Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza,5 ianuarie 1859: ”Fii simplu, măria ta, fii domn cetățean…”

 

Măria ta.
După una sută cincizeci și patru ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a reintrat în vechiul său drept, confințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pre capul său, pe domnul.
Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să-i răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice.
Alegîndu-te pre tine domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou.
O, doamne! mare și frumoasă îți este misia! Constituția din 7 (19) august ne însemnează o epohă nouă și măria ta ești chemat să o deschizi!
Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.
Nu uita, că dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție.
Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire.
Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar mulți ani, ca și dînsul; să domnești ca și dînsul, și fă, o doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dizvoltarea instituțiilor noastre, prin sintimentele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, cînd Alexandru cel bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanția că: Romînia nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu și sabia sa!
Să trăiești, măria ta!
Mihail Kogălniceanu, Scriei alese, Editura Tineretului, 1956, pref. Domnica Filimon
Anuncios

De ce e legitim să ieșiți în stradă 

bunica

Cred că mulți oameni de bine, dar poate cu o mai grăbită înțelegere a comportamentului civic sau poate mai timizi, mai lipsiți de puterea de a-și lua în serios instinctele, se gîndesc azi, 22 ianuarie 2017, că a ieși în stradă, a manifesta, a face valuri, cum s-ar zice, nu-și are rostul după ce au avut loc alegeri libere și democratice. A cîștigat Trump, gata, toată lumea trebuie să accepte rezultatul și să-și vadă de viața privată. A cîștigat PSD, ura și la gară, ce mai căutăm duminică seara prin Piața Universității, prin nămeți și mai ales ce să mai așteptăm de la ieșirea în stradă? Nu cumva dorim, noi ăștia neliniștiții, uzurparea ordinii publice, a democrației care se bazează pe votul majorității, nu dorim cumva să aplicăm o lovitură de stat (eventual ajutați de agenturili) ca să-i instalăm prin forță pe ai noștri, deși, vezi bine, ai noștri au pierdut alegerile, iar noi, în loc să acceptăm civilizat rezultatul, ne ducem aiurea în tramvai pe la prosteste? Căutăm să impunem din stradă ce n-au dat urnele. Păi e frumos?

Cred, de altfel, că Ion Iliescu și în ziua de azi crede, în sistemul propriu de valori în care trăiește comod închis ca într-o cazemată, că a procedat corect în iunie 1990. Ce să mai manifestăm dacă poporul a vorbit și l-a ales pe el și implicit, zic el și tovarășii lui, a ales modelul privatizării oneroase a sistemului comunist? Gata, acăsică toată lumea și dacă nu vă duceți de bunăvoie, vă ajută minerii în uniformă de gărzi patriotice. Că dacă nu înțelegeți de vorbă bună, atunci vă pedepsim cu privare de libertate, facem totul, dar absolut totul în numele ordinii și liniștii publice.

Pe această logică falacioasă s-a bazat analiza protestelor din Ucraina care au dus la demisia lui Ianukovici în 2014, analiza conform căreia am asistat nu la o ieșire în stradă din motive de disperare a ucrainienilor care-și vedeau, în noiembrie 2013, încă o dată visul european călcat de  bocancul made in URSS, ci pur si simplu la o diversiune orchestrată de agenturili cu scopul de a aplica o lovitură de stat și o ieșire forțată din scenă unui președinte legitim ales în 2010. Poate hoț, poate trădător de țară, poate vîndut vecinului, dar legitim ales. Deci, orice acțiune împotriva sa e automat nelegitimă, QED. Așa cum, orice acțiune împotriva președintelui Donald Trump e văzută acum ca nelegitimă de anumiți comentatori. Femeile care ies în stradă la Washington cu căciulite roz pe cap ar fi, spun ei, niște isterice care nu se pot împăca cu rezultatul votului popular. Tinerii frumoși și liberi care vor ieși azi în stradă la București, niște pufoși care nu se pot împăca cu emulația pe care a trezit-o în popor Dragnea et comp. Care emulație s-a tradus în vot, iar votul trebuie să se traducă acum în bunul plac al cîștigătorului care poate face ce vrea mușchii lui cu întregul popor, că doar a cîștigat, Ave Dragnea!

Foarte multă lume bună gîndește așa, nu doar cei de nivelul intelectual al lui Mircea Badea. Uitați-vă în jur și veți vedea numeroase exemple. Nu merită să ne pierdem timpul cu ele.

Însă cred că poate exista o neliniște autentică și legitimă față de această problematică spinoasă, cred că există oameni de bună credință care se trezesc perplecși și fără replică în fața unui prieten de ocazie care le expune filosofia de mai sus, iar omul ăsta de bună credință, deși simte că prietenul n-are dreptate, nu prea știe ce să-i răspundă. Sau are, cum ar veni, l’esprit de l’escalier, îi vine replica prea tîrziu. Nu are, poate, nici bibliografia ajutătoare asupra sa, căci poate nu s-a ocupat în viață cu studiul drepturilor și libertăților civice, n-a citit nici discursurile lui Cicero la temă, nici contribuțiile contemporane ale lui Judith Shklar și în plus e mai mai domol din fire.

Poate chiar omul ăsta rămîne acasă în seara asta, intimidat și pus pe gînduri, în loc să iasă în stradă, pentru că, totuși, își zice în barbă, dacă are dreptate prietenul? Ce mai căutăm noi în stradă dacă ăștia au cîștigat, așa penibili, hoți și gherțoi cum sînt ei, dar dacă au cîștigat? Cine (mai) sîntem și ce (mai) vrem noi, vorba lui Iliescu.

Păi iată cine sîntem. Sîntem cei care avem instinctul sănătos care ne împinge să nu ne transformăm din angajați cu contract, în sclavi pe viață. Nu ne place stilul de viață iobăgesc. Putem înțelege că au cîștigat unii care nu ne plac și n-o să ne ducem să-i luăm în bătaia lunetei în ziua inaugurării. Le dăm o șansă, acceptăm realitatea ieșită din urne. Dar dacă cîștigătorul de la urne zice în chiar discursul de inaugurare că ”America first”, atunci, în secunda doi, noi, care am mai citit una și alta și știm care e arheologia sinistră a acestei sintagme, avem dreptul să ieșim în stradă la Washington sau oriunde. Dacă cîștigătorul, o dată instalat, nu se potolește, nu lasă în urmă retorica de campanie și din nou scoate pe gură, de data asta de la înălțimea funcției oficiale,  nenorociri rasiste și machiste și cu potențial amenințător, cu iz puturos de război civil, atunci noi avem dreptul nu doar să ieșim în piață, dar să ne punem și cortul acolo și să ne facem comozi pentru un sejur prelungit. Pentru că cei sau cel care au cîștigat alegerile, nu ne-au cîștigat la mezat și mințile. Nu ne-au transformat (încă) în poporul vegetal despre care scria Blandiana. Dar avem semnale (unii mai devreme ca alții, din experiență, din sensibilitate artistică sau din bibliografie) că ar dori acest lucru. Că ar face-o bucuroși, că ne-ar oferi cu dragă inimă un pic de apă stătută (măriri de salarii și alte mici compensații cît să nu murim imediat de inaniție) și ne-ar pune în vază, ca pe o floare ofilită, să stăm acolo cuminți, în timp ce ei se simt bine și chefuiesc între prieteni într-un club din Dubai. Doar se poate și se întîmplă în timp real în atîtea locuri din lume, din Venezuela în Kazahstan. Instinctul ăsta ne spune că trebuie să facem ceva înainte de a ni se tăia tulpina și atunci ieșim în stradă, căci altceva, altă formă de protest democrația încă n-a inventat. Să facem ceva înainte să ne transformăm, cu acte în regulă și organizare impecabilă a forțelor de ”ordine” în Venezuela sau în Kazahstan. (Deși, desigur, și acolo răsare soarele și oamenii au parte de mici bucurii, dar parcă n-am vrea să încercăm.)

