România cade și ea, silențios, iar votantul responsabil, mic și zgribulit oricum, e adormit de lipsa scandalului

A început campania electorală în România și, în ciuda mizei enorme, lucrurile par mai liniștite ca niciodată. Înteleg că au ajuns și în România, între timp, reglementările cu privire la panotajul de exterior, deci că s-a terminat cu circul și cu poluarea vizuată, cu agresarea trecătorului, cu băgarea pe gîtul cetățeanului, turmentat sau nu, a figurilor supradimensionate (și eventual prost fotografiate) de gherțoi politici și a mesajelor lor mai mult sau mai puțin tîmpe. S-a terminat cu scandalul, e în sfîrșit liniște și pace, conform visului iliescian.

Ar fi un lucru bun, un lucru lăudabil și civilizat, la care personal am visat mereu și nu doar în ceea ce privește reglementarea publicității politice, ci și a celei comerciale: ori de cîte ori ajungeam în București, dinspre țări unde nu ai voie să pui o imensă reclamă la whisky pe fața muzeului național, deplîngeam starea în care se afla, din cauza lăcomiei netemperate de nimic a comercialului unit cu publicitarul, capitala țării mele.

Ar fi deci un lucru bun, dacă n-ar cădea în cel mai prost moment posibil. Pentru că tocmai lipsa acestei agresiuni vizuale, acum, în noiembrie 2016, în contextul global și regional, lipsa scandalului vor adormi și ultimele rămășite de vigilență ale votantului.

Dacă nu vezi în fiecare zi, în drum spre serviciu, figura de Nae Girimea a lui Dragnea, uiți că există și că trebuie să faci efortul să ieși din casă și să votezi împotriva lui. Tu uiți, dar el continuă să existe, undeva dincolo de cîmpul tău vizual, să fie alive and kicking, iar după alegeri s-ar putea să-ți aduci aminte de asta și să fie prea tîrziu. Pentru că a promis, pe față, fără menajamente, că, după alegeri ”toți vor plăti”. Și, spre deosebire de America lui Trump, în România instituțiile au vîrsta preșcolară și nu-l vor putea aduce la sentimente mai bune, cu atît mai puțin ”normaliza”, așa cum pare că se întîmplă totuși cu președintele american.

S-ar putea să simți nevoia, după 4 decembrie, o dată de România va fi încălecată complet de PSD-ALDE, să ieși în stradă, să protestezi, să dormi pe caldarîm, ca americanii cărora nu le vine să creadă că Trump a ajuns al 45-lea președinte, ca englezii care încă nu înțeleg ce și cum s-a putut întîmpla și cer reluarea referendumului, ca moldovenii care cer reluarea alegerilor, iar la toate astea ți se va răspunde, eventual cu un rînjet de satisfacție: poporul a ales așa, perfect democratic, zarurile sînt aruncate, dacă protestezi înseamnă că nu înțelegi esența democrației.

Ce lipsește României: o presă care să aibă curaj să fie serioasă

 

Ziarul El Pais, unul din stîlpii democratizării Spaniei post-franchiste, deși nu mai e ce-a fost, spun unii, se ține încă departe de pragul neseriozității tabloide . De pildă, deși e cît se poate de critic cu populismul Podemos, se abține de vreun an și jumătate să preia știrile legate de ceea ce deocamdată doar se bănuie a fi o finanțare dubioasă, externă, a acestui partid. Dovezile filtrate din investigația încă în curs, preluate de majoritatea celorlalte publicații spaniole, sînt destul de convingătoare. Deși a contre coeur, admir stăpînirea de sine a acestui ziar. Cînd se va dovedi indubitabil că Podemos a beneficiat de mărinimia lui Hugo Chavez et comp., n-am nici o îndoială că El Pais va prelua pe larg. Pînă atunci, își ține rangul, deși, repet, numai de simpatie față de Pablo Iglesias nu pot fi bănuiți editorialiștii săi.

