apăr mai ceva ca un cristiano viejo de pura cepa, nu mai continuă cu vaietele și catastrofismul. Dar cam știu ce ar urma. Spania e iadul pe pămînt, sărăcie, inegalitate, justiție de mierda, casta etc. În jurul nostru fîlfîie palmierii, sînt 30 de grade, iar cerul are o culoare indescriptibilă. Din perspectiva mea, prietenul nostru are toate, dar absolut toate condițiile obiective pentru a fi pe deplin fericit. Și totuși…

Toate astea nu înseamnă că nu există probleme reale. Că inegalitatea, sărăcia și în general imperfecțiunea sistemelor socio-politice în care viețuim nu e o treabă cît se poate de adevărată. Probabil unii turci se simt marginalizați în Germania, iar pentru unii dintre românii care trăiesc în Spania de la trei ani identitatea proprie reprezintă o provocare, mai ales cînd e greu de dibuit nu doar între două limbi, două culturi, două țări, ci și printre aburii unei adolescențe prelungite. Dar, în ciuda oricăror probleme reale, plictiseala face ravagii. Obișnuința cu binele, cu libertatea, cu starea de confort, fie el și minimal, lovește năpraznic. Se cere un efort uriaș de voință, o disciplină de fier, pentru a putea trăi mult timp, fără s-o iei razna, în cea mai bună și în cea mai frumoasă dintre lumi.

Ce lipsește României: o presă care să aibă curaj să fie serioasă

 

Ziarul El Pais, unul din stîlpii democratizării Spaniei post-franchiste, deși nu mai e ce-a fost, spun unii, se ține încă departe de pragul neseriozității tabloide . De pildă, deși e cît se poate de critic cu populismul Podemos, se abține de vreun an și jumătate să preia știrile legate de ceea ce deocamdată doar se bănuie a fi o finanțare dubioasă, externă, a acestui partid. Dovezile filtrate din investigația încă în curs, preluate de majoritatea celorlalte publicații spaniole, sînt destul de convingătoare. Deși a contre coeur, admir stăpînirea de sine a acestui ziar. Cînd se va dovedi indubitabil că Podemos a beneficiat de mărinimia lui Hugo Chavez et comp., n-am nici o îndoială că El Pais va prelua pe larg. Pînă atunci, își ține rangul, deși, repet, numai de simpatie față de Pablo Iglesias nu pot fi bănuiți editorialiștii săi.

Nu cred că există un echivalent al acestui tip de ziar în România și asta nu doar pentru că, probabil, nu există în tot estul Europei o structură de presă de o asemenea anvergură, ci și pentru că ar fi greu de păstrat o linie atît de dreaptă în ceea ce privește cenzurarea știrilor neacoperite, o atît de strictă prohibiție a senzaționalului, atunci cînd nu e acoperit încă de dovezi. În România citesc și aud de multe ori, prezentată ca banalitate, ideea că ”dacă cutare n-a greșit, nu-i nimic, dovedește și gata”, ca și cum nu procurorul trebuie să dovedească înainte de a acuza (măcar cît să poate formula acuzația!), ci oricine poate acuza orice, victima trebuie să se conformeze și să dovedească ce n-a făcut. Dincolo de putere financiară, anvergură și alte lucruri de felul ăsta greu de realizat, diferența între presa quality și cea de mică sau mare bîrfă o trasează discernămîntul redactorului-șef cînd decide să piardă audiență nepreluînd orice prostie, pentru că se gîndește, pe termen lung, la menținerea calității. Legea asta simplă e valabilă în orice negoț, dar în cel de presă, cînd nu se respectă, poate costa scump, pînă la costul degradării sau chiar al imposibilitării democrației.

Toate exemplele care urmează au fost găsite în publicații serioase din România. Înainte de indignarea față de știrea în sine, m-a indignat preluarea ei.

Recent, Raluca Prună a spus că ”a mințit”, fiind nevoită să susțină o ”bună intenție moștenită” de la guvernul anterior, aceea a construirii penitenciarelor pentru care, în fapt, nu există bani. Doamna de la CSM deja sare la gît, la fel toată presa, iată mincinosul din guvernul tehnocrat! Nimeni nu pare să fi făcut, înainte de a prelua știrea, o analiză simplă a frazei.