Sîntem și cei care, în afară de acest instinct, avem, prin natura meseriei sau din hobby personal, ceva bibliografie care să ne susțină pornirile instinctive. Asta nu de face superiori și elitiști, ci ne face doar responsabili să dăm și la alții lumina de care am avut noi parte. Nu întîmplător i-am pomenit pe Cicero și pe Judith Shklar, pentru că cei doi fac un arc în timp de 2000 de ani de bibliografie la temă. Și zice Cicero: ”cetățeanul care nu evită sau nu se opune răului, atunci cînd poate s-o facă, e la fel de vinovat ca trădătorul de patrie” (traduc aproximativ și la repezeală din ediții spaniole, nu e timp de rigoare academică, îmi cer scuze anticipat de la cunoscători). Cu alte cuvinte, ce zice Cicero ar veni așa: cine păcătuiește prin pasivitate în fața răului, păcătuiește la fel de grav ca agentul răului. Zice Judith Shklar, autoarea sintagmei celebre, genial sintetizată în ”liberalismul fricii” (adică frica sănătoasă, care ne ține vigilenți în fața oricăror semne de degradare a libertăților civice), 2000 de ani mai tîrziu: ”Los injustos no son sólo aquellos que se benefician de modo directo de los actos injustos, sino también aquellos que cierran los ojos a la injusticia que campa ante su mirada”. Traducere aproximativă în românește: Păcătosul nu e doar Dragnea care caută să scape de pușcărie, ci și dumneavoastră care considerați că nu sînteți în măsură să vă amestecați în dorința omului Dragnea de a-și căuta fericirea. Nu doar că sînteți în măsură, dar aveți obligația. Dacă nu din noblețe sufletească și spirit civic, măcar din calcul personal: acea societate în care Dragnea e grațiat și amnistiat e o societate care mai devreme sau mai tîrziu vă va face viața dumneavostră mică, privată, anonimă și discretă, un iad. E dovedit științific. Și probat printre altele, în România, între 1944 și 1989, cu prelungiri insidioase după.

În altă ordine de idei, pentru cei care au scrupule ideologice astăzi, adică, poate, se gîndesc că nu e cazul să iasă, fiind oameni cu (absolut legitime) convingeri de stînga, cred că trebuie repetat iar și iar că PSD nu are nimic de-a face cu stînga democratică care s-a despărțit de mult de Lenin și ocazional, în anumite zone geografice, chiar și de Marx. Nu are de-a face, de fapt, cu nici o stîngă europeană sau americană constituțională din acest moment, oricît s-ar bucura de apartenența la Internaționale socialiste unde au fost primiți din neatenția și politețea  partenerilor străini. Iar cine pretinde cu argumente ingenioase (demne de subtilitatea și doxa unor criticataci) că cei care i-au votat au făcut-o din stîngism, jignește minima alfabetizare politică și ne irosește timpul.

Dar e vorba de ceva mai mult decît ilegitimitatea PSD ca partid de stînga democratică. În acest moment, în România și în Statele Unite, nu se iese în stradă din resort ideologic sau nu e acesta hotărîtor. Sînt destui republicani cu scaun la cap care se simt rușinați sau chiar revoltați public  de oroarea de a fi reprezentați de bufonul cu părul vopsit. (Un exemplu la repezeală, republicanul John Boehner care apare în foarte interesantul documentar despre Barack Obama). Iată de ce:

În cadrul democratic pactat în care sperăm că ne aflăm încă, nu ieșim în stradă pentru că sîntem de stînga sau de dreapta, ci ieșim în stradă cînd simțim că e amenințată tocmai libertatea nostră de a fi de stînga sau de dreapta în deplină libertate, fără să aducem atingere binelui public, conviețuirii pașnice. Ieșim din liniștea vieții noastre private pentru că orice, absolut orice cuvînt (opinie) sau gest (manifestație în stradă) sînt legitime într-un cadru democratic. Pînă nu punem mîna pe topor, putem face orice. Iar uneori trebuie să facem acest ”orice” (de pildă să ieșim în stradă la -15 grade în piața nedesăpezită de Firea) tocmai ca să nu ajungem direct la topoare. La război civil, în speță. A ieși în stradă, a scrie și a te manifesta reprezintă un vaccin pentru violențele reale de care ne temem cu toții, tot așa cum parlamentarismul reprezintă o treaptă superioară și non-violentă a confruntărilor între triburi (căutați Ghiță Ionescu, Isabel de Madariaga și alții, despre ce înseamnă de fapt opoziția). Nu reprezintă în nici un caz o provocare, nu reprezintă deloc, dar deloc, scînteia care duce la război civil. Dimpotrivă.

Putem continua în mod cît se poate de plăcut pentru mine seminarul despre libertățile civice, dar nu e momentul. Rețineți doar că dacă simțiți acel imbold de a ieși în stradă în seara asta, acel imbold e susținut de studii și de cugetări ale multor oameni exemplari, benefici și demni de venerație care au trăit și au scris în ultimii 2000 de ani din istoria lui homo sapiens. Cu alte cuvinte, în limitele epistemologice ale științelor umaniste, impulsul dumneavoastră e susținut de specialiști, de experți, e consființit, verificat și teoretizat din plin și irevocabil.

Iar dacă vă gîndiți că mîine dimineață, la locul de muncă, unii colegi vor insinua că dacă ați ieșit în stradă, poate că, cine știe, oti fi vreun agent acoperit al unuia din cele șapte servicii secrete pe care le are România, spuneți-i respectivului coleg să-și închirieze cel mai palpitant film cu spioni pe care-l găsește la magazinul din colț, să-și ia o pungă mare de pop-corn și să fantazeze în liniște. Poate chiar să-și cumpere un costum de agent 007 sau de superman și să se plimbe singur prin casă închipuindu-și că salvează lumea. Dumneavoastră nu puteți salva lumea, nici n-o să vină vreun serviciu să vă ofere un contract drept recompensă, dumneavoastră sînteți pur și simplu un om normal care iese în stradă pentru că nu vrea să-și piardă postul cîștigat prin concurs, nu vrea să-și vadă firma închisă din motive de corupție, nu vrea să înceapă să ducă viața dublă cu care și-au mîncat tinerețile părinții și bunicii noștri. Atît și nimic altceva. Ne vedem în piață!

Iar dacă un ins care se știe pătat, un ins care poate a furat și el un pic, pentru că dacă n-o făcea, era expulzat din grupul de unde-și mînca pîinea, dacă un alt ins care n-a furat, dar a suportat în tăcere, obidit, toanele și răcnetele unui șef corupt și se simte, pe cale de consecință, prea vinovat, prea stigmatizat de lașitatea practicată atît de mult timp, ca să iasă acum în piață ca un rebel romantic, să șfie că lucrurile nu stau așa și că poate s-o facă. Că tot ceea ce contează e cum alegem să trăim de azi înainte, indiferent dacă în trecut am făcut concesii. Că există izbăvire, ca să mă exprim în registru solemn, și pe patul de moarte. Că cel care de azi încolo alege să schimbe lucrurile, va beneficia de o grațiere morală totală, cel puțin din partea oamenilor echilibrați și iertători, iar el în sinea lui se va simți ceva mai bine, mai creativ și mai puțin deprimat. Căci întoarcerea fiului rătăcitor, știți bine, se lasă cu bucurie și cu petrecere. Cine cere puritate absolută, nu va fi tocmai ok la judecata de apoi. Nici o tranziție de succes de la dictatură la democrație nu s-a făcut doar cu îngeri. S-a făcut cu mulți oameni pătați, care au știut să facă ceea ce Ion Iliescu n-a știut sau n-a vrut să facă. S-a făcut cu regele Spaniei Juan Carlos, adoptat de Franco, s-a făcut cu eroul concordiei spaniole, Adolfo Suarez, fost falangist.

Nu trebuie să fi fost impecabil pentru ca de azi încolo să începi să trăiești mai corect și mai autentic. Niciodată nu e prea tîrziu, dar da, devine prea tîrziu cînd jocul s-a încheiat definitiv. Cînd cortina a căzut peste propria viață sau peste propria țară, așa cum a căzut în România în august 1944.

Amintiți-vă însă că cel mai bun lucru al lumii globalizate și conectate în care trăim azi este acela de a fi făcut imposibile practic cortinele de fier. WI-FI-ul trece prin ele ca prin brînză. Să profităm de acest imens avantaj, dacă credem în el și în propria evoluție spre mai bine, s-ar putea să ne trezim mîine dimineață într-o lume mai bună.