Nu cred că există un echivalent al acestui tip de ziar în România și asta nu doar pentru că, probabil, nu există în tot estul Europei o structură de presă de o asemenea anvergură, ci și pentru că ar fi greu de păstrat o linie atît de dreaptă în ceea ce privește cenzurarea știrilor neacoperite, o atît de strictă prohibiție a senzaționalului, atunci cînd nu e acoperit încă de dovezi. În România citesc și aud de multe ori, prezentată ca banalitate, ideea că ”dacă cutare n-a greșit, nu-i nimic, dovedește și gata”, ca și cum nu procurorul trebuie să dovedească înainte de a acuza (măcar cît să poate formula acuzația!), ci oricine poate acuza orice, victima trebuie să se conformeze și să dovedească ce n-a făcut. Dincolo de putere financiară, anvergură și alte lucruri de felul ăsta greu de realizat, diferența între presa quality și cea de mică sau mare bîrfă o trasează discernămîntul redactorului-șef cînd decide să piardă audiență nepreluînd orice prostie, pentru că se gîndește, pe termen lung, la menținerea calității. Legea asta simplă e valabilă în orice negoț, dar în cel de presă, cînd nu se respectă, poate costa scump, pînă la costul degradării sau chiar al imposibilitării democrației.

Toate exemplele care urmează au fost găsite în publicații serioase din România. Înainte de indignarea față de știrea în sine, m-a indignat preluarea ei.

Recent, Raluca Prună a spus că ”a mințit”, fiind nevoită să susțină o ”bună intenție moștenită” de la guvernul anterior, aceea a construirii penitenciarelor pentru care, în fapt, nu există bani. Doamna de la CSM deja sare la gît, la fel toată presa, iată mincinosul din guvernul tehnocrat! Nimeni nu pare să fi făcut, înainte de a prelua știrea, o analiză simplă a frazei.

Vă mai amintiți de prestația Cristinei Guseth din Parlament, cînd o ceată de inși agresivi, care îi puneau întrebări insinuante, pe care doar un spion antrenat la cele mai înalte standarde ar fi putut să le suporte fără să-i vină să dea cu pumnul? Ei bine, dacă aducem acest exemplu la lumină, vă garantez că numeroși oameni, bine intenționați, inteligenți și care vor cu adevărat binele comunității care se numește România, vor spune: haide, domnule, că asta a fost chiar penibil! Adică Cristina Guseth s-a făcut de rîs, indubitabil, a fost ceva deplorabil etc, etc. Sigur, Cristina Guseth și-a pierdut firea, s-a bîlbîit, la un moment dat s-a făcut că nu mai aude, s-a blocat, s-a închis în sine. Nu a spus și nu a pretins nimic greșit, nimic amendabil, nu a dovedit nicicum, prin cele emise, că vreunul din atacatori ar fi avut cea mai vagă urmă de dreptate. Această doamnă, pe care n-o cunosc personal, nu a putut, din motive psihologice, să facă față avalanșei de răutate, de minciună, de perversiune a gîndirii și a vorbei. Probabil că pentru a fi ministru se cer și asemenea calități (sînge rece pînă la actorie de Oscar), dar îmi place să cred că altele sînt calitățile esențiale. Nu a fost nimic penibil în ce a spus, a fost doar spectacolul trist al unei sensibilități ultragiate, care, implicit, a dat măsura incredibilei cantități de minciună și răutate care se revarsă asupra oricărui om bineintenționat într-o societate pervertită aproape complet așa cum este cea românească la nivelul ei public și politic. Nimeni, din cîte îmi amintesc, nu a apărat-o pe Cristina Guseth sau cel puțin nimeni dintre cei care contează, uitînd că ea nu era acolo, în primul rînd, ca să facă față cu succes unei bășcălii corozive, ci ca să implementeze niște măsuri necesare, urgente, esențiale, despre care am bănuiala că știa cîte ceva. A prevalat nesimțirea pe care băieții lui Ponta o au din plin (ca să nu zic că le umple complet și fără rest recipientul), iar ceilalți nu își pot permite, în România, să n-o aibă deloc. Și pentru că nimeni și nimic nu încurajează constant ideea că nu, nu e nevoie de nesimțire în primul rînd, ca să faci bine unei comunități, prejudecata cum că actoria și nesimțirea sînt calitățile prevalente persistă.

