Fotografii cu un Olympus de unică folosinţă

antologie dragoste

1. Nu ştiu prea bine ce să fac cu mîinile şi nici cum să stau. Aşa că mă aşez pe bordură, poziţiile nonconformiste te salvează întotdeauna. Nu ştiu nici lîngă cine o să-mi găsesc locul în autocar şi nici măcar cu cine să vorbesc. Feţe în general necunoscute şi mai degrabă de tocilari. Sînt fără prietena mea Roxana, aşa că lumea e enervant de impară. Pe deasupra sînt şi cea mai bătrînă de acolo, trec deja în clasa a XII-a. Toţi ăştia sînt mai mici decît mine, cu cîţiva ani lungi şi iremediabili, aşa cum sînt anii dintre 16 şi 18. Într-un grup mare, cu părinţi, fraţi şi bunici, aşteptăm autocarul care ne va duce în în Grecia. Sîntem în 1995 şi mi-e frică că o să mă plictisesc groaznic în excursia asta care ar trebui să fie un premiu pentru meritele deosebite ale elevilor olimpici. Am în mîini un mic aparat de fotografiat Olympus, de unică folosinţă, pe care mi l-a cumpărat tata special pentru această ocazie. În prima fotografie pe care o fac, în timp ce aşteptăm autocarul care întîrzie, o fotografie făcută aiurea, fără cadru, se văd multe figuri nefocalizate. O fată care a mîncat pepene şi care mă tot roagă să mă duc cu ea să facă pipi. O să mă procopsesc cu ea şi în autocar. Doamna general, inspectoarea generală,  grasă şi fardată gros, mama unui fiu tălîmb coleg de clasă cu mine. Nu l-a putut lua cu noi, pentru că nefericitul n-a călcat pe la vreo olimpiadă. Dar o conduce la autocar, e înalt şi are aerul funerar al băieţilor pieptenaţi cu grijă de mamele lor. Doamna general avea să devină deputat şi am revăzut-o de curînd în Bucureşti, cu pantofi albi şi geantă albă, cu acelaşi nemuritor haz de Mizil, la fel de grasă şi de convinsă că lumea e de partea ei, cu acelaşi fiu tălîmb, ajuns între timp prezentator la TVR. O altă profesoară, de biologie, cu părul roşu-Apaca şi fără trei dinţi frontali. Gura cu dinţii lipsă nu se vede în poză, dar mi-o amintesc bine, pentru că s-a căscat de multe ori înspre mine, arţăgoasă, de-a lungul acelei excursii. Un grup de băieţi, olimpici la matematică şi informatică. Un băiat înalt, blond, cu oarecare acnee şi unul brunet, cu nişte sandale în care stau neliniştite două picioare negricioase. La mîna dinspre obiectiv are o cicatrice, probabil şi-a rupt-o cîndva şi a avut o fractură deschisă, altfel, închietura e perfectă, subţiratică, osul antebraţului se termină rotunjit, ca o castană catifelată sub pielea ciocolatie, palmele îi sînt mai mari decît te-ai aştepta, ca la un pui de setter irlandez.

2. Fotografia la care mă uit acum e ceţoasă, pentru că e noapte, iar blitzul era şi el de unică folosinţă. E o compoziţie adormită, de vis industrial, cu nişte bare de fier ruginite, cu o gheretă dărăpănată şi un bec mare deasupra ei. E graniţa cu Bulgaria şi e 5 dimineaţa. Putem să coborîm să facem pipi. Unei tipe de la minister, o persoană oficială care însoţeşte grupul de olimpici, pe numele ei Fabiana, îi e rău. A condus ăsta ca un apucat, parcă ne mînă turcii. Îi vine să vomite, dar nu poate. Are ochii galbeni, cearcăne şi pielea lucioasă, de parcă a căzut cu faţa într-o baltă de ulei. Nu-mi vine să fac pipi, dar fac, văd că toată lumea face, poate e un ritual de vamă. Doamna profesoară de biologie se spală pudică, fără să-şi dea bluza jos, pe sub sîni. Îi admir dexteritatea, o secundă mai mult decît s-ar cuveni. Exact între cele două graniţe, cînd autocarul se încordează din toate închieturile lui bătrîne să se urce pe bacul care traversează Dunărea, ceva i se sparge acolo înăuntru. Trecem cu bacul ca pietonii, tot grupul de olimpici înfriguraţi şi nedumeriţi, nu ne explică nimeni prea multe, doamnele profesoare au mutre acre, şoferii înjură, ghidul se interesează ce şi cum la botul maşinii. Dunărea e răcoroasă şi neagră.

