Archivo de la categoría: Uncategorized

Cîteva reflecții despre ziua de ieri

Ieri din nou am simțit nevoia să înțeleg ce e România. Mi se întîmplă des din 2012 încoace. Sînt zile în care acolo, la București se întîmplă ceva care nu face sens în lumea obișnuită, banală și reflexul vechi, imposibil de eradicat, e să caut o carte care să-mi explice ce și cum. Poate că nici măcar n-am nevoie de o carte, ci mai degrabă de o poveste, de o frîntură de experiență proprie, ceva trăit de mine în mod direct și care nu așteaptă decît să fie făcută inteligibilă într-o înșiruire narativă, cu cap și coadă, con pies y cabeza, cum zic vecinii mei spanioli, dar pentru că e greu să stau și să scriu poveștile astea, mă reped la o carte deja scrisă, poate, cine știe, acolo găsesc explicația. Revelația. Enigma rezolvată.

Cîteodată mi se pare că jonglez cu cărțile din bibliotecă, cu cărțile de istorie, cu eseurile, cu analizele (ah, cred că în biblioteca de jos e una care se cheamă Nevroza balcanică, poate că n-ar strica să arunc o privire…) exact ca ăia care jonglează cu cărțile de tarot, să tragem una și să vedem ce ne rezervă viitorul. În Madrid, acum cîteva zile, la un semafor, ne-am holbat increduli la un magazin pe care scria Pregunta al tarot, deci cineva cîștigă suficient din treaba asta cu tarotul ca să poată plăti o chirie de spațiu comercial în centrul Madridului, există oameni care se duc, plătesc și așteaptă ca altcineva să le spună încotro o ia viața lor după cum indică cartonașele cu temperance, the hanged man, the fool, wheel of fortune, the magician… Ne simțim superiori, oameni care am depășit gîndirea magică. Dar dacă facem, de fapt, același lucru?

Cartea pe care am scos-o ieri din bibliotecă: Istoria comparată a statelor comuniste de Jean-Francois Soulet. Citită acum cîțiva ani, uitate majoritatea amănuntelor, dar ceva îmi spunea că acolo e de găsit misterul. Ce a avut România special în anii comunismului, cum a fost în 1989, acolo e de căutat și de găsit răspunsul la întrebarea chinuitoare: de ce  e România atît de jodida? Cum se poate să se întîmple iar și iar același scenariu absurd: un idiot, semi-analfabet, din sudul profund, pune mîna pe putere, se îmbogățește, dar nici măcar nu se mulțumește cu asta, nu e suficient că-și poate etala în voie averea ilicită, iubita tînără și restul podoabelor, ci, metodic, distruge, cu ajutorul acoliților, ani și ani de muncă susținută, de europenizare pas cu pas a acestei mari și nătînge țări din Europa de Est. O desface în bucăți, apoi rînjește satisfăcut. Mii și mii de oameni, care în alte circumstanțe, în alte decoruri, ar fi oameni normali, obișnuiți, poate chiar performanți, îl ajută cu sîrg, cu ingeniozitate, cu o enormă frică camuflată, raționalizată în sintagme de tipul ”toți trebuie să mîncăm o pîine”, ”nu putem noi schimba lumea”, ”avem copii de hrănit”, ”așa a fost întotdeauna pe plaiurile noastre”, ”nu te poți pișa împotriva vîntului”. Îmi dau seama că toate expresiile pe care le-am înșirat sînt specifice acelora care au totuși o urmă de luciditate, care își dau seama că totuși ceea ce fac nu e tocmai moral, nici corect, dar se adaptează, pentru că le e frică. O frică imensă, care și-a pierdut de mult obiectul, care merge pînă la frica absurdă de a da un like la o postare cu care ești de acord, dar… cine știe, mai bine să fim prudenți. E ca și cum îndemnul papei Ioan Paul al II-lea din anii 80, celebrul ”Nu vă fie frică!”, n-ar fi ajuns niciodată pînă la București.

Însă mai sînt unii care chiar cred că e bine ce fac, ermetici în turnurile lor strîmbe, zidite prost, dar se pare durabil (cel puțin durabil în comparație cu durata unei biete vieți omenești), care spun: la noi e calea și adevărul și viața, noi construim (cariere, bani, prestigiu social – adică aproape, cu o minusculă excepție, aproape toți parametri după care se judecă, psihiatric, o viață normală, împlinită!), noi sîntem cei care facem să se miște lumea, cel puțin lumea românească, restul, ăștia ca tine, dați din fleancă, cei mai mulți împrăștiați prin diverse colțuri de lume, plecați, exilați, cam suferinzi la capitolul identitate, niște izmene pe călător, pe cînd noi am rămas aici în România, stilpi ai societății. Oameni de nădejde, cu case, copii, familii tradiționale, cariere și venituri grase, oameni care se bucură și rîd în barbă că ieri, în Piața Victoriei, n-au ieșit decît 500 de cetățeni să protesteze împotriva planului de distrugere a singurei reușite românești post-1989, Justiția, anti-corupția.

Am pierdut o jumătate de oră, ieri, uitîndu-mă pe profilul de facebook al fiului ministrului Justiției, recunosc că în minutele de enervare de după citirea știrilor cu schimbările de legi făcute de ta-su și după ce citisem alte relatări despre cum s-a făcut băiatul ăsta asistent universitar în universitatea condusă de babaca, am avut impusul ușor anti-social de a-i pune, public, o întrebare, tînărului. Întrebarea ar fi fost una simplă, eventual în engleză, că vine mai comod: Domnule Ionuț Alexandru Toader, how are you today? Feels good? Dar m-am calmat. Ar fi nepoliticos să fac asta și apoi e tehnic imposibil pentru că tînărul cu fruntea înaltă, care promite o chelie la fel de impunătoare ca a tatălui, nu e printre prietenii mei, deci nu-l pot tagui. Apoi, sînt  sigură că n-ar avea nici o tresărire, e din categoria copii-perfect-idiotizați-de-părinții-lor, ca fiul lui Adrian Năstase sau ca fiica nu știu cărui deținător de pensie specială, plus salariu necuvenit, care se arăta dezgustată de ”atacurile” la pensioara lui tătuca. Sînt copii fără nici o resursă personală de rebeliune, fără nici o posibilitate de chestionare a cotețului plin de rahat în care au crescut. Nu știu cum miroase în afara lui și cred că a trăi în cloaca lor puturoasă e singura posibilitate de viață. Devin feroce cînd simt că cineva le atacă adăpostul. Tînărul Toader, căruia prietenii se întrec în a-i spune cît e de genial ca jurist, de impecabil ca om al legii, se simte perfect în jobul lui de asistent universitar doctor la universitatea de familie (poate doar puțin trist că e doar asistent, la valoarea lui, dar prietenii binevoitori îi fac discret cu ochiul, să treacă zavera și rezolvăm și asta, un tînăr atît de dotat să nu fie conferențiar înainte de 30 de ani, ar fi o nedreptate flagrantă!). Cu ceva timp în urmă, tînărul Toader, alături de tatăl vizibil emoționat, amîndoi cu frunțile înalte ușor transpirate, a depus jurămîntul de notar. Ce emoții, ce moment gingaș și de neuitat, numai bun de imortalizat pe facebook, tînărul vlăstar al celebrei familii de juriști ieșeni, face primii pași în carieră… Asemenea edificii de minciuni și ipocrizie, construite cu sîrg și cu răbdare, în zeci de ani de persevernță, în care se amestecă doze importante de iubire paternă reală – toate primatele își protejează progeniturile, e firesc – oarecare competență autentică (sînt convinsă că seniorul Toader a memorat suficiente texte de lege încît să merite, cel puțin la o privire superficială, respectul concetățenilor și al acelor colegi care caută să-și liniștească conștiințele în timp ce ling dosuri, cu fraze de tipul ”ăl bătrîn e imabatabil în penal, o capacitate, o enciclopedie umblătoare”), nu se dărîmă pentru că vii tu, un coate goale, să le spui că nu fac bine ce fac.