Dacă am aduce vorba despre fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, iarăși, sînt sigură că o mulțime de oameni din zona decentă a opiniei publice ar concede, cu jumătate de gură, că da, Vlad Alexandrescu este un intelectual de mare clasă, dar, totuși, ca om politic… a făcut greșeli impardonabile etc. Chiar și măsuratul Iohannis a întărit prejudecata. Au dreptate? Nu, dar, trebuie să te uiți înapoi la fapte și la declarații ca să susții cu argumente ”greșelile impardonabile”, iar asta, în țara plagiatului și a voioșiei lipsei de probe, a nepăsării față de verbul ”a cita” (un moft intelectualist!) e un fel de pierdere de timp cu care nimeni nu se încurcă. Vlad Alexandrescu nu a făcut nici un fel de greșeli impardonabile, cu excepția aceleia, să zicem, de a nu-și fi căutat un purtător de cuvînt genial, de o creativitate cu totul ieșită din comun, apt să se plieze și să reproducă limbajul contorsionat, infinit nuanțat care să poată scoate la lumină fapta bună, corectă, din păienjenișul de răstălmăciri cu care se ocupă aproape toată presa din România. Dar există în realitatea obiectivă un asemenea purtător de cuvînt? Mă tem că ar trebui făcut un casting internațional și nici așa n-ar fi ușor de găsit persoana potrivită. Vlad Alexandrescu a fost cel mai bun, onest, inteligent, curajos ministru al Culturii de după 1989. Era aur curat pentru mocirla în care se scaldă sistemul cultural românesc. Eșecul său politic dă măsura directă a eșecului normalității în contextul anormalității care a contaminat aproape tot. Actualul ministru al Culturii pare mult mai hîrșit, mai rezistent în fața agresivității, dar pare și mult mai tranzacțional. Iar cînd tranzacționezi prea mult cu hoția dovedită, mă tem că pașii spre asanare vor fi minusculi, dacă nu imperceptibili. Dar scandal, desigur, nu va mai fi. Nici prea multe schimbări, în consecință.

Declarațiile lui Gabriel Liiceanu, emise cu ocazia primirii unor medalii oferite de fostul președinte Traian Băsescu unor intelectuali, au fost și sînt obiectul oprobiului. La fel cum se repetă la nesfîrșit că Patapievici l-a făcut pe Eminescu ”scheletul din dulap”, se repetă pînă la amețeală că Liiceanu a comis ”omagii”, ba chiar, cei mai îndrăzneți, merg mai departe: nu ar fi nici o diferență între Gabriel Liiceanu și Popescu-Dumnezeu, Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Asemenea comparații sînt la fel de uluitoare ca aceea implicită din metafora ”Voiculescu, deținut politic”. E la mijloc o forțare atît de totală a logicii comune, o distanță atît de imensă între termenii comparați, încît rezultatul ajunge să fie amuzant, pentru că absurdul, cum bine știți din ”Cîntăreața cheală”, poate provoca rîsul. Și atunci, în această stare de bine pe care ți-o dă amuzamentul, cei lipsiți de frîne ajung să și creadă ceea ce se spune, să creadă textual, să transfere în realitatea obiectivă, delirul. E ceea ce fac psihoticii, este exact ceea ce se întîmplă în România în ultimii ani. Opinia publică se instalează în starea de bine pe care ți-o oferă, temporar sau permanent – depinde de gravitatea psihozei – delirul, construcția cu totul paralelă și exterioară realității, iar cei care se încăpățînează să rămînă în afara cercului magic resimt progresiv o stare de uimire, de revoltă, de exasperare, de însingurare și de deznădejde. E normal. Într-un stabiliment psihiatric, normalii sînt nelalocul lor.

Cu asemenea răstălmăciri incredibile și cu un asemenea nivel de înțelegere a unui text din partea presei și din partea preopinenților politici, nu se poate conduce o țară. E imposibil, pentru că nu poate exista comunicare, e dadaism curat, un dadaism crezut pe cuvînt, nu un joc cu mize artistice.