– Bă ce chestie şi cu autocarul ăsta, să vezi cît stăm pe aici. S-a făcut varză, e spart tot, trebuie să schimbe baia de ulei. Am înţeles că o să-l ducă pînă pe mal şi dup-aia o să caute un mecanic, unu bulgar, îţi dai seama cum o să se înţeleagă cu el…

– Lasă, că ăştia aici la graniţă vorbesc toţi româneşte…

– Poate să se ducă profa de biologie să vrăjească ea vreun bulgar, că sexi cum e, ne repară ăla autocarul gratis…

Nu ştiu cum au ajuns Bogdan şi Alexandru lîngă mine. Bogdan e cel cu acneea, Alexandru e băiatul brunet. Turuim înainte cu autocarul şi baia lui de ulei şi cretina de inspectoare şi aia de la minister care borăşte… Mi-e foarte frig, dar nu atît cît zic eu că mi-e. La haine nu se poate ajunge, sînt încuiate în cală. Sînt în pantaloni scurţi şi într-un maieu negru… Şi Alexandru zice ceva nemaivăzut şi nemaiauzit, care mă face praf:

– Îţi dau blugii mei, vrei?

Adică blugii de pe el, blugii negri cu care e îmbrăcat, pentru că a fost prevăzător şi i-a tras pe el din autocar, că s-a gîndit că se face noapte, dar acum nu-i e aşa frig şi mi-i dă mie. Adică se dezbracă şi mi-i dă mie.

– Şi io îţi dau geaca, dacă vrei, sare şi Bogdan.

Păi mi-ar fi ajuns geaca. Dar Alexandru e deşirat şi blond şi are urmele alea de coşuri pe faţă, pe cînd Bogdan are pielea netedă şi măslinie şi un fel de puf pe obraji. Mi se pare că dacă i-aş atinge, ar fi ca o bucată de catifea pe care am găsit-o într-un cufăr al străbunicii, moale şi plină de poveşti şterse, ca un pergament vechi. Se joacă nervos cu degetele de la mîna dreaptă. Poate că a exagerat, cum dracu’ să-mi dea blugii de pe el…

– Păi dacă zici că nu-ţi e aşa de frig, dă-mi-i, îi iau peste pantalonii ăştia şi dup-aia cînd ne deschid cala, ţi-i dau înapoi.

– Nici o problemă, chiar nu mi-e frig…

Ne aşezăm pe o bordură, Bogdan îşi desface nasturele de metal, apoi se aude sunetul fermoarului, susurat şi zvîcnit, nu mă uit, şi-i trage în jos peste sandale şi rămîne în pantalonii scurţi albi din prima poză, se ridică în picioare şi mi-i întinde. Îi trag pe mine repede, peste sandale, puteam să mi le dau jos, dar nu ştiu de ce mi se pare că descălţatul ar fi fost ceva prea intim, blugii îmi sînt mari, deşi eu sînt într-a XII-a, dar totuşi stau pe mine, îmi sînt lungi, dar nu cît să mă împiedic, materialul are o căldură pe dinăuntru, căldura lui, că doar au fost pe el, îi simt moi şi învăluitori cum n-am mai simţit niciodată o pereche de blugi. Lîngă mine, pe bordură, pielea de pe picioarele lui s-a încreţit de la frig, dar el vorbeşte în continuare tare şi gesticulează.

– Ce-ar fi să mergem să vedem ce e mai încolo, zice Alexandru.

– Păi e graniţa, e Bulgaria, ce să fie, io nu merg, ne prind ăştia că umblăm pe aici, poa să fie nasol, răspunde repede Bogdan, cu un aer matur şi preocupat.