 

  • Judith Shklar, Los rostros de la injusticia, Herder, 2013, mai ales capitolul “Injusticia pasiva: cómo ser un mal ciudadano” sau volumul original: The Faces of Injustice, Yale University Press, 1990
  • Cicerón, Los oficios, libro 1, respectiva traducere in românește, probabil există undeva. 
  • Isabel de Madariaga, Ghiță Ionescu, La oposición, Espasa-Calpe, 1977. 

19 noiembrie 1947 – 11 decembrie 2016 După 70 de ani e posibil să asistăm la desfacerea lucrăturii începute atunci (În memoria lui Romulus Rusan)

Scriu acest text cu cîteva ore înainte de anunțarea primelor exit-poll-uri și aș vrea să fie limpede că nu anticipez nici un fel de înfrîngere a blocului anti-Justiție, nici nu vreau să-mi fac iluzii cu privire la scorul USR, nici nu voi exagera prezența la vot. Ceea ce vreau să spun ține doar de aniversarea rotundă, surprinzător de rotundă și de nebăgată în seamă în presa din România, a celor 70 de ani de la alegerile care au ratificat comunizarea României pentru următorii 53 de ani și de strania coincidență cu aceste alegeri din 2016, organizate, pentru prima dată după 1989, de un guvern ne-politic, cu o fermă voință de curățire a procedurilor.

Indiferent ce va ieși la urne azi, cred că sînt în asentimentul tututror oamenilor rezonabili, români sau care știu cîte ceva despre România, cînd spun că este prima dată cînd avem certitudinea unor alegeri corecte. Indiferent ce va ieși la urne, avem a le mulțumi celor care au muncit în tot acest an pentru ca aceste alegeri să fie organizate așa cum pare că sînt: cu imposibilitarea votului multiplu, cu verificarea instantanee a CNP-ului, cu prezența poliției care descurajează mișmașurile locale, cu miile de observatori acreditați peste tot, în sfîrșit, cu legea care a făcut posibil votul prin corespondență (nu contează că au optat puțini pentru această formulă, nu contează nici anulările, nici voturile care n-au mai ajuns la destinație din neatenția alegătorilor, contează că există, în sfîrșit, acest mecanism și că el cu greu va mai putea fi demantelat de acum înainte.). Toate aceste lucruri, care-i scot din minți pe toți cei care se bazau pe aceste proceduri la limita sau în afara legii (a căror căpetenie simbolică este condamnatul penal Liviu Dragnea), toată această normalizare, legalizare, transparentizare a procesului de vot se datorează guvernului Dacian Cioloș. Dacă la ora 21.00 o să fie cu șampanie sau cu lacrimi, să nu uităm totuși că rezultatul, acela care va fi, va fi măcar unul corect și să mulțumim cui trebuie că ne-a arătat că se poate și așa. Iar dacă țara și majoritatea ei vrea cu PSD și cu ALDE, nu avem decît să ne supunem voinței ei, dar măcar avem, în sfîrșit, certitudinea că e voința ei și nu a altora.

Pe scurt, ce s-a întîmplat în 1946.

În urmă cu exact 70 de ani, în 17 noiembrie 1946, au avut loc alegeri generale în România care era pe vremea aceea încă monarhie. Regele aflat atunci pe tron, Mihai I, este încă în viață, printr-un noroc căruia nu-i sîntem suficient de recunoscători. Nu trebuie să fii monarhist ca să spui asta, pur și simplu e suficient să fii un cetățean român care încearcă să-și înțeleagă istoria. Citiți, dacă aveți timp, extraordinarul interviu pe care i l-a luat profesorul Sorin Alexandrescu, înainte de 1989, regelui aflat în exil, un interviu reluat de curînd în ziarul Adevărul. Dacă mai aveați dubii cu privire la ce s-a întîmplat atunci, cel mai important participant la evenimente vi le poate clarifica, în sfîrșit. Sau puteți deschide o carte publicată la Londra, în 1964, la Oxford University Press, în care, cu mult înainte de orice reevaluări postume ale regimurilor comuniste din Estul Europei, Ghiță Ionescu explică faptele din noiembrie 1946, ”veselul cinism” practicat de Petru Groza, încrengătura de minciuni, șantaje, presiune militară și furt electoral masiv care a dus la finalul cunoscut. Cele cîteva minți malefic briliante care au condus totul și care trăseseră învățătura cuvenită după bîlbîiala din Ungaria, au făcut în România o treabă impecabilă. Poate părea o metaforă prea dramatică, din seria exagerărilor cu iz de Război Rece, dar mi-o asum: treaba făcută atunci, în noiembrie 1946, nu s-a des-făcut complet nici pînă în zilele noastre. S-ar putea să asistăm la desfacerea ei azi, iar asta nu în sensul inversării la loc a rezultatelor, ci în sensul revenirii la corectitudinea scrutinului.

Cu vorba spusă cîndva de Elisabeta Rizea, la exact 70 de ani de cînd a început marea răstălmăcire, pare că începe să se ”limpezească lumea”.

 

Nu știm încă, în primul rînd pentru că arhivele au fost în majoritate distruse, în ce măsură rezultatul, cifrele propriu-zise din 1946 au fost inversate. Mulți istorici se bazează pe arhivele din cele trei județe care au supraviețuit distrugerii, Cluj, Someș și Turda și extrapolează credibil la nivelul întregii țări (Ion Bulei). Alții se mărginesc să arate propaganda și teribila intimidare la care au fost supuși alegătorii, faptul că ziarele țărăniste și liberale au fost împiedicate să mai ajungă în teritoriu, faptul că arestările vechilor lideri și scoaterea în afara legii a partidelor istorice au urmat imediat, felul în care au fost împiedicați să voteze cei care făcuseră parte din personalul politic de dinainte de 23 august 1944, felul în care se vota ”pe uzine, pe șantiere, în intreprinderi, pe unități militare” (Catherine Durandin). Alții sînt mai categorici și vorbesc despre ”alegerile parlamentare, falsificate grosolan de comuniști” (Ion Mamina). În fine, cărțulia la care eu am apelat de cele mai multe ori ca să verific date și fapte, a cărei ediție în egleză o am mereu la îndemînă, ”Romania during the Cold War. A short Chronology of Events, Institutions and Mentalities 1945-1989”, spune limpede: ”19 November – the parlamentaries elections promised by the Allies, but not monitored by them, are blantly rigged and falsified by the Groza government. Although the National Peasants-s Party won seventy per cent of the vote, the result was reversed in favour of the (pro-communist) Bloc of Democratic Parties.” Este o carte semnată de Romulus Rusan, apărută în 2008 la Fundația Civică, în traducerea lui Alistair Ian Blyth și realizată în colaborare cu mai mulți istorici. Fără să fie o sursă citabilă la nivel științific, cartea semnată de Romulus Rusan, ca, de altfel, toată imensa muncă realizată de Fundația Civică, umple un gol istoric dureros și exersează în spațiul public românesc o asertivitate a faptului istoric mai importantă decît orice referință, menită să desfacă, încet dar sigur, incantația mincinoasă începută după 23 august 1944. Trebuie să-i mulțumim în primul rînd lui Romulus Rusan, din păcate recent decedat și, indiferent de rezultatul de azi, să ne amintim imensa muncă de limpezire pe care a realizat-o acest intelectual exemplar și cei din jurul lui.

Cu alte cuvinte, tot ce s-a legat cu mii de funii ale minciunii, intimidării, crimelor, ocupației militare etc, temeinic, atunci în 1946, cu ocazia unor alegeri mai mult decît dubioase, pare că se dezleagă acum, e un fel de răs-răstălmăcire, o negare la firul ierbii (procesului electoral) a tot ce s-a făcut atunci.