Guvernul Cioloș este cel mai bun de după 1989, dar ar putea să fie adus în România, mîine, cel mai bun guvern posibil de pe planetă, numai unul și unul, impecabili toți, ideali; cu răstălmăcirile care se practică, România ar rămîne la fel de neguvernabilă. Cu o presă care, chiar și în cea mai curată zonă a ei, nu îndrăznește să aibă suficient curaj pentru a-și asuma discernămînt, cenzura bunului simț, cenzura politeții, auto-cenzura respingerii aberației, chiar dacă prețul, pe termen scurt, ar fi acela de a părea partizană, fără această manivelă deci, biela, guvernul acela perfect, ar fi la fel de neputincios ca acest guvern Cioloș.

Avem, pentru încă cîteva săptămîni, în România, un guvern de lux și un miracol a cărui dimensiune e palpabilă mai ales dacă spunem simplu, așa cum vor spune cronicile cîndva, guvernul Cioloș a venit după guvernul Ponta. (Probabil, dacă voi ajunge într-o zi suficient de cunoscută încît să mă bucur de atenția răstălmăcitorilor, ceea ce tocmai am emis va fi trecut pe lista de ”omagii”!). Cînd, în 2010, diplomații străini cu care mă întîlneam la Madrid îmi spuneau cuvinte de laudă la adresa țării mele, care trecuse de criză cu un preț pe care l-au plătit apoi din greu cei care și-au asumat curajul unei austerități fără precedent, mă umflam în pene, trebuie să recunosc. Dar totodată, româncă fiind, cu puternice, mai ales pe atunci, rădăcini fataliste, simțeam și adierea premoniției: nu va dura, e prea frumos ca să dureze. Putea rezista țara mea, atît de plină încă de toxinele ceușiste, cu un prim-minstru ca Ungureanu? Cu un președinte ICR ca Patapievici care nu se uita nici măcar o dată, nici măcar în treacăt, nici măcar cu prețul vreunei mici bîrfe răutăcioase, la culoarea politică sau de opinie a scriitorilor invitați? Putea rezista în funcție un președinte ICR care era atît de… naiv (deși cuvîntul e nedrept, era de fapt doar corect într-o lume majoritar incorectă) încît să semneze invitația unui scriitor ca Stelian Tănase, care tocmai îl bălăcărise, nu mai știu cu ce motiv? S-a dovedit că nu se putea și s-a dovedit mai repede decît calculasem eu, chiar pesimistă fiind. Ungureanu a devenit, foarte curînd, chiar pentru minți pe care le credeam lucide, beneficiarul fondului de protocol care achiziționa creme de corp și carne de vacă sfîntă, iar Patapievici, primitorul unui scuipat cît de poate de real într-un hipermarket, în timp ce Tănase se jura pe unde apuca că niciodată nu-l invitase instituția numită ICR la vreun eveniment (personal îi căutasem un hotel care să nu-i pută și care să se încadreze în bugetul legal, executînd numai eu știu ce negocieri cu hotelierii de lux din Sevilla – era în mai 2011). Și lucrurile au rămas pînă azi, să nu ne facem iluzii, așa cum le-a stabilit Stelian Tănase, nu așa cum au stat în realitate. Nu e greu de imaginat că se va întîmpla la fel cu guvernul actual, cu Dacian Cioloș însuși, daca, așa cum se poate omenește prevedea, nu va mai fi prim-ministru după decembrie 2016. Deja s-a întîmplat cu Cristina Guseth, cu Vlad Alexandrescu, cu Raluca Prună, cu Mircea Dumitru (care duce în cîrcă suspiciunea de hoț intelectual și de fost securist, adică perfect opusul realității sale existențiale), cu Gabriel Liiceanu, cu Vladimir Tismăneanu (vă mai amintiți de ”homo brucanus”? E la locul lui, așa cum l-a emis acel individ în acea revistă pentru care eu aș fi băgat mîna în foc în urmă cu zece ani și care nu și-a cerut scuze nici în ziua de azi!).