Dar totuși,  dacă m-aș întîlni cu juniorul Toader cel cu fruntea înaltă într-un context oarecare (recunosc că mi-a trecut prin cap chiar să-i trimit o invitație de prietenie pe facebook, convinsă fiind că n-are de unde să știe cine sînt și că nu-și va da osteneala să se uite pe timeline-ul meu și să constate că sînt înclinată spre a critica modelului său de viață), dacă deci l-aș avea pe Ionuț Alexandru ăsta în fața mea, ce anume i-aș spune? Ce carte de tarot aș scoate ca să-i arăt că e deja un hanged man și că, dacă nu cîrmește la timp, destinul îi e pecetluit? Întrebări dificile, mai bine ar fi să-mi văd de ale mele, chiar și această jumătate de oră pierdută ar trebui să mă doară ca o cheltuială fără cap. Ce-mi pasă mie, chip de lut, de bolgiile acestor ipochimeni care se simt nemuritori pentru că au îndoit trupul muribund al unei țări care le oferă iluzia că sînt stăpîni, că rule the world?

Știu că nici o carte n-ar fi în stare să-i zdruncine în convingerile lor osificate pe copiii ăștia născuți și crescuți în privilegiile sîrguincios construite și menținute de părinții lor iubitori, dar totuși eu trag o carte, pentru că nu pot altfel și pentru că, cine știe, pe undeva mai am o urmă de gîndire magică. Dacă totuși…

Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre… Sublinieri, amănunte pe care le uitasem: după 1989, Bulgaria a avut un Iliescu al ei, pe nume Petăr Mladenov, cu aceeași traiectorie ca a lui Iliescu, doar că el a rezistat pînă în 6 iulie 1990, cînd și-a dat demisia și filosoful Jeliu Jelev este ales șef al statului, din partea opoziției. În România, Iliescu era consființit cam în aceeași perioadă șef absolut, cu ajutorul minerilor, ales și reales, de trei ori, președinte. De abia în 1996 a fost nevoit să se dea de-o parte, temporar. Altă deosebire, tot în favoarea bulgarilor: Partidul Comunist Bulgar s-a transformat, singur și la vedere, sub mîna acestui Mladenov, în Partidul Socialist Bulgar. Concesii, renunțări la dogmatisme, în fine, schimbare la față, clară, limpede, asumată. Au cîștigat primele alegeri cu 47% dar au pierdut apoi în iulie 1990 datorită presiunii opoziției, care și ea era divizată, ca în România, dar probabil nu atît de divizată.   În România, Partidul Comunist nu s-a transformat niciodată, la lumina zilei, în Frontul Salvării, nici în PDSR, nici în PSD, nu! Minciuna a fost și a rămas ermetică, prefăcătoria, deplină și iluzia menținută cu sîrg de toți tovarășii. Niște idioți utili, așa cum arătau ei la începutul anului 1990, acceptînd să facă parte din Frontul Salvării Naționale, au ajutat, probabil fără intenție, cel puțin la început, făcătura lui Iliescu și marea amăgire. Vezi Doamne, nici vorbă de partid comunist îmblînzit, reformat, cu ceva cenușă în cap, nu, ci  o emanație nou-nouță –  un fel de maimuțăreală de forțe de opoziție, dizidente, nu un Mladenov, ci un Havel s-a vrut tovarășul Iliescu! Unii au crezut și mai cred și azi în gogorița asta. Bulgaria, cu greu, s-a eliberat de spell. România, ermetic prinsă în spell, dar cu revoluție, morți, copil cu steag pe copertă de Paris Match, tot spectacolul. Cehoslovacia e o poveste curată: cu 200.000 de praghezi în stradă, Vaclav Havel a regrupat 12 mișcări independente sub bunele de Forumul Civic, a provocat demisia primului minstru Adamec, patru zile mai tîrziu se formează un nou guvern cu majoritate necomunistă, la 29 decembrie Havel devine președinte. Concluzia istoricului francez: ”Datorită hotărîrii și efortului de unificare a opoziției, rezultatul final al ”revoluției de catifea” nu a fost, ca în Bulgaria și România, o simplă schimbare de echipă, ci o schimbare de sistem politic.” (Soulet, 1996, ed.rom. 1998, p.320) Așadar, pentru comunitatea academică e limpede cel puțin din 1996, cînd cercetătorul francez Jean Francois Soulet de la Universitatea din Toulouse publică studiul, că în România și Bulgaria a fost, în 1989, ”o simplă schimbare de echipă”, de ce nu ne asumăm atunci această realitate pe deplin? S-ar putea ca lucrurile să nu ni se mai pară atît de misterioase, de ciudate, de rezultat al unui blestem istoric și al unor ghinioane. Soulet amintește, printre alte teorii care circulă cu privirea la căderea regimurilor comuniste în Bulgaria, România și Cehoslovacia, una cu iz conspiraționist, anume: o ”vastă manipulare gorbaciovistă” care ar fi reușit doar în primele două și ar fi eșuat în ultima, conform căreia Moscova uneltise un proiect de schimbare a garniturilor de partid cu unele noi, de comuniști reformatori, care să asigure menținerea celor trei țări în sfera de influență sovietică. Dintre cele două țări în care ar fi reușit, Bulgaria și România, doar în cea din urmă a reușit pe deplin. Longevitatea lui Ion Iliescu e cea mai bună dovadă, iar uneltirea, cu atît mai măiastră cu cît, în 1989, România era singura țară din bloc care nu avea picior de soldat sovietic staționat pe teritoriul ei. Păi să ne mai mirăm de admirația pe care o trezește în secolul 21 acest supraviețuitor pe nume Iliescu în tinerele vlăstare stîngiste ale patriei? Iliescu a supraviețuit chiar și sferei de influență sovietice, lui Gorbaciov însuși, a rezistat chiar și dincolo de cei cîțiva ani cînd cu Rusia n-a fost prea limpede ce urma să se întîmple și supraviețuiște, prin urmașul său direct Liviu Dragnea, chiar și în zilele noastre, cînd nu e prea clar în ce sferă de influență am rămas, dar începem să ne dumirim, încet, încet.

Dacă înțelegem și asumăm, fără isterie și fără anecdote, că atunci, în 1989-1990, n-a fost vorba despre nici o revoluție, despre absolut nici o schimbare de regim, ci doar despre ”o schimbare de echipă”, s-ar putea ca nici Dragnea, nici exilul masiv, nemaiîntîlnit, cu care se mîndrește România post-decembristă (4 milioane de români în afara granițelor), să nu mai pară așa de absurde. Capătă sens, mult sens.