– Io m-aş duce, poate găsim şi ceva de băut, bem o votcă, ne mai încălzim…

– Da, să ne vadă handicapata de biologie şi să urle la noi din prima zi…

Nu ştiu unde, nu ştiu de ce, plec cu Alexandru încolo, înspre Bulgaria, poate găsim ceva de băut, bem o votcă, ne mai încălzim…

– Vă duceţi degeaba, nu e nimic pe acolo şi-o să vină ăştia după voi, se aude Bogdan din spate.

Nişte cutii de ambalaje, un fel de magazin luminat care se vede mai departe şi probabil un veceu din alte timpuri, cu o uşă de lemn care să bălăngăne. Acum ştiu: nişte bare de fier ruginite, cu o gheretă dărăpănată şi un bec mare deasupra ei. Aerul e parcă acid şi ceva zbîrnîie continuu, ca un stîlp de înaltă tensiune. Un cîine mare iese din spatele gheretei şi un nene într-o uniformă descheiată şi foarte somnoros urlă ceva la noi cu nişte sunete ruseşti. Dar n-am făcut nimic…

– Zona de frontiera, interzis, zice într-o românească stricată.

Profa de biologie apare de undeva şi începe să ţipe şi ea la noi.

– Sîntem în zonă de frontieră, staţi în autocar sau lîngă el pînă cînd se repară, n-aveţi voie să umblaţi pe aici, e clar?

Îmi dau seama că de fapt mi-e somn, că sînt obosită, ne întoarcem amîndoi spre autocar mînaţi din spate de profă şi le spun tuturor că mă duc să mă culc puţin. Urc încet, autocarul e o burtă de mamifer în care olimpicii stau la adăpost, izolaţi, adormiţi, cu feţele umede. Colega mea olimpică la engleză sforăie încet pe scaunul lungit, cu capul pe spate şi gura puţin deschisă. Mă aşez şi eu alături şi-mi lipesc obrazul de geam.  Îi văd pe Alexandru şi pe Bogdan şi încă vreo doi cum stau pe bordură lîngă autocare şi gesticulează. În autocar e foarte cald, îmi dau geaca jos şi-mi vine să rîd. Alexandru are buzele cărnoase, de băiat care parcă tocmai a plîns, vinete de frig.

3.  Ne aşezăm pe o altă bordură cu o sticlă de Martini în mînă. Un Martini roşu, cu mult înainte să ştiu cum se bea Martini de fapt, că se pun două măsline cu migdală în două scobitori şi gheaţă şi lămîie, neapărat în pahare triungiulare, care se găsesc foarte greu, doar la Carrefour…  Stăm amîndoi cu o sticlă de Martini în mînă, pe o bordură în vama dintre Bulgaria şi Grecia, am dat pe ea frăţeşte 9 dolari şi 50 de cenţi. Şi un pachet de Lucky Strike fără filtru şi o brichetă doar ale mele. Îmi aprind o ţigară. Niciodată un Lucky n-a mai avut gustul ăla perfect, uscat, de vară, un gust de fum parfumat şi tare, amestecat cu gazele de eşapament de la toate tirurile şi autocarele care se preling pe acolo. El se uită cu poftă la ţigara mea, stă cu picioarele strîmbate sub el, în pantaloni scurţi albi, eu încerc să mă uit înspre autocar, peste capul lui, să văd dacă vin după noi şi el îmi cere o ţigară. Nu i-am zis nimic, nu l-am îndemnat, el îmi cere pur şi simplu, zicînd că a mai fumat şi înainte. Scot pachetul din sac, îl deschid cu gesturi sigure de veche fumătoare, îmi scapă bricheta pe jos, el ia o ţigară şi o aprinde. Trage din ea cam tare şi cam repede, cu buzele groase şi roşii concentrate cu seriozitate în jurul ei, dar nu se îneacă, nu tuşeşte, doar pielea de pe obrajii cu puf i se colorează puţin. Pe deasupra părului moale, aproape negru, văd mişcare la autocar şi  profa de biologie venind spre noi ca într-un coşmar, cu paşi apăsaţi şi plini de ură, dar care parcă nu reuşeau, în ciuda aplombului, să consume distanţa dintre noi şi ea.