Și atunci ce e de făcut? Mai bine zis, se poate face ceva? Nu-mi trece prin cap decît o singură soluție, dar ea e departe de a fi fezabilă și oricum nu pe termen scurt. Dacă conspiraționiștii ar avea o cît de mică dreptate atunci cînd spun că există interese transfrontaliere pentru ca România, acolo unde se află ea geografic acum, între Ungaria, Polonia și Rusia, să rămînă rezonabilă, ar trebui ca aceia care conspiră și care țin de cîrmă spre apele liniștite sau măcar rezonabil semnalizate ale democrației, să investească într-un ziar. Într-un ziar onest și, mai ales curajos, puternic financiar, pe hîrtie și on-line, cu multe, multe pagini. Eventual cu televiziune și radio atașate. S-ar găsi destui jurnaliști care nu și-au pierdut capul din 2012 încoace, iar într-o structură puternică, cu aplomb, așa cum este în alte țări o asemenea instituție de presă, ar avea poate și îndrăzneala de a-și duce pînă la capăt curajul. De a-și asuma discernămîntul care respinge aberațiile, pentru că instinctul de a le recunoaște îl au încă intact. Ceea ce le lipsește este forța de a fi încăpățînat, de a-și asuma riscul ca, închizînd ușa, nepreluînd zvonul, să treacă drept partizani, lipsiți de neutralitate, lipsiți de acea imparțialitate romantică care bîntuie multe minți românești și care nu există nicăieri în lumile adulte. Și nici în presa serioasă, nu pentru că ea n-ar fi fundamental onestă, ci pentru că presa serioasă, puternică, la fel ca omul care-și asumă maturitatea, știe că uneori, pentru a nu încuraja delirul, trebuie să nu-i dai glas, nici măcar prin preluarea neutră a unei „știri”. Să te faci că nu auzi. Să nu dai importanță. Să dai block pe facebook, cînd ai suficiente bănuieli că e vorba de rea intenție. (O prietenă îmi spune că sînt ”nedemocratică” făcînd asta, că pe facebook trebuie să se poată exprima toată lumea… Iar eu îi răspund că îmi asum riscul ăsta, să fiu considerată nedemocratică, eventual fricoasă, retractilă, etc, cel puțin la mine pe pagină. Pentru că un cont de facebook, ca un organ de presă, ca orice loc public condus de o ființă umană cu discernămînt, adultă, nu este un dat, ci este exact ceea ce faci tu din el. Iar dacă vrei să placi la toată lumea, atunci mai bine nu-ți asumi responsabilitatea de a te exprima public, aștepți să mai crești, să te mai maturizezi.)

O presă serioasă, cu adevărat quality, nu e doar aceea care nu insultă și nu vorbește urît, ci e, în primul rînd, aceea care știe să dea block, care își asumă decizia să nu preia orice prostie, orice zvon, nici măcar sub formă de știre. Care merge înainte neabătut, încrezătoare în cele cîteva principii de bază ale jurnalismului de calitate dintotdeauna, ca un terapeut stăpîn pe meseria lui în fața delirului elaborat, uneori extrem de atașant, al psihoticului pe care-l are în față. Dar o țară întreagă e mult mai mult decît un simplu pacient. O țară nu se poate vindeca cu terapeuți singuratici, răspîndiți prin on-line, cu cîteva minți lucide, care clamează în deșertul facebook-ului sau prin bloguri. O țară se vindecă, după atîția ani de minciună, cu ajutorul unui vast spital, împărțit în secții și subsecții, cu o instituție care, prin forța ei financiară și prin discernămîntul celor care o conduc, e în stare să asigure protecție celor care lucrează în interiorul ei. Un ziar care să facă, în România, munca de educație civică pe care a făcut-o El Pais în Tranziția spaniolă, nefăcînd, în mod direct, educație, ci doar presă de cea mai bună calitate. Asta e ce lipsește României în acest moment de răscruce. Există vreun Licurici care să nu fie suficent de ocupat cu propriii pacienți încît să investească în așa ceva? Mă tem că nu. Așa cum, personal, nu prea cred nici în conspirații, deși cîteodată îmi place să-mi imaginez că România e suficient de importantă geostrategic încît să beneficieze de așa ceva, deși știu că e doar o reverie ca aceea a bunicilor noștri care, pînă tîrziu în anii 60, așteptau americanii.