Toate elementele noi, legale, procedurale, de logistică sînt menite să ne asigure că așa va fi. Să repetăm: toate CNP-urile pot fi verificate în timp real, pe tabletă; intimidările, turismul electoral (nu neapărat votul multiplu, atenție, ci darea de mînă de ajutor, plimbarea alegătorilor cu mașina primăriei etc) sînt dacă nu imposibile, oricum greu de înfăptuit avînd în vedere prezența poliției și a observatorilor; vigilența oamenilor încurajată, de data aceasta, pentru prima dată, de către autorități (candidatul USR din Teleorman, arhitectul Șerban Marinescu dacă nu e ajutat de polițistul local, sună la 112), tot procesul de numărare a votului e înregistrat. Mă gîndesc cu mare plăcere la felul în care tabletele prezente în fiecare birou electoral vor înregistra, literalmente, conversația celor din birou în timp ce numără voturile. Am fost nevoită prin natura jobului de atunci să particip în trei astfel de mese electorale. Nimic nu mi-a displăcut mai mult din tot ce am avut de făcut profesional în perioada respectivă, dar azi aproape că mi-ar fi plăcut să fiu măcar observator în vreo secție, mai ales la momentul înregistrării. Dacă în 2012, la Toledo, ar fi existat o astfel de tabletă, aș fi avut un material înregistrat prețios, cu un grup de susținători ai ”lu domnu Dan (Diaconescu) răcnind și înjurînd în afara secției și făcîndu-ne semne prin pereții de sticlă. Am numărat voturile la ușă, am mutat mesele, ca să ne vadă cum numărăm și să se liniștească, sub paza jandarmilor spanioli – a fost epic, a fost indescriptibil. Nici nu vreau să mă gîndesc cum va fi fost trăit momentul prin vreun județ din Teleorman.

Singurul lucru care a rămas la fel de strîmb e propaganda și presa complet dereglementată din România, dar e ca și cum la alegerile din 1990 n-ar fi fost acolo, să dea o mînă de ajutor, decît Răzvan Teodorescu și Televiziunea Română, plus ziarul Adevărul. Dacă ar fi lipsit veriga de forță și intimidare în teritoriu, vechii activiști reactivați, poliția post-comunistă bine antrenată de noii tovarăși, altfel ar fi stat lucrurile. Ion Iliescu știe ceva și simte pericolul, dacă pentru prima dată după 1989 și-a depășit liniștea legendară și a spus, azi, după vot, cu cine a votat. Ba chiar a vorbit, ca o candidată la Miss Univers, despre ”pace”. Apelul la pace mai ales mi se pare semnul disperării, la pace apela și Lenin, în vara lui 1917, la pace au apelat de curînd și trollii lui Trump cînd o prezentau pe Hillary pe picior de război. Dacă propaganda sălbatică de la Antene și RTV și toți cei afiliați a reușit să convingă populația, măcar ne putem resemna că a fost doar propagandă, că mai trebuie educat suveranul, dar nu că i s-a luat votul cu japca, cu amenințarea sau cu furtul.

Deci, să avem încredere și să ne bucurăm, orice ar fi, că asistăm la un scrutin corect. Istoria o să dovedească dacă intuiția mea e corectă și dacă, procedural, este primul scrutin absolut corect, transparent și ne-manipulat în nici un fel din ultimii 70 de ani.

2016 – Anul în care am trăit stupid

O să se confirme și România? Sau o să întoarcă în sfîrșit roata pornită pe dos în urmă cu exact 70 de ani, pe 17 noiembrie 1946?

Unul dintre cei mai cunoscuți comentatori ai ziarului El Pais a publicat imediat după victoria lui Donald Trump un articol cu un titlu care va rămîne în istorie: ”2016 – El año que vivimos estúpidamente”. El făcea acolo un rezumat al gesturilor stupide, de la Brexit la Trump, indicînd ca motiv pentru toate aceste alegeri exact ceea ce e de indicat: imensa manipulare. S-ar putea adăuga: minciuna propagată fără limite și fără constrîngeri, la fel de atotputernică pe cît de atotputernică este unealta numită internet și folosirea ei fără nici una dintre regulile vechiului jurnalism. Cine caută alte explicații, cine crede că de vină e ”prostia” unui anumit electorat, că de vină e Hilary cea lipsită de carismă sau nu știu ce măsuri nepopulare impuse de UE sau jugul corectitudinii politice, greșește prin parțialitate. Nimic din toate astea, fie ele și probleme reale, n-ar fi înclinat balanța în asemenea hal. Ceea ce a înclinat și înclină balanța este minciuna. Minciuna pură, dură, fără sfîrșit, minciuna unor politicieni, dar mai ales minciuna mass-media, minciuna ca o mîncare de fast-food servită constant, deja digerată, gratis și în cantități mai mult decît îndestulătoare la toată lumea. Ca s-o refuzi, trebuie să fi un anumit soi de om, și ca să fii 24 din 24 acel soi de om, să nu-ți alunece piciorul sub gheață niciodată, să te ții tare, să nu accepți meniul gratis nici măcar cînd ești obosit, sictirit și fără chef, se cere un efort care frizează ne-omenescul. Deci să nu ne mai mirăm atît. Lumea n-a înnebunit bursc, lumea e doar obosită și mințită cu o constanță de picătură chinezească la care chiar și cei mai puternici cedează.

Dacă azi, în România, PSD-ALDE, adică polul corupției, hoției, minciunii va cîștiga, putem adăuga cu succes și România pe harta anului în care am trăit stupid (și am fost mințiți atotcuprinzător, global și cu o eficiență malefică nicicînd egalată în istorie). Și după ce au trăit stupid englezii și americanii, că o fac românii, atît de tineri în ale democrației și atît de naivi și de lipsiți de experiență pe de-o parte și atît de deprimați de 50 de ani de minciună de stat, pe de altă parte, n-o să fie o mare surpriză.

Dar pînă la sfîrșitul acestei zile, pînă la primele exit-poll-uri de la ora 21.00, încă ne mai putem permite luxul speranței. Să visăm, deci.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/19-noiembrie-1947-11-decembrie-2016-dupa-70-de-ani-e-posibil-sa-asistam-la-desfacerea-lucraturii-incepute-atunci/

 

România cade și ea, silențios, iar votantul responsabil, mic și zgribulit oricum, e adormit de lipsa scandalului

A început campania electorală în România și, în ciuda mizei enorme, lucrurile par mai liniștite ca niciodată. Înteleg că au ajuns și în România, între timp, reglementările cu privire la panotajul de exterior, deci că s-a terminat cu circul și cu poluarea vizuată, cu agresarea trecătorului, cu băgarea pe gîtul cetățeanului, turmentat sau nu, a figurilor supradimensionate (și eventual prost fotografiate) de gherțoi politici și a mesajelor lor mai mult sau mai puțin tîmpe. S-a terminat cu scandalul, e în sfîrșit liniște și pace, conform visului iliescian.

Ar fi un lucru bun, un lucru lăudabil și civilizat, la care personal am visat mereu și nu doar în ceea ce privește reglementarea publicității politice, ci și a celei comerciale: ori de cîte ori ajungeam în București, dinspre țări unde nu ai voie să pui o imensă reclamă la whisky pe fața muzeului național, deplîngeam starea în care se afla, din cauza lăcomiei netemperate de nimic a comercialului unit cu publicitarul, capitala țării mele.

Ar fi deci un lucru bun, dacă n-ar cădea în cel mai prost moment posibil. Pentru că tocmai lipsa acestei agresiuni vizuale, acum, în noiembrie 2016, în contextul global și regional, lipsa scandalului vor adormi și ultimele rămășite de vigilență ale votantului.

Dacă nu vezi în fiecare zi, în drum spre serviciu, figura de Nae Girimea a lui Dragnea, uiți că există și că trebuie să faci efortul să ieși din casă și să votezi împotriva lui. Tu uiți, dar el continuă să existe, undeva dincolo de cîmpul tău vizual, să fie alive and kicking, iar după alegeri s-ar putea să-ți aduci aminte de asta și să fie prea tîrziu. Pentru că a promis, pe față, fără menajamente, că, după alegeri ”toți vor plăti”. Și, spre deosebire de America lui Trump, în România instituțiile au vîrsta preșcolară și nu-l vor putea aduce la sentimente mai bune, cu atît mai puțin ”normaliza”, așa cum pare că se întîmplă totuși cu președintele american.