– Ce faceţi aici, veniţi înapoi şi urcaţi în autocar, nu vă mai răzleţiţi aşa mereu, Alexandru, se poate? Şi tu, tu eşti mai mare, mă aştept la mai mult din partea ta…

– Ne-a văzut, nu? ne-a văzut că fumam, mă întreabă Alexandru şoptit. Lasă că n-o să ne zică nimic şi oricum nu mă interesează, adaugă.

– I-am făcut o poză, zic, în timp ce mergem în spatele ei. I-am făcut o poză cum venea spre noi, aveam aparatul în sac. Seamăna cu un diafilm cu Făt-Frumos din lacrimă, nu ştiu dacă îl ştii, ăla cu muma pădurii care zboară închisă într-o piuă.

Începem să rîdem isteric. În autocar, doamna general stă la uşa din faţă, demnă, grasă şi otrăvită.

– Tot timpu se răzleţesc ăştia doi, doamna general, zice profa de biologie urcînd scara autorcarului în faţa noastră şi i se văd călcîiele crăpate într-o pereche de papuci pe care scrie XianGong.

4. Şi ne-am tot răzleţit. Aproape că n-a fost nimic mai mult decît o continuă răzleţire, de grup, de colegi, de profe, de doamna general, de prietenii lăsaţi acasă, de diferenţa de vîrstă dintre noi, de comentariile tuturor legate de asta, care ne aşteptau acasă. Am fugit de toate, ne-am răzleţit. Un timp. Atît cît am putut. Atît cît au ţinut cele 36 de poziţii ale filmului de unică folosinţă. Mă gîndesc acum, după destul de mulţi ani, dacă nu cumva orice poveste de amor e o continuă şi cam nepăsătoare răzleţire şi că ea durează exact atîta timp cît cei doi rămîn răzleţiţi de restul lumii. Iar sfaturile dintotdeauna ale părinţilor, ale celor care îţi vor binele, ale profesorilor, ale celor care trebuie să te aibă mereu sub ochi, e să nu te răzleţeşti, să nu te depărtezi de grup. Tot ce e adevărat se face în răzleţire şi cînd începi să ieşi prea des cu prietenii, cu grupul, ceva s-a pălit în amorul respectiv. Şi sfîrşitul e aproape.

Din staţiunea Olympic Beach unde am stat mai multe zile şi care pe atunci nu era încă plină de români low-cost, se vedea muntele mitologic – tunete, Zeus, legendele prescurtate de Alexandru Mitru şi rezumate stupid de ghidul semianalfabet. O biserică ortodoxă ca nuca în peretele muntelui antic. Olimp. Olympus. Nu prea aveai ce să faci pe acolo, dacă nu voiai să stai la plajă cu doamnele profesoare care schimbau reţete. Simţeam o continuă nevoie să plecăm. Să vedem ce e mai încolo – cred că e o boală, nu mi-a trecut nici azi şi-i recunosc pe cei care o au şi ei. Aşa că într-o zi, eu şi Alexandru am închiriat două biciclete. Cam mici şi cam incomode, ca Pegasurile de copii, ciudate pentru corpurile noastre deja mari. Dar convenabile, ieftine. Şi cu aceste două biciclete am plecat, fără să-i spunem doamnei general, spre cel mai apropiat oraş. Nu ştiu cîţi kilometri erau, aş putea să mă uit acum pe google, dar nu e important. Important e că simt încă mirosul livezilor coapte de-o parte şi de alta a şoselei, maşinile trec pe lîngă noi susurînd discret pe asfaltul fin, căldura e insuportabilă, eu am un maieu alb şi îmi tot cad bretelele în timp ce pedalez şi ştiu, pentru că am făcut sport, că nu trebuie să mă opresc. Alexandru e în faţă şi îl văd oprindu-se cu derapaj şi trebuie să mă opresc şi eu, obosită, transpirată, nervoasă.

– Mai e mult de mers şi nu trebuia să ne oprim. N-avem apă, n-avem nimic, parcă sîntem tîmpiţi.