De recitit înainte de a primi, de pildă, un premiu de la Observator cultural

Duminică dimineață, lecturi de presă. După ce m-am fortificat cu diverse articole extraordinare din presa internațioanlă, am zis, într-un avînt de generozitate, hai să deschid Observatorul cultural! În sumar, următorul dosar: ”Minciuna în dezbaterea publică”. Trebuie să ai guts ca să fii Observator cultural și să propui un asemenea dosar, cu un asemenea titlu… GUTS!
Dacă doriți să revedeți: cîteva fragmente din articole publicate în această revistă din 2012 încoace (n-am abonament și nu voi cheltui nici măcar 18 lei pentru unul, așa că exemplele sînt luate doar din începuturile de articole, lăsate free… și nu vor fi decît 11 exemple din sute, dar trebuie pusă o limită pierdutului de timp cu porcării… și vor fi luate cam la întîmplare, apăsînd aleatoriu în arhiva on-line, deci nu vor fi cele mai spumoase… să mai caute și alții, să mai piardă și alții timpul… oricum, zic că e util de recitit, înainte de a primi, de pildă, un premiu de la Observator cultural):
– ”Profetică întrebare lansa Andrei Cornea, la sfîrşitul comentariului său din revista 22, din 9 martie 2010: „Oare la fiecare schimbare de prim-ministru vom avea şi un nou institut condus de un alt «anticomunist»? Şi oare, de fiecare dată, o nouă salvă de săgeţi otrăvite vor fi aruncate de intelectuali care văd numai cu un singur ochi, dar reproşează tuturor celorlalţi confraţi că sînt chiori?“.   Iată că Andrei Cornea primeşte zilele acestea un răspuns pozitiv: demiterea lui Vladimir Tismăneanu din funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCMER a stîrnit un val de indignare în rîndul camarilei prezidenţiale, ai cărei reprezentanţi, deşi în posesia ambilor ochi, preferă să-l închidă pudic pe unul, prefăcîndu-se că văd numai cu unul singur. O subită şi bizară amnezie pare să-i afecteze în ultima vreme pe intelectualii „critici“, care protestează împotriva măsurii luate de Victor Ponta: se vorbeşte de restauraţie şi de „pontocraţie“, prim-ministrul este acuzat de „o imensă bădărănie“ pentru că şi-a permis să-l demită pe întîiul anticomunist al ţării, unicul şi de neînlocuitul Vladimir Tismăneanu. Nimeni nu pare să-şi aducă aminte cum a ajuns dl Tismăneanu preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER, la sfîrşitul lui februarie 2010. Nici unul dintre susţinătorii săi nu vrea …” (Carmen Mușat, Sfînta mare nerușinare, 1 iunie 2012)
– ”Paralel, Grupul pentru Investigații Politice a contraatacat lovind cu descoperirea unui plagiat în teza de doctorat a procurorului-general Laura Codruța Kovesi.” (Paul Cernat, 25 iulie 2012)
– ”Recunosc însă că, de cînd a început scandalul plagiatului lui Victor Ponta mă aşteptam să văd aceeaşi grabă şi aceeaşi determinare în limpezirea tuturor acuzelor de plagiat aduse unor înalte personaje publice, precum Laura Codruţa Kövesi […]” (Carmen Mușat, Plagiatul ca armă de exterminare politică, 19 iulie 2012)
– ”Boicotarea referendumului din 29 iulie de către Traian Băsescu şi PDL este o abordare tactică a scrutinului, astfel încît revocarea preşedintelui suspendat să nu se realizeze. Însă, dincolo de planul tactic, se întrevăd principalele axe strategice ale acestei decizii, previzibile, de altfel, încă din momentul contraatacului la blitzkrieg-ul parlamentar de la începutul lunii iulie: tema ilegitimităţii suspendării şi a organizării referendumului sau cea a fraudării scrutinului. Tactica externalizării presupusului atac împotriva statului de drept a urmărit, în ultimă instanță, să reducă marja de manevră a guvernului și să oblige USL să joace după reguli care să îl favorizeze pe Traian Băsescu. Externalizarea conflictului politic românesc şi presiunea externă pentru impunerea cvorumului de validare creaseră condiţii pentru invalidarea referendumului, dar mai era nevoie de o mică prestidigitaţie care să asigure o brumă de legitimitate eventualei reveniri a lui Traian Băsescu la Palatul Cotroceni în condiţiile unui vot majoritar împotriva sa…” (Cristian Pîrvulescu, 25 iulie 2012)