Vă mai amintiți de prestația Cristinei Guseth din Parlament, cînd o ceată de inși agresivi, care îi puneau întrebări insinuante, pe care doar un spion antrenat la cele mai înalte standarde ar fi putut să le suporte fără să-i vină să dea cu pumnul? Ei bine, dacă aducem acest exemplu la lumină, vă garantez că numeroși oameni, bine intenționați, inteligenți și care vor cu adevărat binele comunității care se numește România, vor spune: haide, domnule, că asta a fost chiar penibil! Adică Cristina Guseth s-a făcut de rîs, indubitabil, a fost ceva deplorabil etc, etc. Sigur, Cristina Guseth și-a pierdut firea, s-a bîlbîit, la un moment dat s-a făcut că nu mai aude, s-a blocat, s-a închis în sine. Nu a spus și nu a pretins nimic greșit, nimic amendabil, nu a dovedit nicicum, prin cele emise, că vreunul din atacatori ar fi avut cea mai vagă urmă de dreptate. Această doamnă, pe care n-o cunosc personal, nu a putut, din motive psihologice, să facă față avalanșei de răutate, de minciună, de perversiune a gîndirii și a vorbei. Probabil că pentru a fi ministru se cer și asemenea calități (sînge rece pînă la actorie de Oscar), dar îmi place să cred că altele sînt calitățile esențiale. Nu a fost nimic penibil în ce a spus, a fost doar spectacolul trist al unei sensibilități ultragiate, care, implicit, a dat măsura incredibilei cantități de minciună și răutate care se revarsă asupra oricărui om bineintenționat într-o societate pervertită aproape complet așa cum este cea românească la nivelul ei public și politic. Nimeni, din cîte îmi amintesc, nu a apărat-o pe Cristina Guseth sau cel puțin nimeni dintre cei care contează, uitînd că ea nu era acolo, în primul rînd, ca să facă față cu succes unei bășcălii corozive, ci ca să implementeze niște măsuri necesare, urgente, esențiale, despre care am bănuiala că știa cîte ceva. A prevalat nesimțirea pe care băieții lui Ponta o au din plin (ca să nu zic că le umple complet și fără rest recipientul), iar ceilalți nu își pot permite, în România, să n-o aibă deloc. Și pentru că nimeni și nimic nu încurajează constant ideea că nu, nu e nevoie de nesimțire în primul rînd, ca să faci bine unei comunități, prejudecata cum că actoria și nesimțirea sînt calitățile prevalente persistă.

Dacă am aduce vorba despre fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, iarăși, sînt sigură că o mulțime de oameni din zona decentă a opiniei publice ar concede, cu jumătate de gură, că da, Vlad Alexandrescu este un intelectual de mare clasă, dar, totuși, ca om politic… a făcut greșeli impardonabile etc. Chiar și măsuratul Iohannis a întărit prejudecata. Au dreptate? Nu, dar, trebuie să te uiți înapoi la fapte și la declarații ca să susții cu argumente ”greșelile impardonabile”, iar asta, în țara plagiatului și a voioșiei lipsei de probe, a nepăsării față de verbul ”a cita” (un moft intelectualist!) e un fel de pierdere de timp cu care nimeni nu se încurcă. Vlad Alexandrescu nu a făcut nici un fel de greșeli impardonabile, cu excepția aceleia, să zicem, de a nu-și fi căutat un purtător de cuvînt genial, de o creativitate cu totul ieșită din comun, apt să se plieze și să reproducă limbajul contorsionat, infinit nuanțat care să poată scoate la lumină fapta bună, corectă, din păienjenișul de răstălmăciri cu care se ocupă aproape toată presa din România. Dar există în realitatea obiectivă un asemenea purtător de cuvînt? Mă tem că ar trebui făcut un casting internațional și nici așa n-ar fi ușor de găsit persoana potrivită. Vlad Alexandrescu a fost cel mai bun, onest, inteligent, curajos ministru al Culturii de după 1989. Era aur curat pentru mocirla în care se scaldă sistemul cultural românesc. Eșecul său politic dă măsura directă a eșecului normalității în contextul anormalității care a contaminat aproape tot. Actualul ministru al Culturii pare mult mai hîrșit, mai rezistent în fața agresivității, dar pare și mult mai tranzacțional. Iar cînd tranzacționezi prea mult cu hoția dovedită, mă tem că pașii spre asanare vor fi minusculi, dacă nu imperceptibili. Dar scandal, desigur, nu va mai fi. Nici prea multe schimbări, în consecință.