Regret deja că n-am rămas la plajă, că nu înot la nesfîşit în apa răcoroasă şi sărată, la care numai cînd mă gîndesc, simt că nu mai pot pedala nici măcar un metru. Alexandru îmi arată o livadă de piersici în stînga, n-are gard, dar totuşi nu cred că putem să ne servim aşa pur şi simplu, el e deja printre pomii scunzi, foşnitori şi iese de acolo cu două piersici coapte şi-mi întinde una. Muşc din ea fără măcar s-o şterg de puful înţepător şi-mi explodează în gură şi rîdem, nu prea ştiu de ce şi ne facem o poză cu mîna întinsă şi cu capetele apropiate, muşcînd din fructe, iar în spate se văd pomii foşnitori şi căldura aburoasă iese pur şi simplu din hîrtia fotografică veche de peste zece ani.

5. Rochia albă, înşelător inocentă, de bumbac simplu, lungă, dar nu de tot, mi-o cumpărasem de la un magazin ieftin, un fel de urmaş al subversivelor consignaţii din comunism, un magazin în care se găseau de toate, dar de un prost gust teribil, turcesc, asta dacă nu ştiai să cauţi. Pentru că întotdeauna în asemenea locuri stau ascunse mici minuni fără nici o legătură cu restul.  Păstrasem rochia pentru Atena, cred că era o fantezie legată de femeile antice, ceva pe acolo. De fapt, cred că era şi singurul lucru curat pe care-l mai aveam în bagaj. Şi în picioare mi-am pus un fel de opinci cum se purtau atunci şi se poartă acum iar, cu talpa din sfoară împletită şi pînză, legate cu nojiţe pe gleznă. Şi sacul cu aparatul de fotografiat, în spate. A venit să mă ia din camera mea, a rămas în uşă, s-a uitat la mine şi a zîmbit. Nu era nimic între noi, repet, doar fuga continuă de profe, de doamna general, de fata care mîncase prea mult pepene. Şi era mai uşor şi mai safe să fugi în doi. Doamnele şi copiii cuminţi au plecat în grup să viziteze oraşul, în seara albăstrie, ateniană, cu miros de gaze de eşapament, şi noi cu ei, în şir indian, pînă la prima intersecţie. Unde ne-am pierdut. A fost o noapte lungă, imensă, interminabilă. Instantaneele sînt diverse şi fiecare fotografie durea, pentru că filmul era pe ducă şi altul nu mai aveam. Străzi orbitoare şi case albe, multe case albe şi oameni care, deşi vorbesc foarte tare, se mişcă ca într-un film mut. Nişte băieţi cu ciucuri la picioare mergînd sacadat şi noi hlizindu-ne la ei şi făcîndu-le poze şi aşteptînd să izbucnească şi ei în rîs şi s-o lase naibii de schimbare a nu ştiu cărei gărzi. O tonetă cu sticle cu apă, reci, brumate, din care cumpărăm şi care ni se par extraordinar de scumpe. Magazine înşirate în Plaka, unul după altul şi nişte saboţi unici într-unul din ele, care e închis. Mă lipesc cu fruntea de vitrină şi Alexandru îmi face o poză cum stau acolo, jelind frumuseţea de neatins. Şi apoi urcăm pe Acropole, cînd deja s-a făcut întuneric bine şi nu ne lasă să trecem de gardul dincolo de care se plăteşte şi unde urmează să mergem cu grupu’ a doua zi dimineaţă. Ne aşezăm pe o bancă şi în faţă se vede un fel de deal luminat care se pare că se numeşte Lykavetus, Alexandru ştie şi îmi spune şi mie.

– Şi cum se poate ajunge acolo, întreb eu.

– Nu se poate, că e foarte departe, zice el, e un fel de alt oraş, chiar dacă pare aproape.

– Dar am putea să luăm metroul, zic eu, e metrou, am văzut staţia lîngă hotel.

Şi el nu zice nimic. Şi cum stăm acolo pe bancă, eu sînt mai mare şi mă aştept să se întîmple ceva. Dar nu fac nici o mişcare, sînt totuşi fată şi el e mai înalt decît mine.

– Trebuie să fac pipi, zice el.

Şi-mi place la nebunie că nu are jene din astea şi încep să rîd şi rîde şi el şi se ridică şi zice:

– Pipi pe Acropole. Trebuie să-i povestim lu’ doamna general.