Țara care a intrat în UE în 2007 ar fi deci o țară comunistă, cu o simplă spoială, o butaforie de alternanță politică și de alegeri libere (dar bine aranjate de ținerea în beznă a populației și de alte mici și ingenioase șantaje micro), o țară cu politicieni neinteresați în bunăstarea alegătorilor (mi-l imaginez pe fiul lui Tudorel Toader cum s-ar holba la mine auzind poanta asta cu ”bunăstarea alegătorilor”), o țară adormită de o minciună constantă, de nimic deranjată de aproape 30 de ani (a fost un moment, cel cu Raportul Tismăneanu și au mai fost niște tresăriri, ale Justiției, de la arestarea lui Năstase, în 2012, încoace, dar ambele sînt primejdii trecute). În context,  Dragnea e conducătorul cel mai firesc posibil, emanația naturală. Dragnea e un condamnat penal doar în afara acestei lumi, în ochii extratereștrilor, ai celor care au plecat, cu mintea sau și cu trupul, din patrie. Înăuntru însă, în țara care a intrat în UE prin efracție, Dragnea e perfect legitim, altfel n-ar fi acolo unde e. Înăuntru, Tudorel Toader e un mare și respectabil profesor de Drept la cea mai veche universitate din țară, venerabila universitate ieșeană. Nu poate fi altfel, din moment ce absolut nici un profesor de acolo, nici măcar vreun biet asistent, un preparator care n-are avea cine știe ce de pierdut, nu se revoltă și nu se leagă cu lanțul de poarta universității ca să denunțe porcăriile făcute de rector și de ministru. Tudorel Toader e la fel de plauzibil ca mare profesor universitar specialist în Drept pe cît era Elena Ceaușescu academician, doctor, inginer și e privit cu aceeași frică, cu aceeași precauție, ca tovarășa, iar frica, precauția se extind și asupra progeniturii. Ceea ce tocmai a comis el zilele astea e la fel de coerent și de plauzibil ca descoperirea polimerilor de către tovarășa. Cum să te revolți? Păi ce, o să schimbi tu lumea? Iar lumea e mică, micuță, lumea nu e lume, ci e această nefericită țară care nu încetează să contrarieze. O țară ca o vrajă, e de ajuns să treci granița, chiar și spre Bulgaria, nu mai spun de Cehia sau Slovacia, ca lucrurile să recapete dimensiuni inteligibile. Doar în România, se pare, visul ăla secret al lui Gorbaciov, a reușit pe deplin. Încă îl trăim, de asta cei care au ieșit din el nu înțeleg cum e posibil ca el să continue, ca atîția oameni să trăiască în continuare nu în propriile vieți, ci în visul lui Gorbaciov. Somnambuli. Cu Dragnea de braț, cu toate aceste figuri patibulare, în timp ce restul lumii e în cu totul altă parte.

În 1989, singura țară care nu avea armată sovietică pe teritoriul ei, deci se afla într-o postură privilegiată, a fost și singura țară în care au murit oameni pe stradă pentru schimbarea regimului (pardon, pentru crearea iluziei că s-a schimbat regimul, pentru butaforia lui Iliescu pe scena căreia s-a tras cu gloanțe adevărate). În 2017, pe lîngă Ungaria, Polonia și cine a mai fost pe la Vișegrad, România pare safe, rusofobă cît cuprinde, cu baze NATO, cu scut, cu un președinte cool, cu niște probleme de corupție, de adevărat, cu vreo 600.000 de oameni ieșiti în stradă, e drept, dar totuși, o țară de nădejde, care face și primește înalte vizite de stat, un pol de stabilitate.

Mare atenție, s-ar putea să iasă mai prost, în România, ca în oricare dintre țările iliberale din jur, pentru că singura diferență dintre România și ele e aceea că România, ca întotdeauna, se preface. Nu spune lucrurilor pe nume. Partidul Comunist nu se transformă în Partid Socialist, ci dispare în neant și răsare, tot din neant, un Front al Salvării, curat ca lacrima. Ar putea fi Dragnea mai fioros decît Orban, Dragnea, băiatul simpatic din Teleorman, ar putea fi el cu șmenurile și glumițele lui, la braț cu manechinul delabrat care vorbește doar în momentele esențiale, ar putea fi acești băieți mai periculoși decît toți iliberalii cu barda la brîu din jur? Aveți puțintică răbdare. Nici în 1989 nu părea plauzibil ca tocmai în România să se lase cu așa un spectacol dramatic. România e mereu o surpriză, pentru că se preface mereu.

Anuncios

Patti Smith și Sam Shepard

Dear Madam,
I am a writer from a country named Romania. I fear my native language is not fit for the type of prose you write, neither do I feel prepared to meet the rigours of a good translation. Still, I would like to give it a try as the text you published in The New Yorker about Sam Shepard is the most beautiful text I have read in years. I do not know any other way of appropriating the literature I admire than translating it, besides reading it over and over again. I think I am a kind of savage animal, I cannot prevent devouring the things I like. But this is understandable as I come from a savage country and I posses a savage native language, the old, strange, rudimentary Latin of an east corner of the Roman Empire. I suppose I should ask for permission from the magazine, but I have no intention to publish the text in any media, I will just put it on my blog and I promise there will be very few readers, so no commercial danger implied. Would you be so kind to give me permission for translating it into Romanian? Thank you. 
PS. I saw that your facebook account is full of messages from people you know. I imagine you don’t have enough time for each one of them, so it would be nonsense to expect an answer myself. I’ve just translated the text for my Romanian friends, without bothering you anymore. Thanks anyway.

Prietenul meu

 Patti Smith

August 1, 2017, The New Yorker

Mă suna noaptea tîrziu, de undeva de pe vreo șosea, din vreun oraș fantomă de prin Texas, din vreun refugiu de lîngă Pittsburgh, sau din Santa Fe, unde parcase în deșert și asculta coioții urlînd. Dar de cele mai multe ori mă suna de la el de acasă, din Kentucky, din noaptea rece și nemișcată, nopțile alea cînd poți auzi stelele respirînd. Era așa, un apel brusc, la o oră tîrzie din noapte, la fel de uimitor ca un tablou de Yves Klein; un albastru în care te poți pierde, un albastru care te poate duce oriunde.  Mă sculam fără probleme, îmi frecam repede un Nescafé și ne așezam la taclale despre orice. Despre smaraldele lui   Cortez, despre crucile albe din Flanders Fields, despre copiii noștri sau despre legendarele curse de cai din Kentucky Derby. Dar cel mai des vorbeam despre scriitori și despre cărți. Despre scriitori din America de Sud. Despre Rudy Wurlitzer. Nabokov. Bruno Schulz.

“Gogol era ucrainiean,”  a zis o dată, aparent din senin. Doar că nu era chiar din senin, ci era o fațetă dintr-un senin poliedric, care, pusă într-o anumită lumină, se dovedea a fi un loc anume, precis delimitat, de pe cer. Eu intram în joc și apoi jocul ținea pînă dimineața, eram ca două saxofoane care își răspund unul altuia, improvizînd la nesfîrșit un refren.

Mi-a trimis la un moment dat un mesaj din munții Boliviei, unde Mateo Gil filma “Blackthorn.” Aerul era rarefiat acolo în Anzi, dar el se descurca bine, rezistînd alături de colegii mai tineri, probabil depășindu-i, călărind pînă la epuizare nu mai puțin de cinci cai. Mi-a zis că o să-mi aducă un covor de acolo, unul negru cu dungi ruginii. Cînta în munții ăia, în jurul focului, cîntece vechi scrise de bărbați deznădăjduiți, îndrăgostiți de propria condiție de muritori. Acoperit cu pături, dormea sub cerul liber, sub stelele rătăcite în galaxiile din Magellanic Clouds.

Lui Sam îi plăcea să fie mereu pe drumuri. Arunca în mașină o plasă de pescuit sau o chitară acustică, eventual lua și un cîine cu el, dar sigur un carnet, ceva de scris și un teanc de cărți. Îi plăcea să adune cîteva lucruri și s-o ia din loc pur și simplu, spre vest. Îi plăcea să apuce un drum și drumul să-l ducă într-un loc unde nu voia neapărat să ajungă, dar căruia îi devora stranietatea; hrană pentru scrisul de mai tîrziu.

În vara lui 2012 ne-am întîlnit în Dublin, unde i-au oferit un Doctor Honoris Causa la Trinity College. Îl stînjeneau în general onorurile, dar pe ăsta l-a primit pentru că venea de la școala prin care trecuse Samuel Beckett. Îi plăcea mult Beckett, avea niște texte manuscrise ale lui puse în ramă în bucătărie, alături de poze cu copiii. În ziua aia am văzut mașina de scris a lui John Millington Synge și ochelarii lui James Joyce, iar noaptea ne-am alăturat unor muzicieni la clubul preferat al lui Sam din localitate, Cobblestone, pe malul celălalt al rîului. În timp ce traversam podul clătinîndu-ne imponderabili, el a dat drumul, din memorie, la o avalanșă de bucăți din Beckett.