– ”Mare gîlceavă naţională şi internaţională pentru ce se întîmplă în Ro­mânia. Puci, lovitură de stat, statul de drept violat, Curtea Constituţională pusă la colţ, avocatul poporului, de care cu atîta Weltschmerz se interesa Frau Merkel la Herr Băsescu – „E posibil aşa ceva, Mein Bruder?“, „ Ja, ja, nasol!“, atîtea şi multe alte mîrşăvii şi fărădelegi care au uimit mapamondul şi cancelariile occidentale. Nu mai reluăm ideile din Washington Post, FAZ şi Le Monde, atît de des invocate şi comentate cu înţelegere rabinică de Ion Cristoiu, cunoscut utecist, admirator al lui Ion Antonescu – ce să facem, ale vieţii valuri, vînturi, fripturi etc. –, ajuns avocatul poporului zis de dreapta din România. Căci asta s-a dorit, nu mersul înainte spre Europa (apud Traian Băsescu), ci restauraţia, întoarcerea, nu se precizează cît şi unde în timp (tot apud Traian Băsescu, care începe să semene cu Traian Ungureanu, altminteri, minte ageră şi verb iute).” (Bedros Horasangian, 19 iulie 2012)
– ”Este ciudat să vezi cît de rapid şi-au schimbat opiniile (poate şi principiile?!) unii dintre cei mai vehemenţi „apărători“ ai virtuţilor poporului, în perioada 2007-2009. Era perioada cînd şeful statului făcea declaraţii de dragoste nestinsă „poporului său“, pe care-l invita, din trei în trei luni, la consultări, în Piaţa Universităţii; cînd atît el, cît şi miniştrii săi apăreau aproape zilnic la „televiziunea poporului“. Erau, sigur că da, frumoasele vremuri de mai an, cînd Şeful încă se afla în graţiile poporului, pe care spera să-l aducă la vot în ritmuri de manele. N-am auzit, atunci, ca dl Andrei Cornea sau alţi intelectuali fascinaţi de „doctrina Băsescu“ să-şi fi pus măcar întrebarea dacă popoarele pot greşi în faţa urnelor. Nu de alta, dar scepticismul de azi la adresa capacităţii poporului de a-şi alege conducătorii se află la antipodul entuziasmului debordant cu care lăudau atunci bunul simţ şi luciditatea alegătorilor. Ce să-l fi determinat pe dl Andrei Cornea (şi pe alţi doctrinari de ocazie) să-şi exprime neîncrederea în rezultatul alegerilor din 9 decembrie? Oare sondajele tot mai îngrijorătoare pentru perspectivele alianţei „coapte“ în laboratoarele Cotroceniului, care dau ca sigură o victorie la scor a adversarilor preşedintelui, să-i fi făcut pe foştii admiratori ai […]” (Carmen Mușat, 5 decembrie 2012)
– ”Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist. Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“ iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a […]” (Radu Călin Cristea, 5 februarie 2013)
– ”Disperaţi că îşi vor pierde privilegiile obţinute în ultimii zece ani, ca răsplată pentru serviciile prestate în tot acest interval, o droaie de „analişti“, „sociologi“, „psihologi“ şi „strategi electorali“, omniprezenţi pe toate canalele media, se străduiesc din răsputeri să ne convingă, împotriva tuturor evidenţelor, că pămîntul e plat şi că între bordel şi mînăstire nu există nici o diferenţă (decît, eventual, în favoarea primei instituţii). Echipa de zgomote a invadat toate sediile televiziunilor şi redacţiile puţinelor cotidiane care au mai rămas pe piaţă, cu o misiune limpede pentru oricine e capabil să gîndească pe cont propriu: distorsionarea masivă a realităţii şi forţarea intrării în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale a protejatei actualului preşedinte. Pentru atingerea acestui obiectiv, nu e precupeţit nici un efort. Premisa de la care pornesc toţi aceşti semănători de ceaţă e una pe cît de rudimentară, pe atît de revoltătoare: în proporţie de 70%, românii cu drept de vot sînt complet idioţi, decerebraţi, capabili să reacţioneze doar la „stimulente“ materiale şi total lipsiţi de memorie. Ce-i drept, doar un popor lipsit de memorie ar putea dormi liniştit, după ce candidatul PSD îşi aniversează ziua de naştere pe stadion! Dar somnul naţiunii, conjugat cu sila faţă de […]” (Carmen Mușat, Mentalitate servilă și ruine morale, 1 noiembrie 2014)