Se duce doar puţin mai încolo, cu spatele, bineînţeles, are blugii lui negri şi sandalele. Şi eu mă uit, deşi am zis că n-o s-o fac. Dar nu-i văd decît silueta neagră şi dincolo poarta pe care vor intra grupurile de turişti conştiincioşi mîine dimineaţă şi mai departe Lykavetus cel foarte luminat.

– Hai să căutăm metroul, zice el, să vedem dacă merge.

Şi ultima fotografie din Atena e cu o piaţă plină de grămezi de ziare şi reviste şi bărbaţi care fumează şi se pregătesc să-şi deschidă chioşcurile şi se vede un stîlp pe care scrie Athens Metro-Omonia. Nu e încă ziuă, dar o să fie, în curînd.

6. Atunci cînd nimeni nu mai avea chef de nimic, nici bani şi nici nimic de tocat doamnele profesoare, cînd o oboseală miţoasă se lăsase peste întregul grup, iar ghidul caraghios şi cei doi şoferi lubrici îşi pierduseră verva lor de stadion, am ajunns în Salonic. Nu-mi amintesc nimic şi orice încercare de atmosferă ar fi o chestiune de documentare. Nu ştiu nici măcar o clădire din acest oraş istoric, nu am vizitat muzeul arheologic şi nici turnul. E un turn faimos, se numeşte cumva. Autocarul a oprit în port. Apa care se loveşte de cheiul de beton e uleioasă şi în ea se văd legănîndu-se diverse forme moarte. Ne-a fost uşor să ne pierdem în parcul din imediata vecinătate, atunci cînd grupul l-a traversat în pas egal, cu resemnarea tuturor turiştilor aflaţi la ultimul obiectiv. Uite că nu aveam să-l bifăm nici pe ăsta, aşa cum nu ne urcasem nici pe Acropole, pentru că dimineaţa cînd s-au încolonat ei, noi dormeam buştean, fiecare în camera lui, eu cu fata cu pepenele, el cu băiatul cu coşuri. Nici nu s-au mai obosit să ne trezească, doamnele profesoare erau resemnate şi scîrbite şi sînt convinsă că îşi imaginau cele mai teribile orgii între fata mai mare şi băiatul în clasa a X-a. Privirile lor cu ochi ceţoşi de bătrîneţe şi farduri scurse de căldură spuneau multe. Băiatul se trezise mai devreme şi mai dăduse o raită prin Plaka, de unde îmi spusese că-şi cumpărase o carte, cu cei zece dolari care îi mai rămăseseră pentru intrarea pe Acropole. Fetei i s-a părut o treabă de mare bun gust.

Aici e un parc mic, de-abia o grădină, iar palmierii lipsesc.

– Salonicul e mai în nord, de aia, zice el.

– Hai să stăm în chioşcul ăsta, zic eu.

Ne aşezăm pe jos, pe bîrnele de lemn ale chioşcului, pline de frunze mari, poate din toamna trecută. Ne aprindem cîte o ţigară din pachetul pe care îl am în sac. Lucky fără filtru. Fumăm întinşi pe jos, pe spate, trimiţînd fumul în sus, ca pe o ofrandă. Fac o poză aiurea, bîrnelor din acoperişul chioşcului, ca un fotograf acrobat la un shooting foarte nonconformist. Fumăm iar. Cred că eu mă întorc spre el, pentru că simt lemnul care-mi apasă dureros capul. Stau într-o poziţie incomodă. Cît? O oră, poate două. Ne sărutăm firesc şi aş zice că toate miturile despre inocenţa stînjenită a adolescenţilor sînt false. Toţi băieţii care povestesc făcînd haz peste timp, autoironic, de propria stîngăcie, mint. Sau nu-şi amintesc bine. Sau poate nu i-am cunoscut eu pe aceia, din fericire. Adolescenţii ştiu tot ce trebuie să ştie. Sînt nişte jivine subţiratice, miniaturale, dar complete şi funcţionale şi la fel de dornice să fie date pe power on  ca un aparat electrocasnic nou, cu ţipla abia dezlipită. Alexandru avea ceva mai mult de şaisprezece ani. Aproape şaptesprezece, poate. A fost un sărut lung şi incomod, dulce şi perfect, ca o amandină din copilărie, amară pe dinafară, ca gustul nostru de ţigări abia fumate, dar pe care o spărgeam apoi în dinţi şi dinăuntru ieşeau valuri de ciocolată lichidă, catifelată. Îi auzim apoi pe fraierii cu care sîntem în excursie şi pe profesoare venind şi plecăm spre autocar. Ne ţinem de mînă. E extraordinar de îndrăzneţ de-acum. Ne aşezăm împreună, fata cu pepenele face ochii mari, iar Alexandru a descoperit acest joc nou, de-a sărutatul şi îl experimentează aproape continuu, cu o nonşalanţă care pe doamne le lasă fără cuvinte. Doar ochii mînjiţi li se întorc din cînd în cînd curioşi şi poate cu invidie spre scaunele din spate unde stăm, amîndoi.