Declarațiile lui Gabriel Liiceanu, emise cu ocazia primirii unor medalii oferite de fostul președinte Traian Băsescu unor intelectuali, au fost și sînt obiectul oprobiului. La fel cum se repetă la nesfîrșit că Patapievici l-a făcut pe Eminescu ”scheletul din dulap”, se repetă pînă la amețeală că Liiceanu a comis ”omagii”, ba chiar, cei mai îndrăzneți, merg mai departe: nu ar fi nici o diferență între Gabriel Liiceanu și Popescu-Dumnezeu, Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Asemenea comparații sînt la fel de uluitoare ca aceea implicită din metafora ”Voiculescu, deținut politic”. E la mijloc o forțare atît de totală a logicii comune, o distanță atît de imensă între termenii comparați, încît rezultatul ajunge să fie amuzant, pentru că absurdul, cum bine știți din ”Cîntăreața cheală”, poate provoca rîsul. Și atunci, în această stare de bine pe care ți-o dă amuzamentul, cei lipsiți de frîne ajung să și creadă ceea ce se spune, să creadă textual, să transfere în realitatea obiectivă, delirul. E ceea ce fac psihoticii, este exact ceea ce se întîmplă în România în ultimii ani. Opinia publică se instalează în starea de bine pe care ți-o oferă, temporar sau permanent – depinde de gravitatea psihozei – delirul, construcția cu totul paralelă și exterioară realității, iar cei care se încăpățînează să rămînă în afara cercului magic resimt progresiv o stare de uimire, de revoltă, de exasperare, de însingurare și de deznădejde. E normal. Într-un stabiliment psihiatric, normalii sînt nelalocul lor.

Cu asemenea răstălmăciri incredibile și cu un asemenea nivel de înțelegere a unui text din partea presei și din partea preopinenților politici, nu se poate conduce o țară. E imposibil, pentru că nu poate exista comunicare, e dadaism curat, un dadaism crezut pe cuvînt, nu un joc cu mize artistice.

Guvernul Cioloș este cel mai bun de după 1989, dar ar putea să fie adus în România, mîine, cel mai bun guvern posibil de pe planetă, numai unul și unul, impecabili toți, ideali; cu răstălmăcirile care se practică, România ar rămîne la fel de neguvernabilă. Cu o presă care, chiar și în cea mai curată zonă a ei, nu îndrăznește să aibă suficient curaj pentru a-și asuma discernămînt, cenzura bunului simț, cenzura politeții, auto-cenzura respingerii aberației, chiar dacă prețul, pe termen scurt, ar fi acela de a părea partizană, fără această manivelă deci, biela, guvernul acela perfect, ar fi la fel de neputincios ca acest guvern Cioloș.