S-ar putea să simți nevoia, după 4 decembrie, o dată de România va fi încălecată complet de PSD-ALDE, să ieși în stradă, să protestezi, să dormi pe caldarîm, ca americanii cărora nu le vine să creadă că Trump a ajuns al 45-lea președinte, ca englezii care încă nu înțeleg ce și cum s-a putut întîmpla și cer reluarea referendumului, ca moldovenii care cer reluarea alegerilor, iar la toate astea ți se va răspunde, eventual cu un rînjet de satisfacție: poporul a ales așa, perfect democratic, zarurile sînt aruncate, dacă protestezi înseamnă că nu înțelegi esența democrației.

Ce lipsește României: o presă care să aibă curaj să fie serioasă

 

Ziarul El Pais, unul din stîlpii democratizării Spaniei post-franchiste, deși nu mai e ce-a fost, spun unii, se ține încă departe de pragul neseriozității tabloide . De pildă, deși e cît se poate de critic cu populismul Podemos, se abține de vreun an și jumătate să preia știrile legate de ceea ce deocamdată doar se bănuie a fi o finanțare dubioasă, externă, a acestui partid. Dovezile filtrate din investigația încă în curs, preluate de majoritatea celorlalte publicații spaniole, sînt destul de convingătoare. Deși a contre coeur, admir stăpînirea de sine a acestui ziar. Cînd se va dovedi indubitabil că Podemos a beneficiat de mărinimia lui Hugo Chavez et comp., n-am nici o îndoială că El Pais va prelua pe larg. Pînă atunci, își ține rangul, deși, repet, numai de simpatie față de Pablo Iglesias nu pot fi bănuiți editorialiștii săi.

Nu cred că există un echivalent al acestui tip de ziar în România și asta nu doar pentru că, probabil, nu există în tot estul Europei o structură de presă de o asemenea anvergură, ci și pentru că ar fi greu de păstrat o linie atît de dreaptă în ceea ce privește cenzurarea știrilor neacoperite, o atît de strictă prohibiție a senzaționalului, atunci cînd nu e acoperit încă de dovezi. În România citesc și aud de multe ori, prezentată ca banalitate, ideea că ”dacă cutare n-a greșit, nu-i nimic, dovedește și gata”, ca și cum nu procurorul trebuie să dovedească înainte de a acuza (măcar cît să poate formula acuzația!), ci oricine poate acuza orice, victima trebuie să se conformeze și să dovedească ce n-a făcut. Dincolo de putere financiară, anvergură și alte lucruri de felul ăsta greu de realizat, diferența între presa quality și cea de mică sau mare bîrfă o trasează discernămîntul redactorului-șef cînd decide să piardă audiență nepreluînd orice prostie, pentru că se gîndește, pe termen lung, la menținerea calității. Legea asta simplă e valabilă în orice negoț, dar în cel de presă, cînd nu se respectă, poate costa scump, pînă la costul degradării sau chiar al imposibilitării democrației.

Toate exemplele care urmează au fost găsite în publicații serioase din România. Înainte de indignarea față de știrea în sine, m-a indignat preluarea ei.

Recent, Raluca Prună a spus că ”a mințit”, fiind nevoită să susțină o ”bună intenție moștenită” de la guvernul anterior, aceea a construirii penitenciarelor pentru care, în fapt, nu există bani. Doamna de la CSM deja sare la gît, la fel toată presa, iată mincinosul din guvernul tehnocrat! Nimeni nu pare să fi făcut, înainte de a prelua știrea, o analiză simplă a frazei.

Vă mai amintiți de prestația Cristinei Guseth din Parlament, cînd o ceată de inși agresivi, care îi puneau întrebări insinuante, pe care doar un spion antrenat la cele mai înalte standarde ar fi putut să le suporte fără să-i vină să dea cu pumnul? Ei bine, dacă aducem acest exemplu la lumină, vă garantez că numeroși oameni, bine intenționați, inteligenți și care vor cu adevărat binele comunității care se numește România, vor spune: haide, domnule, că asta a fost chiar penibil! Adică Cristina Guseth s-a făcut de rîs, indubitabil, a fost ceva deplorabil etc, etc. Sigur, Cristina Guseth și-a pierdut firea, s-a bîlbîit, la un moment dat s-a făcut că nu mai aude, s-a blocat, s-a închis în sine. Nu a spus și nu a pretins nimic greșit, nimic amendabil, nu a dovedit nicicum, prin cele emise, că vreunul din atacatori ar fi avut cea mai vagă urmă de dreptate. Această doamnă, pe care n-o cunosc personal, nu a putut, din motive psihologice, să facă față avalanșei de răutate, de minciună, de perversiune a gîndirii și a vorbei. Probabil că pentru a fi ministru se cer și asemenea calități (sînge rece pînă la actorie de Oscar), dar îmi place să cred că altele sînt calitățile esențiale. Nu a fost nimic penibil în ce a spus, a fost doar spectacolul trist al unei sensibilități ultragiate, care, implicit, a dat măsura incredibilei cantități de minciună și răutate care se revarsă asupra oricărui om bineintenționat într-o societate pervertită aproape complet așa cum este cea românească la nivelul ei public și politic. Nimeni, din cîte îmi amintesc, nu a apărat-o pe Cristina Guseth sau cel puțin nimeni dintre cei care contează, uitînd că ea nu era acolo, în primul rînd, ca să facă față cu succes unei bășcălii corozive, ci ca să implementeze niște măsuri necesare, urgente, esențiale, despre care am bănuiala că știa cîte ceva. A prevalat nesimțirea pe care băieții lui Ponta o au din plin (ca să nu zic că le umple complet și fără rest recipientul), iar ceilalți nu își pot permite, în România, să n-o aibă deloc. Și pentru că nimeni și nimic nu încurajează constant ideea că nu, nu e nevoie de nesimțire în primul rînd, ca să faci bine unei comunități, prejudecata cum că actoria și nesimțirea sînt calitățile prevalente persistă.

Dacă am aduce vorba despre fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, iarăși, sînt sigură că o mulțime de oameni din zona decentă a opiniei publice ar concede, cu jumătate de gură, că da, Vlad Alexandrescu este un intelectual de mare clasă, dar, totuși, ca om politic… a făcut greșeli impardonabile etc. Chiar și măsuratul Iohannis a întărit prejudecata. Au dreptate? Nu, dar, trebuie să te uiți înapoi la fapte și la declarații ca să susții cu argumente ”greșelile impardonabile”, iar asta, în țara plagiatului și a voioșiei lipsei de probe, a nepăsării față de verbul ”a cita” (un moft intelectualist!) e un fel de pierdere de timp cu care nimeni nu se încurcă. Vlad Alexandrescu nu a făcut nici un fel de greșeli impardonabile, cu excepția aceleia, să zicem, de a nu-și fi căutat un purtător de cuvînt genial, de o creativitate cu totul ieșită din comun, apt să se plieze și să reproducă limbajul contorsionat, infinit nuanțat care să poată scoate la lumină fapta bună, corectă, din păienjenișul de răstălmăciri cu care se ocupă aproape toată presa din România. Dar există în realitatea obiectivă un asemenea purtător de cuvînt? Mă tem că ar trebui făcut un casting internațional și nici așa n-ar fi ușor de găsit persoana potrivită. Vlad Alexandrescu a fost cel mai bun, onest, inteligent, curajos ministru al Culturii de după 1989. Era aur curat pentru mocirla în care se scaldă sistemul cultural românesc. Eșecul său politic dă măsura directă a eșecului normalității în contextul anormalității care a contaminat aproape tot. Actualul ministru al Culturii pare mult mai hîrșit, mai rezistent în fața agresivității, dar pare și mult mai tranzacțional. Iar cînd tranzacționezi prea mult cu hoția dovedită, mă tem că pașii spre asanare vor fi minusculi, dacă nu imperceptibili. Dar scandal, desigur, nu va mai fi. Nici prea multe schimbări, în consecință.