7. Săruturi mici şi repetate şi surprinzător de meşteşugite, în văzul lumii. Pe braţ, acolo unde pielea e străvezie, moale. Dedesubt se văd venele. E un loc bun pentru tatuaje.  Acolo mi-am făcut de curînd o semnătură stilizată, cu litere arăbeşti de cerneală neagră. Toată lumea o remarcă, iar eu ştiu că e un fel de verighetă. Dar asta s-a întîmplat mult mai tîrziu şi e un alt nume acolo. Acum sîntem pe bacul de întoarcere, traversăm Dunărea la Calafat, profesoarele stau într-un pîlc cloncănitor şi ne urmăresc cu coada ochiului. Cînd urcăm în autocar, privirile lor conţin toate reproşurile din lume, toate bătăile la palmă pe care le-am primit şi eu, şi el, în mulţii ani de şcoală de dinainte. Eu sînt mai mare, eu trebuie să dau un exemplu…

– Şi acum, pun eu întrebarea tipic feminină, întrebarea unei fete cuminţi şi serioase, care nu se mulţumeşte niciodată cu o poveste de vară.

Niciodată ca în adolescenţă nu ai o mai mare nevoie de confirmări şi niciodată ele nu sînt mai imposibile ca în adolescenţă. Pe ferestrele autocarului se vede deja peisajul sordid al României, fără urmă de smochini, fără palmieri, fără albastrul limpede în care am fost înfăşaţi zece zile. Frontiera împărte şi cerul în bucăţi curate, rămase înapoi şi bucăţi mînjite în gri murdar, înainte. Un veceu dărăpănat, aşa cum am uitat că există, ne aşteaptă cu adîncurile lui pestilenţiale, imediat după graniţă. Oprim şi o văd pe geam pe doamna general, oripilată, dar satisfăcută, încheindu-şi fermoarul la fustă.

– Şi acum, o să fie la fel de bine, zice el, o să fim împreună, orice-o să zică aştia sau ăia de acasă, nu mă interesează.

Pronunţă cuvintele foarte calm, foarte sigur pe el. Răspunsul perfect. I-aş face o fotografie, ultima, aşa cum stă pe scaunul dinspre geam, iar pe obraji i se vede în lumină un puf auriu, o piersică din Grecia, ca asta pe care o pun acum pe cîntar şi pe care lipesc o etichetă, în supermarketul orbitor. Dar filmul de unică folosinţă s-a terminat. Continuă să-mi citească din cartea în franceză, un roman de Camus parcă, pe care şi-a cumpărat-o, ca un băiat cititor şi snob ce e, de la un anticar din Plaka. Are o voce joasă şi caldă, citeşte bine, mama lui e profesoară de franceză. Dorm intermitent, obositor şi ciudat, un somn dintr-un alt timp, cu capul pe umărul lui şi el tot citeşte. Sîntem ca un cuplu statornic, vechi, liniştit. Şi nici măcar nu sîntem un cuplu. Dar începem să ne pregătim amîndoi, temeinic, pentru asta, pentru multele repetiţii generale, unele cu costume, care ne aşteaptă. Ne-am certat în faţa liceului, într-o dimineaţă de toamnă, dintr-o prostie pe care nu mi-o mai amintesc.

Madrid, 2011