Avem, pentru încă cîteva săptămîni, în România, un guvern de lux și un miracol a cărui dimensiune e palpabilă mai ales dacă spunem simplu, așa cum vor spune cronicile cîndva, guvernul Cioloș a venit după guvernul Ponta. (Probabil, dacă voi ajunge într-o zi suficient de cunoscută încît să mă bucur de atenția răstălmăcitorilor, ceea ce tocmai am emis va fi trecut pe lista de ”omagii”!). Cînd, în 2010, diplomații străini cu care mă întîlneam la Madrid îmi spuneau cuvinte de laudă la adresa țării mele, care trecuse de criză cu un preț pe care l-au plătit apoi din greu cei care și-au asumat curajul unei austerități fără precedent, mă umflam în pene, trebuie să recunosc. Dar totodată, româncă fiind, cu puternice, mai ales pe atunci, rădăcini fataliste, simțeam și adierea premoniției: nu va dura, e prea frumos ca să dureze. Putea rezista țara mea, atît de plină încă de toxinele ceușiste, cu un prim-minstru ca Ungureanu? Cu un președinte ICR ca Patapievici care nu se uita nici măcar o dată, nici măcar în treacăt, nici măcar cu prețul vreunei mici bîrfe răutăcioase, la culoarea politică sau de opinie a scriitorilor invitați? Putea rezista în funcție un președinte ICR care era atît de… naiv (deși cuvîntul e nedrept, era de fapt doar corect într-o lume majoritar incorectă) încît să semneze invitația unui scriitor ca Stelian Tănase, care tocmai îl bălăcărise, nu mai știu cu ce motiv? S-a dovedit că nu se putea și s-a dovedit mai repede decît calculasem eu, chiar pesimistă fiind. Ungureanu a devenit, foarte curînd, chiar pentru minți pe care le credeam lucide, beneficiarul fondului de protocol care achiziționa creme de corp și carne de vacă sfîntă, iar Patapievici, primitorul unui scuipat cît de poate de real într-un hipermarket, în timp ce Tănase se jura pe unde apuca că niciodată nu-l invitase instituția numită ICR la vreun eveniment (personal îi căutasem un hotel care să nu-i pută și care să se încadreze în bugetul legal, executînd numai eu știu ce negocieri cu hotelierii de lux din Sevilla – era în mai 2011). Și lucrurile au rămas pînă azi, să nu ne facem iluzii, așa cum le-a stabilit Stelian Tănase, nu așa cum au stat în realitate. Nu e greu de imaginat că se va întîmpla la fel cu guvernul actual, cu Dacian Cioloș însuși, daca, așa cum se poate omenește prevedea, nu va mai fi prim-ministru după decembrie 2016. Deja s-a întîmplat cu Cristina Guseth, cu Vlad Alexandrescu, cu Raluca Prună, cu Mircea Dumitru (care duce în cîrcă suspiciunea de hoț intelectual și de fost securist, adică perfect opusul realității sale existențiale), cu Gabriel Liiceanu, cu Vladimir Tismăneanu (vă mai amintiți de ”homo brucanus”? E la locul lui, așa cum l-a emis acel individ în acea revistă pentru care eu aș fi băgat mîna în foc în urmă cu zece ani și care nu și-a cerut scuze nici în ziua de azi!).

Și atunci ce e de făcut? Mai bine zis, se poate face ceva? Nu-mi trece prin cap decît o singură soluție, dar ea e departe de a fi fezabilă și oricum nu pe termen scurt. Dacă conspiraționiștii ar avea o cît de mică dreptate atunci cînd spun că există interese transfrontaliere pentru ca România, acolo unde se află ea geografic acum, între Ungaria, Polonia și Rusia, să rămînă rezonabilă, ar trebui ca aceia care conspiră și care țin de cîrmă spre apele liniștite sau măcar rezonabil semnalizate ale democrației, să investească într-un ziar. Într-un ziar onest și, mai ales curajos, puternic financiar, pe hîrtie și on-line, cu multe, multe pagini. Eventual cu televiziune și radio atașate. S-ar găsi destui jurnaliști care nu și-au pierdut capul din 2012 încoace, iar într-o structură puternică, cu aplomb, așa cum este în alte țări o asemenea instituție de presă, ar avea poate și îndrăzneala de a-și duce pînă la capăt curajul. De a-și asuma discernămîntul care respinge aberațiile, pentru că instinctul de a le recunoaște îl au încă intact. Ceea ce le lipsește este forța de a fi încăpățînat, de a-și asuma riscul ca, închizînd ușa, nepreluînd zvonul, să treacă drept partizani, lipsiți de neutralitate, lipsiți de acea imparțialitate romantică care bîntuie multe minți românești și care nu există nicăieri în lumile adulte. Și nici în presa serioasă, nu pentru că ea n-ar fi fundamental onestă, ci pentru că presa serioasă, puternică, la fel ca omul care-și asumă maturitatea, știe că uneori, pentru a nu încuraja delirul, trebuie să nu-i dai glas, nici măcar prin preluarea neutră a unei „știri”. Să te faci că nu auzi. Să nu dai importanță. Să dai block pe facebook, cînd ai suficiente bănuieli că e vorba de rea intenție. (O prietenă îmi spune că sînt ”nedemocratică” făcînd asta, că pe facebook trebuie să se poată exprima toată lumea… Iar eu îi răspund că îmi asum riscul ăsta, să fiu considerată nedemocratică, eventual fricoasă, retractilă, etc, cel puțin la mine pe pagină. Pentru că un cont de facebook, ca un organ de presă, ca orice loc public condus de o ființă umană cu discernămînt, adultă, nu este un dat, ci este exact ceea ce faci tu din el. Iar dacă vrei să placi la toată lumea, atunci mai bine nu-ți asumi responsabilitatea de a te exprima public, aștepți să mai crești, să te mai maturizezi.)