Declarațiile lui Gabriel Liiceanu, emise cu ocazia primirii unor medalii oferite de fostul președinte Traian Băsescu unor intelectuali, au fost și sînt obiectul oprobiului. La fel cum se repetă la nesfîrșit că Patapievici l-a făcut pe Eminescu ”scheletul din dulap”, se repetă pînă la amețeală că Liiceanu a comis ”omagii”, ba chiar, cei mai îndrăzneți, merg mai departe: nu ar fi nici o diferență între Gabriel Liiceanu și Popescu-Dumnezeu, Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Asemenea comparații sînt la fel de uluitoare ca aceea implicită din metafora ”Voiculescu, deținut politic”. E la mijloc o forțare atît de totală a logicii comune, o distanță atît de imensă între termenii comparați, încît rezultatul ajunge să fie amuzant, pentru că absurdul, cum bine știți din ”Cîntăreața cheală”, poate provoca rîsul. Și atunci, în această stare de bine pe care ți-o dă amuzamentul, cei lipsiți de frîne ajung să și creadă ceea ce se spune, să creadă textual, să transfere în realitatea obiectivă, delirul. E ceea ce fac psihoticii, este exact ceea ce se întîmplă în România în ultimii ani. Opinia publică se instalează în starea de bine pe care ți-o oferă, temporar sau permanent – depinde de gravitatea psihozei – delirul, construcția cu totul paralelă și exterioară realității, iar cei care se încăpățînează să rămînă în afara cercului magic resimt progresiv o stare de uimire, de revoltă, de exasperare, de însingurare și de deznădejde. E normal. Într-un stabiliment psihiatric, normalii sînt nelalocul lor.

Cu asemenea răstălmăciri incredibile și cu un asemenea nivel de înțelegere a unui text din partea presei și din partea preopinenților politici, nu se poate conduce o țară. E imposibil, pentru că nu poate exista comunicare, e dadaism curat, un dadaism crezut pe cuvînt, nu un joc cu mize artistice.

Guvernul Cioloș este cel mai bun de după 1989, dar ar putea să fie adus în România, mîine, cel mai bun guvern posibil de pe planetă, numai unul și unul, impecabili toți, ideali; cu răstălmăcirile care se practică, România ar rămîne la fel de neguvernabilă. Cu o presă care, chiar și în cea mai curată zonă a ei, nu îndrăznește să aibă suficient curaj pentru a-și asuma discernămînt, cenzura bunului simț, cenzura politeții, auto-cenzura respingerii aberației, chiar dacă prețul, pe termen scurt, ar fi acela de a părea partizană, fără această manivelă deci, biela, guvernul acela perfect, ar fi la fel de neputincios ca acest guvern Cioloș.

Avem, pentru încă cîteva săptămîni, în România, un guvern de lux și un miracol a cărui dimensiune e palpabilă mai ales dacă spunem simplu, așa cum vor spune cronicile cîndva, guvernul Cioloș a venit după guvernul Ponta. (Probabil, dacă voi ajunge într-o zi suficient de cunoscută încît să mă bucur de atenția răstălmăcitorilor, ceea ce tocmai am emis va fi trecut pe lista de ”omagii”!). Cînd, în 2010, diplomații străini cu care mă întîlneam la Madrid îmi spuneau cuvinte de laudă la adresa țării mele, care trecuse de criză cu un preț pe care l-au plătit apoi din greu cei care și-au asumat curajul unei austerități fără precedent, mă umflam în pene, trebuie să recunosc. Dar totodată, româncă fiind, cu puternice, mai ales pe atunci, rădăcini fataliste, simțeam și adierea premoniției: nu va dura, e prea frumos ca să dureze. Putea rezista țara mea, atît de plină încă de toxinele ceușiste, cu un prim-minstru ca Ungureanu? Cu un președinte ICR ca Patapievici care nu se uita nici măcar o dată, nici măcar în treacăt, nici măcar cu prețul vreunei mici bîrfe răutăcioase, la culoarea politică sau de opinie a scriitorilor invitați? Putea rezista în funcție un președinte ICR care era atît de… naiv (deși cuvîntul e nedrept, era de fapt doar corect într-o lume majoritar incorectă) încît să semneze invitația unui scriitor ca Stelian Tănase, care tocmai îl bălăcărise, nu mai știu cu ce motiv? S-a dovedit că nu se putea și s-a dovedit mai repede decît calculasem eu, chiar pesimistă fiind. Ungureanu a devenit, foarte curînd, chiar pentru minți pe care le credeam lucide, beneficiarul fondului de protocol care achiziționa creme de corp și carne de vacă sfîntă, iar Patapievici, primitorul unui scuipat cît de poate de real într-un hipermarket, în timp ce Tănase se jura pe unde apuca că niciodată nu-l invitase instituția numită ICR la vreun eveniment (personal îi căutasem un hotel care să nu-i pută și care să se încadreze în bugetul legal, executînd numai eu știu ce negocieri cu hotelierii de lux din Sevilla – era în mai 2011). Și lucrurile au rămas pînă azi, să nu ne facem iluzii, așa cum le-a stabilit Stelian Tănase, nu așa cum au stat în realitate. Nu e greu de imaginat că se va întîmpla la fel cu guvernul actual, cu Dacian Cioloș însuși, daca, așa cum se poate omenește prevedea, nu va mai fi prim-ministru după decembrie 2016. Deja s-a întîmplat cu Cristina Guseth, cu Vlad Alexandrescu, cu Raluca Prună, cu Mircea Dumitru (care duce în cîrcă suspiciunea de hoț intelectual și de fost securist, adică perfect opusul realității sale existențiale), cu Gabriel Liiceanu, cu Vladimir Tismăneanu (vă mai amintiți de ”homo brucanus”? E la locul lui, așa cum l-a emis acel individ în acea revistă pentru care eu aș fi băgat mîna în foc în urmă cu zece ani și care nu și-a cerut scuze nici în ziua de azi!).

Și atunci ce e de făcut? Mai bine zis, se poate face ceva? Nu-mi trece prin cap decît o singură soluție, dar ea e departe de a fi fezabilă și oricum nu pe termen scurt. Dacă conspiraționiștii ar avea o cît de mică dreptate atunci cînd spun că există interese transfrontaliere pentru ca România, acolo unde se află ea geografic acum, între Ungaria, Polonia și Rusia, să rămînă rezonabilă, ar trebui ca aceia care conspiră și care țin de cîrmă spre apele liniștite sau măcar rezonabil semnalizate ale democrației, să investească într-un ziar. Într-un ziar onest și, mai ales curajos, puternic financiar, pe hîrtie și on-line, cu multe, multe pagini. Eventual cu televiziune și radio atașate. S-ar găsi destui jurnaliști care nu și-au pierdut capul din 2012 încoace, iar într-o structură puternică, cu aplomb, așa cum este în alte țări o asemenea instituție de presă, ar avea poate și îndrăzneala de a-și duce pînă la capăt curajul. De a-și asuma discernămîntul care respinge aberațiile, pentru că instinctul de a le recunoaște îl au încă intact. Ceea ce le lipsește este forța de a fi încăpățînat, de a-și asuma riscul ca, închizînd ușa, nepreluînd zvonul, să treacă drept partizani, lipsiți de neutralitate, lipsiți de acea imparțialitate romantică care bîntuie multe minți românești și care nu există nicăieri în lumile adulte. Și nici în presa serioasă, nu pentru că ea n-ar fi fundamental onestă, ci pentru că presa serioasă, puternică, la fel ca omul care-și asumă maturitatea, știe că uneori, pentru a nu încuraja delirul, trebuie să nu-i dai glas, nici măcar prin preluarea neutră a unei „știri”. Să te faci că nu auzi. Să nu dai importanță. Să dai block pe facebook, cînd ai suficiente bănuieli că e vorba de rea intenție. (O prietenă îmi spune că sînt ”nedemocratică” făcînd asta, că pe facebook trebuie să se poată exprima toată lumea… Iar eu îi răspund că îmi asum riscul ăsta, să fiu considerată nedemocratică, eventual fricoasă, retractilă, etc, cel puțin la mine pe pagină. Pentru că un cont de facebook, ca un organ de presă, ca orice loc public condus de o ființă umană cu discernămînt, adultă, nu este un dat, ci este exact ceea ce faci tu din el. Iar dacă vrei să placi la toată lumea, atunci mai bine nu-ți asumi responsabilitatea de a te exprima public, aștepți să mai crești, să te mai maturizezi.)