Sam îmi promisese într-o zi că o să-mi arate peisajul din sudul îndepărtat pentru că eu, deși am călătorit mult în lume, n-am văzut prea mult din propria țară. Dar s-a trezit împiedicat de o boală care a început să-i împuțineze forțele. Pînă la urmă a trebuit să renunțe la obiceiul lui de a arunca cîteva lucruri în mașină și a pleca. De atunci încolo, am început să mă duc eu la el. Obișnuiam să citim, dar mai ales să lucrăm. Lucra la ultimul manuscris, storcînd ultimele rezerve de forță mentală, pentru că nu dădea înapoi de la nimic din ce destinul îi scotea în cale. Pe masă, în fața noastră, i-am văzut mîna, cu o lună nouă tatuată între degetul mare și arătător. Tatuajul era o amintire din tinerețea noastră, eu am un fulger pe genunchiul stîng.

 

Cînd am ajuns la un fragment în care descria un peisaj din vest, a ridicat brusc ochii din text și a zis:

”Îmi pare rău că nu mai pot să te duc acolo.”

Am zîmbit pentru că de fapt tocmai o făcuse, tocmai mă dusese acolo. Fără cuvinte, am închis ochii și ne-am rostogolit în deșertul american, care se desfăcea la picioarele noastre ca un covor cu mii de culori –  șofran prăfuit, apoi ruginiu, verde sticlos, verde auriu și apoi, brusc, un albastru aproape inuman. Nisip albastru, am zis eu, uimită. Albastru orice, a zis el, iar cîntecele noastre, cele cîntate împreună, aveau o culoare necunoscută, a lor proprie.

Programul nostru era așa: ne trezeam. Ne pregăteam să înfruntăm ziua. Beam o cafea și mîncam ceva. Apoi ne așezam pe scris. După un timp, făceam o pauză. Afară, pe șezlonguri, stăteam și ne uitam la cîmp. Nu vorbeam pentru că așa e prietenia adevărată, niciodată nu se simte incomod cu tăcerile. Tăcerea, atunci cînd e plină, e doar o prelungire a conversației. Ne cunoșteam de atîta timp. Relația noastră nu poate fi descrisă în cîteva cuvinte despre o care tinerețe nebună. Eram prieteni, buni sau răi, eram acolo, noi înșine. Timpul n-a făcut decît să facă treaba asta și mai puternică. Au fost tot felul de obstacole, dar noi ne-am ținut tari, am mers mai departe, iar el și-a terminat munca la manuscris. Manuscrisul era acolo, pe masă. Totul fusese spus, nu rămăsese nimic de adăugat. Cînd am plecat, citea Proust.

Au trecut zile lungi și leneșe. Într-o seară tipică de Kentucky, cu aerul străpuns de săgețile luminoase ale licuricilor, de cîntecul greierilor și de orăcăitul broaștelor, Sam s-a băgat în pat și a adormit. Un somn stoic, nobil. Și somnul l-a dus spre ceva nou, iar în jurul lui era multă dragoste. Cînd a respirat pentru ultima oară începuse să plouă încet, exact așa cum i-ar fi plăcut. Sam a fost un om discret, ermetic, conținut. Știu cîte ceva despre oamenii de felul ăsta. Ei au nevoie să facă lucrurile în felul lor, să le decidă, pînă în ultima clipă. Ploaia cădea, acoperind lacrimile. Copii, Jesse, Walker și Hannah, și-au luat rămas-bun de la tatăl lor. Surorile Roxanne și Sandy și-au luat la revedere de la fratele lor.

Eu eram departe, în ploaie, în fața leului adormit din Lucerna, un leu imens, nobil și stoic tăiat în stîncă de coastă. Ploaia cădea și astfel nu se vedeau lacrimile. Am știut că o să-l văd din nou pe Sam undeva în peisajul viselor, dar în momentul ăla m-am văzut în Kentucky, cu dealurile lui, cu izvoarele lui care se unesc apoi în pîraie. Am văzut cărțile lui Sam aliniate în rafturi, sub fereastra pe care se uita la caii care pășteau dincolo de gardul de lemn. M-am văzut stînd la masa din bucătărie, întinzîndu-mă după mîna cu tatuajul.

Acum mult timp, Sam mi-a trimis o scrisoare. Una lungă, în care îmi povestea un vis, care, zicea el, spera să nu se termine niciodată.

”Visa cai, i-am spus leului. Fă cumva să-l aștepte acolo Big Red, un mare campion. N-o să aibă nevoie de șa, n-o să aibă nevoie de nimic.”

Am întors capul spre frontierea franceză și am văzut cum răsărea luna nouă pe cerul negru. Mi-am luat rămas bun de la prietenul meu și am strigat după el în noaptea grea.

Vamos, Simona, vamos, guapa!

 

Primele trei game-uri din primul set nu le-am văzut. Am venit acasă la timp doar ca să văd cum pierde setul. La pauza dintre seturi, A. s-a ridicat de pe canapea să-și ia o bere. S-a întors cînd deja era 2-0 pentru Svitolina, a stat puțin în picioare și a plecat iar, bombănind ceva. Eu am stat nemișcată în aceeași poziție, doar gura mi-am mișcat-o ca să-i mai țin un discurs despre cum e cu încrederea… că n-o țin nervii, zicea el și eu i-am răspuns oțărîtă că pe el nu-l țin nici cît să stea pe canapea. De dimineață scrisesem textul de mai jos, dar cum n-am apucat să-l termin, pentru că aveam oră la dentist, nu l-am pus nici măcar pe blog. Oricum în ultimul timp scriu tot felul de texte pe care le las neterminate, pentru că fug de singurul text important pe care chiar trebuie să-l termin, așa încît am tot felul de preocupări urgente, de la Trump, la USR și la cum era cu flancul estic al NATO. În timp ce Simona pierdea set după set, mă gîndeam că ce bine că nu mi-a dat prin cap să-l trimit cumva la contributors și să reiasă că eu i-am purtat ghinion, că eu am zis că dacă nu mai cîștigă nimic de azi încolo, deja a făcut enorm… Mă gîndeam doar la ploaia de afurisenii din subsol, dacă ar fi apărut articolul și apoi m-am gîndit cum că mai aveam unul, despre USR și Nicușor Dan, că așa scriu eu, în fiecare zi, chit că apoi nu public mai nimic și că iată, e un semn că trebuie să nu mai liniștesc. Dacă din scris nu pot să mă opresc, măcar să nu mai deranjez oamenii cu publicatul. Și s-a făcut 5-1 pentru Svitolina și A. se auzea din curte afurisind. Iar eu o țineam pe a mea, nemișcată pe canapea, cum că Simona e un geniu. Cred că e cuvîntul care mă enervează cel mai mult, după talent. Dar asta e, eu chiar cred că Simona e un geniu, ce să facem, fiecare cu damblaua lui. Nu mă mișcam, căci dacă mă mișcam, îi purtam ghinion. M., care venise între timp de la școală, tot așteptînd prînzul, adormise. Și Simona a început să recupereze. Nu l-am strigat pe A. decît la 5-5. A venit și de atunci încolo n-a mai bombănit deloc. Nu știu cît i-a priit meciul, pentru că eu am comentat încontinuu, că iată cum e ea așa micuță și nu foarte puternică, că iată acel cal pe post de adversar care o fi puternică, nu zic, dar nu gîndește fiecare minge, nu pare prezentă, e doar o masă atletică băgată în priză, pe cînd Simona, iată-i privirea, cu privirea asta nu pierde, nu poate să piardă… și iată-l pe Cahill cum stă ca un sfinx, A. a zis că seamănă cu o cămilă și m-am supărat de parcă mi-ar fi jignit un frate. La începutul setului III A. deja începuse să mănînce singur în bucătărie, M. sforăia încetișor, iar eu mi-am luat inima în dinți și cu degetele încrucișate, ca să nu zic vorba în ceas rău și să revină ghinionul, am riscat un pariu: vino să vezi cum cîștigă setul III la 0! O bate la 0!