O presă serioasă, cu adevărat quality, nu e doar aceea care nu insultă și nu vorbește urît, ci e, în primul rînd, aceea care știe să dea block, care își asumă decizia să nu preia orice prostie, orice zvon, nici măcar sub formă de știre. Care merge înainte neabătut, încrezătoare în cele cîteva principii de bază ale jurnalismului de calitate dintotdeauna, ca un terapeut stăpîn pe meseria lui în fața delirului elaborat, uneori extrem de atașant, al psihoticului pe care-l are în față. Dar o țară întreagă e mult mai mult decît un simplu pacient. O țară nu se poate vindeca cu terapeuți singuratici, răspîndiți prin on-line, cu cîteva minți lucide, care clamează în deșertul facebook-ului sau prin bloguri. O țară se vindecă, după atîția ani de minciună, cu ajutorul unui vast spital, împărțit în secții și subsecții, cu o instituție care, prin forța ei financiară și prin discernămîntul celor care o conduc, e în stare să asigure protecție celor care lucrează în interiorul ei. Un ziar care să facă, în România, munca de educație civică pe care a făcut-o El Pais în Tranziția spaniolă, nefăcînd, în mod direct, educație, ci doar presă de cea mai bună calitate. Asta e ce lipsește României în acest moment de răscruce. Există vreun Licurici care să nu fie suficent de ocupat cu propriii pacienți încît să investească în așa ceva? Mă tem că nu. Așa cum, personal, nu prea cred nici în conspirații, deși cîteodată îmi place să-mi imaginez că România e suficient de importantă geostrategic încît să beneficieze de așa ceva, deși știu că e doar o reverie ca aceea a bunicilor noștri care, pînă tîrziu în anii 60, așteptau americanii.

În scandalul din jurul USR, toată lumea e, în sfîrșit, sinceră

Urmăriți, dacă puteți, scandalul creat în jurul USR. Toată lumea, și de o parte și de alta, spune adevărul. Fiecare are dreptate. Literalmente, cred că toate afirmațiile, ale unora și ale celorlalți, luate separat, corespund realității – atît de complex-urîtă e realitatea literară românească! Un coridor fără ieșire, vorba lui Bolaño, doar că lipsită de un Bolaño. Dar, acum, fiecare pe felia lui, spune adevărul. Merită ascultat, eventual cu un antiemetic la îndemînă. După atîta timp de prefăcătorie… E un moment rar, chiar dacă dezgustător. Să-ți vezi confirmate atîtea bănuieli, atîtea intuiții… eu, cel puțin, nu speram la o atare orgie a sincerității, atît de curînd. Toți sînt exact așa cum sînt și mi se pare foarte generos din partea lor că ne și lasă să vedem, la lumina zilei, ceea ce doar se șoptea pe coridoare. Știu că nu vor avea de pierdut din asta, cum bine zicea cineva, în România reputația e imposibil de pierdut, vor ieși curați ca lacrima peste un timp, puși pe treabă. Aceeași treabă: bătaia pe locuri la mare în vilele de creație, pe premii, pe jumătatea de pensie, pe locul de pus sicriul în holul USR, pe apelativul „maestre”, pe succesul la poetele din provincie, pe senzația de nemurire pe care și-o dau reciproc ca pe un virus, o dată cu carnetul de membru. Exact aceeași pradă și exact aceleași comportamente ca ale politicienilor, doar că pe o miză mult mai mică. Una micuță și tristă. Dacă printr-o minune ar apărea un Bolaño capabil să descrie toate astea, el ar trece neobservat sau, mai rău, ar fi sacrificat în toiul luptei, ca bebelușii transformați în bîte din Țiganiada.