O presă serioasă, cu adevărat quality, nu e doar aceea care nu insultă și nu vorbește urît, ci e, în primul rînd, aceea care știe să dea block, care își asumă decizia să nu preia orice prostie, orice zvon, nici măcar sub formă de știre. Care merge înainte neabătut, încrezătoare în cele cîteva principii de bază ale jurnalismului de calitate dintotdeauna, ca un terapeut stăpîn pe meseria lui în fața delirului elaborat, uneori extrem de atașant, al psihoticului pe care-l are în față. Dar o țară întreagă e mult mai mult decît un simplu pacient. O țară nu se poate vindeca cu terapeuți singuratici, răspîndiți prin on-line, cu cîteva minți lucide, care clamează în deșertul facebook-ului sau prin bloguri. O țară se vindecă, după atîția ani de minciună, cu ajutorul unui vast spital, împărțit în secții și subsecții, cu o instituție care, prin forța ei financiară și prin discernămîntul celor care o conduc, e în stare să asigure protecție celor care lucrează în interiorul ei. Un ziar care să facă, în România, munca de educație civică pe care a făcut-o El Pais în Tranziția spaniolă, nefăcînd, în mod direct, educație, ci doar presă de cea mai bună calitate. Asta e ce lipsește României în acest moment de răscruce. Există vreun Licurici care să nu fie suficent de ocupat cu propriii pacienți încît să investească în așa ceva? Mă tem că nu. Așa cum, personal, nu prea cred nici în conspirații, deși cîteodată îmi place să-mi imaginez că România e suficient de importantă geostrategic încît să beneficieze de așa ceva, deși știu că e doar o reverie ca aceea a bunicilor noștri care, pînă tîrziu în anii 60, așteptau americanii.

De recitit înainte de a primi, de pildă, un premiu de la Observator cultural

Duminică dimineață, lecturi de presă. După ce m-am fortificat cu diverse articole extraordinare din presa internațioanlă, am zis, într-un avînt de generozitate, hai să deschid Observatorul cultural! În sumar, următorul dosar: ”Minciuna în dezbaterea publică”. Trebuie să ai guts ca să fii Observator cultural și să propui un asemenea dosar, cu un asemenea titlu… GUTS!
Dacă doriți să revedeți: cîteva fragmente din articole publicate în această revistă din 2012 încoace (n-am abonament și nu voi cheltui nici măcar 18 lei pentru unul, așa că exemplele sînt luate doar din începuturile de articole, lăsate free… și nu vor fi decît 11 exemple din sute, dar trebuie pusă o limită pierdutului de timp cu porcării… și vor fi luate cam la întîmplare, apăsînd aleatoriu în arhiva on-line, deci nu vor fi cele mai spumoase… să mai caute și alții, să mai piardă și alții timpul… oricum, zic că e util de recitit, înainte de a primi, de pildă, un premiu de la Observator cultural):
– ”Profetică întrebare lansa Andrei Cornea, la sfîrşitul comentariului său din revista 22, din 9 martie 2010: „Oare la fiecare schimbare de prim-ministru vom avea şi un nou institut condus de un alt «anticomunist»? Şi oare, de fiecare dată, o nouă salvă de săgeţi otrăvite vor fi aruncate de intelectuali care văd numai cu un singur ochi, dar reproşează tuturor celorlalţi confraţi că sînt chiori?“.   Iată că Andrei Cornea primeşte zilele acestea un răspuns pozitiv: demiterea lui Vladimir Tismăneanu din funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCMER a stîrnit un val de indignare în rîndul camarilei prezidenţiale, ai cărei reprezentanţi, deşi în posesia ambilor ochi, preferă să-l închidă pudic pe unul, prefăcîndu-se că văd numai cu unul singur. O subită şi bizară amnezie pare să-i afecteze în ultima vreme pe intelectualii „critici“, care protestează împotriva măsurii luate de Victor Ponta: se vorbeşte de restauraţie şi de „pontocraţie“, prim-ministrul este acuzat de „o imensă bădărănie“ pentru că şi-a permis să-l demită pe întîiul anticomunist al ţării, unicul şi de neînlocuitul Vladimir Tismăneanu. Nimeni nu pare să-şi aducă aminte cum a ajuns dl Tismăneanu preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER, la sfîrşitul lui februarie 2010. Nici unul dintre susţinătorii săi nu vrea …” (Carmen Mușat, Sfînta mare nerușinare, 1 iunie 2012)
– ”Paralel, Grupul pentru Investigații Politice a contraatacat lovind cu descoperirea unui plagiat în teza de doctorat a procurorului-general Laura Codruța Kovesi.” (Paul Cernat, 25 iulie 2012)
– ”Recunosc însă că, de cînd a început scandalul plagiatului lui Victor Ponta mă aşteptam să văd aceeaşi grabă şi aceeaşi determinare în limpezirea tuturor acuzelor de plagiat aduse unor înalte personaje publice, precum Laura Codruţa Kövesi […]” (Carmen Mușat, Plagiatul ca armă de exterminare politică, 19 iulie 2012)
– ”Boicotarea referendumului din 29 iulie de către Traian Băsescu şi PDL este o abordare tactică a scrutinului, astfel încît revocarea preşedintelui suspendat să nu se realizeze. Însă, dincolo de planul tactic, se întrevăd principalele axe strategice ale acestei decizii, previzibile, de altfel, încă din momentul contraatacului la blitzkrieg-ul parlamentar de la începutul lunii iulie: tema ilegitimităţii suspendării şi a organizării referendumului sau cea a fraudării scrutinului. Tactica externalizării presupusului atac împotriva statului de drept a urmărit, în ultimă instanță, să reducă marja de manevră a guvernului și să oblige USL să joace după reguli care să îl favorizeze pe Traian Băsescu. Externalizarea conflictului politic românesc şi presiunea externă pentru impunerea cvorumului de validare creaseră condiţii pentru invalidarea referendumului, dar mai era nevoie de o mică prestidigitaţie care să asigure o brumă de legitimitate eventualei reveniri a lui Traian Băsescu la Palatul Cotroceni în condiţiile unui vot majoritar împotriva sa…” (Cristian Pîrvulescu, 25 iulie 2012)
– ”Mare gîlceavă naţională şi internaţională pentru ce se întîmplă în Ro­mânia. Puci, lovitură de stat, statul de drept violat, Curtea Constituţională pusă la colţ, avocatul poporului, de care cu atîta Weltschmerz se interesa Frau Merkel la Herr Băsescu – „E posibil aşa ceva, Mein Bruder?“, „ Ja, ja, nasol!“, atîtea şi multe alte mîrşăvii şi fărădelegi care au uimit mapamondul şi cancelariile occidentale. Nu mai reluăm ideile din Washington Post, FAZ şi Le Monde, atît de des invocate şi comentate cu înţelegere rabinică de Ion Cristoiu, cunoscut utecist, admirator al lui Ion Antonescu – ce să facem, ale vieţii valuri, vînturi, fripturi etc. –, ajuns avocatul poporului zis de dreapta din România. Căci asta s-a dorit, nu mersul înainte spre Europa (apud Traian Băsescu), ci restauraţia, întoarcerea, nu se precizează cît şi unde în timp (tot apud Traian Băsescu, care începe să semene cu Traian Ungureanu, altminteri, minte ageră şi verb iute).” (Bedros Horasangian, 19 iulie 2012)
– ”Este ciudat să vezi cît de rapid şi-au schimbat opiniile (poate şi principiile?!) unii dintre cei mai vehemenţi „apărători“ ai virtuţilor poporului, în perioada 2007-2009. Era perioada cînd şeful statului făcea declaraţii de dragoste nestinsă „poporului său“, pe care-l invita, din trei în trei luni, la consultări, în Piaţa Universităţii; cînd atît el, cît şi miniştrii săi apăreau aproape zilnic la „televiziunea poporului“. Erau, sigur că da, frumoasele vremuri de mai an, cînd Şeful încă se afla în graţiile poporului, pe care spera să-l aducă la vot în ritmuri de manele. N-am auzit, atunci, ca dl Andrei Cornea sau alţi intelectuali fascinaţi de „doctrina Băsescu“ să-şi fi pus măcar întrebarea dacă popoarele pot greşi în faţa urnelor. Nu de alta, dar scepticismul de azi la adresa capacităţii poporului de a-şi alege conducătorii se află la antipodul entuziasmului debordant cu care lăudau atunci bunul simţ şi luciditatea alegătorilor. Ce să-l fi determinat pe dl Andrei Cornea (şi pe alţi doctrinari de ocazie) să-şi exprime neîncrederea în rezultatul alegerilor din 9 decembrie? Oare sondajele tot mai îngrijorătoare pentru perspectivele alianţei „coapte“ în laboratoarele Cotroceniului, care dau ca sigură o victorie la scor a adversarilor preşedintelui, să-i fi făcut pe foştii admiratori ai […]” (Carmen Mușat, 5 decembrie 2012)
– ”Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist. Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“ iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a […]” (Radu Călin Cristea, 5 februarie 2013)
– ”Disperaţi că îşi vor pierde privilegiile obţinute în ultimii zece ani, ca răsplată pentru serviciile prestate în tot acest interval, o droaie de „analişti“, „sociologi“, „psihologi“ şi „strategi electorali“, omniprezenţi pe toate canalele media, se străduiesc din răsputeri să ne convingă, împotriva tuturor evidenţelor, că pămîntul e plat şi că între bordel şi mînăstire nu există nici o diferenţă (decît, eventual, în favoarea primei instituţii). Echipa de zgomote a invadat toate sediile televiziunilor şi redacţiile puţinelor cotidiane care au mai rămas pe piaţă, cu o misiune limpede pentru oricine e capabil să gîndească pe cont propriu: distorsionarea masivă a realităţii şi forţarea intrării în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale a protejatei actualului preşedinte. Pentru atingerea acestui obiectiv, nu e precupeţit nici un efort. Premisa de la care pornesc toţi aceşti semănători de ceaţă e una pe cît de rudimentară, pe atît de revoltătoare: în proporţie de 70%, românii cu drept de vot sînt complet idioţi, decerebraţi, capabili să reacţioneze doar la „stimulente“ materiale şi total lipsiţi de memorie. Ce-i drept, doar un popor lipsit de memorie ar putea dormi liniştit, după ce candidatul PSD îşi aniversează ziua de naştere pe stadion! Dar somnul naţiunii, conjugat cu sila faţă de […]” (Carmen Mușat, Mentalitate servilă și ruine morale, 1 noiembrie 2014)
– ”Ascunzîndu-se în mod laş şi oportunist pe o listă pe care figurează nume de intelectuali respectabili, cîţiva domni şi doamne care s-au remarcat, în ultimii şapte ani, printr-o tăcere vinovată în faţa derapajelor preşedintelui Băsescu, simt nevoia să-i comunice preşedintelui Klaus Iohannis uimirea şi îngrijorarea lor cu privire la eventualii membri ai echipei de consilieri prezidenţiali. Scrisoarea deschisă publicată la sfîrşitul săptămînii trecute în Revista 22 stă sub un titlu pe cît de vag categorial, pe atît de impropriu: „Intelectualii îi scriu preşedintelui Klaus Johannis”. Las la o parte faptul că numele lui Klaus Iohannis e transcris incorect „Johannis” (deşi respectul faţă de un om cred că începe chiar de la modul în care îi rosteşti/transcrii numele), dar tonul imperativ şi superioritatea pe care şi-o arogă autorii scrisorii par cu totul deplasate, ţinînd cont de contraperformanţele de pînă acum, în materie de politică, ale distinşilor semnatari. Las la o parte şi „folosirea frauduloasă a articolului hotărît enclitic”, semnalată de Dorin Tudoran într-un articol devastator publicat pe blogul său, deşi a-ţi aroga dreptul de a vorbi în numele unei întregi categorii profesionale, cînd nu ai primit nici un fel de învestire în acest sens, sună a impostură. Sever Voinescu, Cristian Preda, […]” (Carmen Mușat, 3 decembrie 2014)
– ”Lumea politică românească este turmentată în ultimele zile de cazul Rarinca. Se solicită demisii, anchete, se răscoleşte în trecutul imediat, ies la iveală uluitoare informaţii despre matrapazlîcurile şi codoşlîcurile regimului Traian Băsescu. Mult hulit de o parte a lumii, mult iubit de o alta (nu ştim cîtă). A făcut, n-a făcut, se zic multe rele despre Traian Băsescu, dar admiratorii săi – în mare parte şi profitorii săi, să dăm nume, la ce bun? – o ţin langa cu statul de drept, independenţa Justiţiei şi Justiţia care a început să funcţioneze abia sub mandatele sale. Oare aşa este, aşa a fost? A rămas ceva bun după anii de preşedinţie ai lui Traian Băsescu? Răspuns unic: NU!” (Bedros Horasangian, De la Vasile Patilineț la Vasilică Danileț, 3 iunie 2015)
– ”Procuratura, DNA sau SRI nu reprezintă statul de drept. Nu putem transforma nişte instrumente ale justiţiei în justiţie. În justiţia însăşi. Părinţii fondatori ai Constituţiei americane nu au început cu DNA şi cu DIICOT-ul ca pîinea şi sarea, ci cu Constituţia, pilonul democraţiei unei naţiuni. Era suficient. Iuţeala cu care CSAT-ul şi Guvernul s-au pliat pe fandacsiile celor care ne omoară zi de zi că nu avem destui arestaţi şi livrează ca succese ale naţiunii române faptul că tot creşte numărul de puşcăriaşi din România, ca în planurile cincinale de odinioară, nu are de ce să ne facă mîndri că sîntem români. Şefa DNA nu are ce să caute pe la TV-uri, să ne ţină lecţii de dirigenţie şi să pună DNA-ul în fruntea instituţiilor care conduc România. De multă vreme DNA-ul, ca şi alte instituţii – de genul serviciilor secrete – au sărit calul cu datul importanţei lor în Statul român. Iar bătutul la cap toată ziulica cu justiţia în sus şi statul de drept în jos nu aduce nimic bun. Nimic. Cine îi dă lui Radu Ruşanu lunile cît a stat la mititica după ce a fost achitat de toate acuzaţiile? Doar un exemplu. Era parcă o înţeleaptă zisă că mai bine scapă un vinovat de pedeapsă decît să fie pedepsit un nevinovat. Mai e valabil aşa ceva şi astăzi? Sînt multe altele (ne aducem aminte de un comisar din Ardeal, Berbecaru, reţinut abuziv şi apoi eliberat, şi nu se mai ştie nimic de el), şi noi ne legăm de producătorii de lactate fără nici un fel de temei legal, dar de abuzurile acestei aşa-zise justiţii independente puse pe picioare de Traian Băsescu – dar şi cu gir şi mîngîiat pe creştet din afară – nu se ocupă nimeni. Ajunge! Mai avem şi de trăit, cum, necum, în România.” (Bedros Horasangian, 18 martie 2016)