Mai jos e textul de azi dimineață:

M-am vindecat de intoleranța față de eșec datorită vecinilor mei din Madrid. Erau oameni discreți altfel, nu-i auzeai chiuind sau petrecînd, de altfel e o prejudecată asta cu gălăgia spaniolilor. E drept, vorbesc tare între ei, dar doar în baruri, la fieste și în general în orele și în decibelii permiși. Au internalizat, în 30 de ani de democrație reală, cîteva reguli simple: terasele nu scot afară scaunele și mesele înainte de ora 11.00, cel puțin în Salamanca e lege, altfel amenda e usturătoare. Unii cetățeni se trezesc mai tîrziu dimineața și nu trebuie deranjați. O situație ca aceea de la București în care profesorii nu-și pot ține cursurile în universitate din cauza concertului de afară e de neconceput. Studenții de la Filologia salamantină s-au revoltat de curînd chiar și împotriva unui obiect artistic pus într-una din curțile interioare, cu ocazia celor 800 de ani ai universității, pentru că le mănîncă spațiul vital. Cei 30 de ani de uniune europeană s-au sărbătorit la începutul lunii mai într-o piață din Salamanca într-o liniște suavă, întreruptă, pentru cîteva minute, de altfel, de sunetul live al unui cvartet care a cîntat, fără microfoane, cîteva piese clasice. Nu s-a auzit nici un telefon mobil și studenții mei, plini de tatuaje, piercing-uri și rebeliunea specifică vîrstei, au ascultat fără să sufle. c

Doar cîteodată vecinii mei din Madrid răcneau de ziceai că vor sparge geamurile și asta se întîmpla ori de cîte ori juca Rafael Nadal. Tenismenul spaniol a avut cîteva sezoane foarte proaste, accidentări, probleme, cădere de formă. Lua bătaie și de la codașii clasamentului, era ceva de nedescris. Nu conta, vecinii mei răcneau la fiecare minge: Vamos, Rafa! Vamos, guapo! Și alte asemenea lucruri duioase, calde, de parcă Nadal ar fi fost o rudă a lor apropiată, un fiu chiar, cineva pe care-l iubești și-l susții necondiționat și cu cît e mai deplorabilă prestația lui, cu atît mai tare strigi și-l încurajezi. Treaba asta m-a marcat profund. Nu răcnesc la rîndul meu cînd joacă Simona Halep, dar, dacă mi-aș putea depăși timiditatea, aș face-o din toți rărunchii. Pentru că, indiferent dacă de mîine încolo Simona Halep nu mai cîștigă nimic, nu mai joacă, se retrage într-o binemeritată vacanță, ei îi datorăm cele mai autentic patriotice momente din ultimii ani. Ei și doar ei, efortului ei personal, probabil și talentului (dar de talente ofilite, sterile e plină România!), puterii ei de a-și depăși, cum se vede limpede că a reușit în ultimul timp, problemele de atitudine. Mi se pare cea mai bună minge cîștigată de ea, aceasta jucată și cîștigată în zgura psihologică. Pentru că aici e de căutat cea mai nocivă influență pe care generații după generații de părinți și profesori intransigenți, severi în sensul cel mai prost al cuvîntului, au gravat-o în mințile copiilor din România. Blestemul performanței cu orice preț azi, iar mîine, în caz de eșec, apocalipsa, dezastrul, oprobiul public. Bipolaritatea practicată fără scrupule, născută din cele mai bune intenții și din decenii peste decenii de pedagogie toxică: dacă cîștigi, te purtăm pe brațe, coroniță și flori la gară, dacă pierzi, ești un zero barat, ne e rușine cu tine. Dacă prestezi exemplar, ai parte de iubire exagerată, cu lăutari și dezmăț, dacă șchiopătezi un pic, uităm că exiști, îți retragem iubirea, privim prin tine. Nu-mi iese din cap expresia cuiva, nu merită să-i spun numele, care, la un moment dat, cînd Simona Halep nu era în cea mai bună formă fizică, a scris într-un editorial că ”se dă lovită în aripă”. Știu, am o sensibilitate exagerată la cuvinte, dar expresia asta, răutăcioasă, care insinuează că sportiva se cam prefăcea, că nu era accidentată, ci doar așa, ”se dădea” accidentată și chiar dacă ar fi fost, nu era mare lucru. Nimic mai scîrbos, mai agresiv, mai coroziv și mai simbolic pentru lipsa totală de fler a multor profesori sau părinți români. Bășcălia asta ca o rugină, ca o colonie de carii… Și cînd, în ciuda ei, în pofida ei și în răspăr cu țara întreagă, ruinată de o mafie de hoți și de proști, în contra sărăciei fudule care face ca terenurile de tenis să nu fie nici pe departe la fiecare colț de stradă ca în Spania lui Nadal în România Simonei, în acest cumul de condiții adverse, Simona Halep chiar există. Orice s-ar întîmpla azi cu Svitolina, vamos, Simona, vamos, guapa!

În sprijinul lui Mircea Kivu

Mircea Kivu nu a fost un securist, ci o victimă a Securității. La fel Mona Muscă sau Carol Sebastian. Dar acum, brusc, toată lumea se simte datoare să arunce piatra. E o prostie și o nedreptate și o continuare a logicii strîmbe și a ipocriziei conform căreia cei mai siniștri activiști trec azi drept monarhiști, cei mai penibili politruci au certificate de revoluționar, iar Adrian Năstase a fost deținut politic….

Ziarul România liberă, prin vocea directorului său Sabin Orcan, explică de ce a încheiat colaborarea cu editorialistul Mircea Kivu: ”dl Kivu are o pată biografică peste care nu putem trece. Una pe care n-a găsit de cuviință să ne-o împărtășească până azi. Și care-l face incompatibil cu spiritul anticomunist al ziarului nostru.” De asemenea, partidul moralizării vieții politice românești, USR, se delimitează neechivoc: „Partidul Uniunea Salvați România a luat act cu surprindere de autodenunțul sociologului Mircea Kivu legat de colaborarea cu fosta Securitate. Mircea Kivu a fost un colaborator din perioada campaniei electorale, dar nu este membru USR. Mircea Kivu nici nu ar fi putut să devină membru USR întrucât toți membrii partidului sunt evaluați, înainte de admitere, pe baza unor criterii de integritate, iar printre acestea se prevede că nu trebuie să fi colaborat cu fosta Securitate sau să fi deţinut funcții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român. USR este un partid modern și pro-european care se disociază ferm, explicit și neechivoc de tot ceea ce a însemnat regimul comunist și reminiscențele sale. Valorile USR se bazează pe democrație internă, integritate și transparență față de membrii USR și față de societate”. Splendid, demn de un Cațavencu… cu singura observație că în conducerea partidului  care se dezice neechivoc de comunism se află cel puțin o doamnă care își petrece vacanțele într-un cartier din Paris condus de un primar comunist din partidul lui Melenchon și se îmbată acolo de mărețele realizări, în timp ce citează cu sîrg din partidul bolivarian și chavist și, doar un pic, leninist, Podemos. În rest, anticomunism cît cuprinde… (Am fost o entuziastă a USR, între timp am mai intrat pe profilurile șefilor, am mai citit, m-am mai documentat și regret profund entuziasmul. Nu era cazul, am greșit. USR nu e un partid transversal, de centru, nici pomeneală, e doar un carcalete de două extreme puse la un loc, conservatorismul cel mai ridicol și stîngismul cel mai penibil, nici măcar omogenizate, ci ținute cu forța la un loc, ca doi cîini turbați păziți de gardianul Nicușor Dan. Rău îmi pare, dar deocmadată n-am altă impresie și cred că eforturile atîtor oameni generoși care au susținut formațiunea au fost, ca de atîtea ori, prost plasate.)

Dar iată că problema USR nu e nici pe departe propria incongruență, ci Mircea Kivu. Acesta a devenit, brusc, o persoană contagioasă, un fel de lepros, pentru că, la un moment dat, în anii 80, a scris cîteva note informative care, conform CNSAS, n-au adus nici un fel de atingere drepturilor omului, Mircea Kivu primind decizie de ”necolaborare cu poliția politică”. N-are a face, sabia dreptății lovește năpraznic. A dreptății oare? Mă întreb asta încă de cînd eu însămi, într-un pasaj publicat într-o carte din 2006, scriam despre un om minunat următoarele cuvinte: ”s-a dovedit că redactorul anticomunist fusese puțin colaborator al Securității”. Ironia amară pe care am aruncat-o atunci la adresa lui Carol Sebastian, unul dintre cei mai buni jurnaliști români pe care i-am cunoscut, retras între timp complet din spațiul public, mi se pare azi, la peste zece ani distanță, o prostie. O grabă și o nedreptate, comise de mine, de bunăvoie și nesilită de nimeni, pe vremea cînd înțelegeam doar parțial și cam încețoșat, problema moralității în societățile post-totalitare. Mi se pare o imensă pierdere dispariția din politica românească a unui politician de calibrul și onestitatea Monei Muscă, executată public într-un scenariu asemănător: note informative, puține la număr, neretribuite, inofensive, smulse de la victimă într-un moment delicat, într-un context constrîngător. Dacă vă imaginați că acest context constrîngător trebuia să fie neapărat o pușcărie lugubră, vă înșelați amarnic și nu cunoașteți adevărata natură a regimului comunist din ultimele lui două decenii. Constrîngerea de catifea a vieții cotidiene, a jobului anost, a situației în care frica fusese înlocuită cu politețea onctuoasă, dar nu mai puțin amenințătoare, erau adevăratul infern. Infernul anilor 70-80.

Nici Mircea Kivu, nici Mona Muscă, nici Carol Sebastian nu au pus, de fapt, dacă lăsăm la o parte retorica flamboiantă de adolescenți fanatici, umărul la sistemul comunist. Toți trei au fost oameni onești, prinși la înghesuială, siliți de împrejurări să facă frumos, să se conformeze și toți trei au făcut-o în cea mai inofensivă formă cu putință. Toți trei au fost puși la zid, au devenit un fel de țapi ispășitori, în timp ce adevărata Securitate, aflată acum deja la a treia generație, ține România strîns în menghina ei puturoasă de interese, averi și ipocrizie. Iar noi azi, ca mine pe vremuri, pornită împotriva lui Carol Sebastian, ne simțim purtătorii stindardului dreptății, un fel de soldați rebeli ai unei lustrații mici, meschine și complet greșit orientate. Nu ei sînt oamenii de care ar trebui curățată societatea românească, nici pe departe. Cazurile lor, încheiate cu drame personale din care absolut nimeni nu are nimic de cîștigat, dar toți avem mult de pierdut, sînt un fel de fumigene numai bune să acopere amestecul din ce în ce mai letal în care se lăfăie România. În zilele în care Dragnea scoate funcționarii primăriei din Craiova și-i pune să aplaude la comandă, în zilele în care beneficiarii cei mai mari, financiar și politic, ai fostei Securității, conduc România (chiar și din pușcărie), în zilele în care imensele și imposibil de justificat averi care se trag direct din osinza adunată în 45 de ani de comunism, stau la locul lor nesupărate de nimeni, s-au găsit vinovații: acești trei intelectuali care au fost împinși, în tinerețe, să comită o greșeală lipsită de consecințe serioase. Trei oameni competenți în ce făceau, care aduceau plus-valoare în domeniile lor, reduși la tăcere în numele unei pseudo-justiții.

Noul mal du siècle 21 și consecințele lui la urne

 

Peisajul de după referendumuri, de după alegeri pare un cîmp de bătaie însîngerat, bucăți de corpuri, capete rostogolindu-se, confuzie, mizerie. Intestine amestecate cu noroi. Și încă n-au venit alegerile din Franța… Referendumul din Columbia, cel din Italia, primăria Romei pe mîna lui Beppe Grillo, Brexit, Trump, Republica Moldova cu Dodon, Bulgaria cu președintele rusofil, Austria și Olanda, la limită… PSD, în România, scor istoric.

În ultimii ani am senzația că ne întoarcem din vacanță, cu forțe proaspete, doar ca să constatăm încă un dezastru, să ne uităm la el neputincioși și să ne simțim încă o dată inutili. Ce poți să faci în fața celor 51% care, în toate referendumurile ultimilor ani, par deciși să-și distrugă propria viață și, în mers, și pe cea a celor 49% de concetățeni cu scaun la cap? Nu prea multe… Eventual, ca bun nomad, ca om care nu te-ai băgat la rate, ipoteci și alte sclavii, să te uiți pe hartă și să mai elimini o țară. Ca posibilă rezidență sau ca destinație turistică. S-a dus deci și Turcia… Dus e Istanbulul cu pescarii lui liniștiți, impasibili de pe podul Galata, cu terasele lui cu mese joase și orez mîncat cu mîna, cu bazarul, cu cozile de la Sfînta Sofia, dusă e marea, Bodrum și ale lui all-inclusive pe unde n-ai apucat să calci, fiind rezervate mai pentru bătrînețe, dusă e vizita la Troia mereu amînată. Toate, duse, pentru că 51% dintre cetățenii turci care au votat au hotărît că cel mai bine pentru țara lor e să aibă un nou sultan. Toate, duse, pentru că îți repugnă turismul de rezervație, de tip Cuba. Nu-ți trebuie inteligența lui Einstein ca să știi cu precizie că, în cel mai bun caz, în Turcia lui Erdogan cel cu puteri nelimitate, turismul va mai fi posibil doar sub pază armată și se va adresa doar celor insensibili la mizeria băștinașilor, doar celor care se simt caritabili oferindu-i săpunul din hotel bietei fete care face curat. Pentru toți cei care ne simțim jenați în situații din astea și nu le considerăm ”vacanță”, Turcia a dispărut de pe hartă.

Dacă te uiți bine la Erdogan, aduce puțin cu Dragnea. Au amîndoi un zîmbet sub mustața incertă care ți-l poate face simpatic pe Trump, măcar ăsta hăhăie cu toată gura și nu-și îmbrobodește nevasta, cel puțin nu la propriu. Între un dictator țeapăn, cu aer de provincial fricos, care-și rezolvă frustările pe întuneric, cu implacabilul sadism al reprimatului, al băiețelului slăbuț de care și-au bătut joc la școală colegii mai norocoși și un grandoman narcisist, cu voce tunătoare, prost ca noaptea, dar măcar bine-dispus, parcă mai degrabă e de trăit cu ultimul. Măcar te omoară cu veselie, blitzkrieg, te șterge de pe fața pămîntului scurt, într-un impuls nuclear de moment, așa, pentru că i s-a pus lui pata, dar măcar nu te deprimă lung și încet înainte, nu-ți face viața imposibilă secundă după secundă, cum obișnuiesc satrapii din Orient. Noi, românii, știm cîte ceva despre asta, despre agoniile politice interminabile, despre picătura chinezească (românească?) a dictaturii cîte unui pitic nevolnic, dar care pare etern. Poate că n-ar fi rău să le împărtășim din experiența noastră seculară și votanților occidentali, cît mai avem timp. Pentru că e din ce în ce mai limpede că aceștia sînt deja în linia dreaptă, pe finish-ul care duce spre dezastru. De ce o fac? În general, din plictiseală.

Dintre cei 51% de cetățeni care au votat pentru a-i oferi putere nemărginită lui Erdogan, un procent însemnat e format din cetățeni occidentali. De origine turcă, dar trăitori în Occident sau chiar născuți în Occident. În cazul turc, diaspora nu funcționează ca agent modernizator pentru țara lăsată în urmă, ci dimpotrivă. Explicații posibile? Cea mai frecventă pare să fie aceea a ”neadaptării”. Adică turcii care trăiesc în Germania, de pildă, nu se simt integrați în societatea occidentală în care nu i-a dus nimeni cu forța și se răzbună făcîndu-le cadou turcilor de acasă un dictator. Eu, dacă aș fi un cetățean turc luminat și bon viveur din Istanbul, să zicem, aș pune mîna pe un topor și nu vreau să detaliez ce i-aș face unui diasporean din ăsta ”neadaptat”.