Toma et comp., bășcălie ieftină cu ștaif ongist, filosofie și politologie în format de buzunar

Pentru Mircea Toma nu a fost deloc ”sfîrșitul lumii” în 2012, ba chiar am avut senzația că prevedea un viitor de aur… n-a fost, de altfel, singur în acea speranță, mulți intelectuali și-au descoperit atunci uselismul interior! Dar e ”sfîrșitul lumii” acum, cînd amestecă cu o incompetență mult mai mare decît cea pe care i-o reproșează Anei Blandiana, două discursuri substanțial diferite. Gabriel Liiceanu vorbește din perspectiva secularismului, unul cu atît mai interesant cu cît e adoptat de mulți intelectuali de stînga europeni. Dar aceste nuanțe nu contează, important e să lovim în ”elită”, dacă se poate doi dintr-o lovitură, perfect! Nu am nici o simpatie, cred că s-a văzut, de altfel, pentru discursul care incriminează refugiații. Dar am o profundă antipatie pentru relativiștii haioși și vamaioți ca Toma, care oricum nu se iau în serios nici pe ei înșiși, dar contribuie din plin la banalizarea și trivializarea tuturor lucrurilor serioase din România. Cea mai mare derută pe care o încearcă un om care trăiește de niște ani în străinătate e aceea că în România chiar și cel mai tragic, complicat și sensibil subiect e prilej de bășcălie ieftină. Asta reprezintă Toma et comp., bășcălie ieftină cu ștaif ongist, filosofie și politologie în format de buzunar, numai bune să amestece tot și toate, să radicalizeze, să facă dialogul imposibil, să hrănească isteria. Maximă vigilență cu nazisme inexistente, maximă relaxare cînd cu Ponta și frații lui…