Sigur, în general omul plecat trezește suspiciune, dacă nu furie în omul rămas acasă, e un sentiment firesc, eu, cel puțin, m-am obișnuit cu el.  Aud mereu mesaje de tipul ”și asta dacă tot a plecat, ce mai vrea?” sau ”să nu ne spună ei de acolo cum să trăim noi aici acasă”. Încă e palpabilă furia pesediștilor din 2009 cînd ”Mihaela, dragostea mea” a pierdut alegerile din cauza votului din afară, consecințele acestei furii s-au văzut în 2014 la cozile dramatice organizate minuțios de Ponta la toate punctele de votare din străinătate. Toate sînt de înțeles, din perspectiva micilor dictatori în devenire rămași mofluzi. De data asta, în Turcia, furia e de partea cealaltă a baricadei. Turcii neadpatați din țări ca Germania, turcii plictisiți și frustrați din societățile occidentale, tocmai au întors istoria țării lor de origine la epoca de dinainte de Kemal Ataturk. De ce? Risc și eu o explicație, de data asta împrumutată din istoria literară: pentru că suferă de un nou mal du siècle. Nu le e bine, dar n-ar ști să spună de ce. Se plîng, deși nu au lipsuri esențiale. Se simt marginalizați, deși au pașapoarte UE. Sînt un fel de Baudelaire, sau de Alfred de Musset, dar își varsă spleen-ul pe buletine de vot, nu pe foi albe de hîrtie, plictiseala lor are consecințe asupra vieții concrete a celorlalți, nu asupra istoriei literaturii.

Înțeleg că guvernul turc a dus și o campanie susținută și eficientă întru politizarea diasporei, a se vedea avionul întors din drum din Olanda, plin ochi cu propagandiști pro-Erdogan sau interzicerea adunărilor de aceeași compoziție în Germania, care a dus la indignări multiculturaliste. Cu alte cuvinte, Erdogan a știut să instrumentalizeze acest spleen, acest ennui difuz. O plictiseală care se manifestă de altfel plenar în toată lumea civilizată, în acei cetățeni care și-au rezolvat necesitățile de bază și au nevoie de un thrill suplimentar ca să mai simtă gustul vieții și al adrenalinei, nu e ceva rezervat celor care au schimbat țara. Lovește și în rîndurile cetățenilor care n-au ieșit în viața lor din comunitatea în care s-au născut, a se vedea multele rezultate catastrofale la diverse alegeri, în diverse țări. Oameni plictisiți, care ”încearcă și altceva”, în deplină orbire, împotriva propriilor interese și fără să aibă habar că uneori acest ”altceva” devine ireversibil, sau oricum foarte greu de dislocat, ca fostul șofer de autobuz Nicolas Maduro în Venezuela. Ca toți demenții care o dată ce au apucat puterea, nu se mai dau duși sau cînd se lasă, în sfîrșit, dislocați, se duc cu tot cu piele, ca un plasture prost lipit pe o rană. Și desigur, dacă dislocarea nu se produce de bună-voie (iar acest tip de politicieni cam niciodată nu renunță la putere de bună-voie), dacă au loc revolte, manifestații, dacă intervine străinătatea, fie și cu un articol de opinie, urlă că sînt nedreptățiți, că nu se respectă democrația sau ”votul popular”. Caruselul ăsta sinistru nu se oprește niciodată, iar exemplele istorice nu servesc la mai nimic. Oamenii sînt polictisiți și încearcă, cu voioșie, ”altceva”.

Deocamdată diaspora românească, atîta cîtă s-a putut manifesta prin vot, e un factor de modernizare doar pentru că propaganda pesedistă încă nu a știut să instrumentalizeze această plictiseală, acest ennui. Dar lucrează din greu, mai ales prin agenții BOR. Să fim atenți la acest fenomen.

De curînd am auzit povestea unei foste colege de școală, o fată eminentă, care trăiește de mulți ani în Londra. Am aflat cu consternare că a luat-o pe drumul bisericii, al bisericii otrodoxe. Participă la adunări, excursii și alte picnicuri organizate de rețeaua preoților români din străinătate. Și-a găsit acolo, în mirosul de tămîie, neamul pierdut, sensul existenței. Se simțea, probabil, ”marginalizată”, se simțea, probabil, lipsită de identitate, cine știe… Și și-a regăsit-o așa, în ecumenismul ortodox plin de lumină și de adevăr. Poate că în 2019, la sfatul plin de har al duhovnicului român ortodox din Londra, îl va vota pe Dragnea și va aprinde apoi o lumînare. V-ați mira? Eu nu. Uitați-vă la frații turci, la fel de plini de bune intenții au votat și ei pentru Erdogan. Și-au regăsit identitatea. Au avut parte de o ”roire” (Haydt) plină de satisfacții, cu daune colaterale, dar nu mai contează. Roirea e în sine o experiență de neuitat, rezultatele ei… Să fie acolo, în România. Sau în Turcia.

După ultimul curs înainte de vacanță, am ieșit la o cafea cu cîțiva studenți, printre ei și o fată timidă, politicoasă, de origine română. Intrînd în amănunte, cum se întîmplă în afara sălii de curs, aflu că a venit în Spania cînd avea 3 (trei!) ani. Accent perfect spaniol, vorbește bine românește, dar nu știe să scrie cu cratimă și are probleme de lexic, cunosc genul, am deja o programă diferită de gramatică a limbii române pentru acest tip de student. Sînt un milion de români în Spania, chiar dacă în Salamanca sînt puțini în comparație cu Madrid, aproape în fiecare an apar cel puțin unul, doi de acest fel. Și aproape cu toți dialogul din afara cursului curge asemănător:

  • Și, cum e, cum te simți?
  • Păi nu mă simt bine, nu-mi găsesc locul, parcă nu știu ce sînt, româncă sau spaniolă.
  • Păi ești ambele, nu? E un mare avantaj…
  • Da, dar… cînd mă întreabă cineva, tu ce ești? Parcă nu știu să zic…
  • Dar unde te simți mai bine, în Spania sau în România?
  • Cel mai bine mă simt în vacanță, în satul bunicii din Maramureș.
  • Te cred, dar satul bunicii din Maramureș nu e o țară, e o stare. O stare de bine. Cum e șoseaua pînă la satul bunicii?
  • Proastă, plină de hîrtoape, nu ca aici, în Spania. Asta e clar. Și oricum în România nu e de trăit, nu au de nici unele și la pașapoarte am stat vara trecută patru ore la coadă și mătușa mea pînă la urmă a trebuit să dea și ceva acolo, la o femeie de la poliție.
  • Șpagă?
  • Da.
  • În Spania ai dat vreodată șpagă?
  • Aici, nu, nu, aici nu s-a pomenit așa ceva. Dar totuși…
  • Dar de ce n-ai cerut cetățenie spaniolă, ca să scapi de povestea cu pașaportul românesc? Pînă la urmă e o chestie administrativă, ce ești tu nu e definit de culoarea pașaportului, zic eu.
  • Păi nu știu… dacă nici ai mei nu au, sîntem români, și ei vor să se întoarcă într-o bună zi acasă.
  • Dar tu vrei să te întorci?
  • Acum nu, dar poate într-o zi, dacă se îmbunătățesc lucrurile, da.
  • Eu cred că tu trebuie să te gîndești bine ce vrei tu și cît din ce ți se pare că vrei tu e de fapt ce vor ei, părinții tăi. Chestia asta e uneori înșelătoare.

Cam în punctul ăsta al dialogului eu încep să mă retrag căci deja mi se pare că am intrat prea mult în sufletul ei, al studentei, și asta nu e deontologic. Trebuie păstrată o distanță, chiar și la o cafea, chiar și în afara cursului. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii care intră în intimități, care o fac pe psihologii și pe terapeuții și vor să le rezolve studenilor și viețile, nu doar dilemele de gramatică română. I-aș spune, dacă aș fi mai puțin prudentă, că problema ei e personală, că identitatea nu e neapărat legată de o țară, de un neam, de o apartenență etnică sau religioasă, dar că aceste apartenențe, bine exploatate de inși abili, pot deveni arme, stindarde periculoase, sub care se vor strînge matematic indivizi nesiguri, incapabili să-și asume identități fără etichetă. Fericiți că cineva îi îmbracă într-o uniformă și-i scutește de efortul de a-și căuta singuri, în fiecare zi, haine. Cetățeni care nu știu ce să facă cu ei înșiși, cu timpul lor, cu abilitățile lor, pe care nimeni nu i-a învățat dureroasa disciplină de a face ceva productiv făcă ca un șef să ți-o ceară, oameni, pînă la urmă, care nu pot sta liniștiți cu ei înșiși. Ba chiar se tem de asta rău de tot.

În satul în care mergem în vacanță, avem un prieten bun, un om minunat, un fel de Virgiliu care ne-a introdus în misterele paradisului care e sudul Spaniei. Acest om, cu douăzeci de ani în urmă, a renunțat la o slujbă bine plătită de funcționar de bancă în Madrid și s-a mutat în sud. Și-a construit, mai mult cu mîna lui, cîteva căsuțe, nu mai mari decît niște cabane de lemn și trăiește din turism eco. Trăiește frumos, minimalist, ideal. Așa ni s-a părut pînă mai acum doi ani, doi ani și jumătate, cînd nu știm exact ce i s-a întîmplat și s-a convertit. Nu la catolicism, pentru că e un anti-clerical convins, ca mulți din generația lui, ci la un fel de religie politică despre care nu vreau să vorbesc acum. Pentru mine rămne un mister psihologic, dar probabil sînt încă prea crudă, prea lipsită de experiență ca să înțeleg ce s-a petrecut cu el. Cineva apropiat zice că e vorba de plictiseală. Pentru că și în paradis te poți plictisi. Deși a rămas prietenul nostru, deși ne bucurăm la fel de mult de cîte ori ne vedem, evităm discuțile politice. Zilele trecute am vorbit însă despre justiție, fiind eu, cu exemple, cu bibliografie, o admiratoare a sistemului spaniol. El, om deștept, trebuie să mă credeți pe cuvînt, zice:

  • Una justicia de mierda que tenemos aqui en Espana…

Cred că a înțeles toată lumea ce crede prietenul nostru despre justiția spaniolă. Ciudat e că el tocmai a cîștigat un proces, un proces complicat, împotriva fostei soții, care pretindea, cu destule argumente, de altfel, o recunoaște chiar el, anumite despăgubiri din partea lui. Filmul procesului îl știm de la el, a fost sinuos, a implicat o mulțime de martori, pînă la urmă justiția spaniolă, în ultima instanță, i-a dat dreptate lui. N-a avut nici avocați faimoși, nici n-a corupt vreun judecător, pur și simplu a cîștigat, reușind să dovedească ce era de dovedit. Și atunci?

Îmi explică că da, el a avut noroc. Cum noroc cînd ai trecut prin patru tribunale diferite? Noroc, zice  convins. Da, eu unul nu mă pot plînge, dar avem, în Spania, o justiție de mierda. Dixit. Știind cam ce cred eu despre Spania și cum, după opt ani de trăit aici, o apăr mai ceva ca un cristiano viejo de pura cepa, nu mai continuă cu vaietele și catastrofismul. Dar cam știu ce ar urma. Spania e iadul pe pămînt, sărăcie, inegalitate, justiție de mierda, casta etc. În jurul nostru fîlfîie palmierii, sînt 30 de grade, iar cerul are o culoare indescriptibilă. Din perspectiva mea, prietenul nostru are toate, dar absolut toate condițiile obiective pentru a fi pe deplin fericit. Și totuși…

Toate astea nu înseamnă că nu există probleme reale. Că inegalitatea, sărăcia și în general imperfecțiunea sistemelor socio-politice în care viețuim nu e o treabă cît se poate de adevărată. Probabil unii turci se simt marginalizați în Germania, iar pentru unii dintre românii care trăiesc în Spania de la trei ani identitatea proprie reprezintă o provocare, mai ales cînd e greu de dibuit nu doar între două limbi, două culturi, două țări, ci și printre aburii unei adolescențe prelungite. Dar, în ciuda oricăror probleme reale, plictiseala face ravagii. Obișnuința cu binele, cu libertatea, cu starea de confort, fie el și minimal, lovește năpraznic. Se cere un efort uriaș de voință, o disciplină de fier, pentru a putea trăi mult timp, fără s-o iei razna, în cea mai bună și în cea mai frumoasă dintre lumi.

CONCORDIE, AMNISTIE MORALĂ, SOLIDARITATE… și ALEGERI ANTICIPATE

 

Singura atitudine cîștigătoare în acest moment este să adoptăm fiecare un fel de amnistie morală față de toți cei care ne-au scos din minți din 2012 încoace, față de cei care n-au votat, chiar și față de cei care au votat PSD, chiar și față de acei pesediști care or fi cinstiți. Sau măcar nu foarte corupti și suficient de deștepți încît să înțeleagă că au ocazia, poate unică, să devină oameni politici decenți. Să terminăm cu acuzele de analfabetism, fețe de strungari și alte asemenea. Orice față de strungar, orice semianalfabet care mîine se ridică împotriva lui Dragnea, orice primar are șansa unui viitor decent.
Dacă nu înțelegem și nu internalizăm acest tip ce concordie, ne vom istovi în lupte sterile, vom risca violențe și nu vom obține nimic. Oricît ar părea de paradoxal, e momentul să ne împăcăm. Să fim solidari. De azi înainte.


Dacă nu înțelegem și nu internalizăm acest tip ce concordie, ne vom istovi în lupte sterile, vom risca violențe și nu vom obține nimic. Oricît ar părea de paradoxal, e momentul să ne împăcăm. Să fim solidari. De azi înainte.

Văd că fostul meu profesor Ion Bogdan Lefter, care în 2012 nu prea a fost limpede de partea bună a lucrurilor, s-a sucit. S-a revizuit lovinescian. Să fie primit! Toti trebuie să ne depășim ranchiunele, eu, una, sînt din nou mîndră de Ion Bogdan Lefter. Contează întotdeauna ce facem acum și aici, căci de greșeli în trecut nu ducem lipsă nici unii!

Îl văd pe procurorul general, Augustin Lazăr, un om al trecutului, care se comportă exemplar, curajos, face declarații esențiale într-un moment mai mult decît tensionat.

Să-l vedem mîine pe primarul Iașului la întîlnirea cu Dragnea.

Sigur mai sînt, sigur unii se vor trezi, din inteligență sau din oportunism, nu mai contează. Măcar o dată, o singură dată în istoria post-1989, să fim solidari.

Cineva îmi spune că mă amăgesc și că în urma alegerilor anticipate vor ieși aceiași. Eu azi vreau să mă amăgesc. E alegerea mea. Sînt absolut sigură că alegerile anticipate vor schimba fața parlamentului. Oricum ar fi, merită încercat. Blazarea azi e păcat capital. Blazarea și pesimismul azi sînt tot atîtea insulte la adresa oamenilor care stau în frig în Piața Victoriei.

Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza,5 ianuarie 1859: ”Fii simplu, măria ta, fii domn cetățean…”

 

Măria ta.
După una sută cincizeci și patru ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, confințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pre capul său, pe domnul.
Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să-i răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice.
Alegîndu-te pre tine domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou.
O, doamne! mare și frumoasă îți este misia! Constituția din 7 (19) august ne însemnează o epohă nouă și măria ta ești chemat să o deschizi!
Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.
Nu uita, că dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție.
Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire.
Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar mulți ani, ca și dînsul; să domnești ca și dînsul, și fă, o doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dizvoltarea instituțiilor noastre, prin sintimentele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, cînd Alexandru cel bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanția că: Romînia nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu și sabia sa!
Să trăiești, măria ta!
Mihail Kogălniceanu, Scriei alese, Editura Tineretului, 1956, pref. Domnica Filimon