– ”Ascunzîndu-se în mod laş şi oportunist pe o listă pe care figurează nume de intelectuali respectabili, cîţiva domni şi doamne care s-au remarcat, în ultimii şapte ani, printr-o tăcere vinovată în faţa derapajelor preşedintelui Băsescu, simt nevoia să-i comunice preşedintelui Klaus Iohannis uimirea şi îngrijorarea lor cu privire la eventualii membri ai echipei de consilieri prezidenţiali. Scrisoarea deschisă publicată la sfîrşitul săptămînii trecute în Revista 22 stă sub un titlu pe cît de vag categorial, pe atît de impropriu: „Intelectualii îi scriu preşedintelui Klaus Johannis”. Las la o parte faptul că numele lui Klaus Iohannis e transcris incorect „Johannis” (deşi respectul faţă de un om cred că începe chiar de la modul în care îi rosteşti/transcrii numele), dar tonul imperativ şi superioritatea pe care şi-o arogă autorii scrisorii par cu totul deplasate, ţinînd cont de contraperformanţele de pînă acum, în materie de politică, ale distinşilor semnatari. Las la o parte şi „folosirea frauduloasă a articolului hotărît enclitic”, semnalată de Dorin Tudoran într-un articol devastator publicat pe blogul său, deşi a-ţi aroga dreptul de a vorbi în numele unei întregi categorii profesionale, cînd nu ai primit nici un fel de învestire în acest sens, sună a impostură. Sever Voinescu, Cristian Preda, […]” (Carmen Mușat, 3 decembrie 2014)
– ”Lumea politică românească este turmentată în ultimele zile de cazul Rarinca. Se solicită demisii, anchete, se răscoleşte în trecutul imediat, ies la iveală uluitoare informaţii despre matrapazlîcurile şi codoşlîcurile regimului Traian Băsescu. Mult hulit de o parte a lumii, mult iubit de o alta (nu ştim cîtă). A făcut, n-a făcut, se zic multe rele despre Traian Băsescu, dar admiratorii săi – în mare parte şi profitorii săi, să dăm nume, la ce bun? – o ţin langa cu statul de drept, independenţa Justiţiei şi Justiţia care a început să funcţioneze abia sub mandatele sale. Oare aşa este, aşa a fost? A rămas ceva bun după anii de preşedinţie ai lui Traian Băsescu? Răspuns unic: NU!” (Bedros Horasangian, De la Vasile Patilineț la Vasilică Danileț, 3 iunie 2015)
– ”Procuratura, DNA sau SRI nu reprezintă statul de drept. Nu putem transforma nişte instrumente ale justiţiei în justiţie. În justiţia însăşi. Părinţii fondatori ai Constituţiei americane nu au început cu DNA şi cu DIICOT-ul ca pîinea şi sarea, ci cu Constituţia, pilonul democraţiei unei naţiuni. Era suficient. Iuţeala cu care CSAT-ul şi Guvernul s-au pliat pe fandacsiile celor care ne omoară zi de zi că nu avem destui arestaţi şi livrează ca succese ale naţiunii române faptul că tot creşte numărul de puşcăriaşi din România, ca în planurile cincinale de odinioară, nu are de ce să ne facă mîndri că sîntem români. Şefa DNA nu are ce să caute pe la TV-uri, să ne ţină lecţii de dirigenţie şi să pună DNA-ul în fruntea instituţiilor care conduc România. De multă vreme DNA-ul, ca şi alte instituţii – de genul serviciilor secrete – au sărit calul cu datul importanţei lor în Statul român. Iar bătutul la cap toată ziulica cu justiţia în sus şi statul de drept în jos nu aduce nimic bun. Nimic. Cine îi dă lui Radu Ruşanu lunile cît a stat la mititica după ce a fost achitat de toate acuzaţiile? Doar un exemplu. Era parcă o înţeleaptă zisă că mai bine scapă un vinovat de pedeapsă decît să fie pedepsit un nevinovat. Mai e valabil aşa ceva şi astăzi? Sînt multe altele (ne aducem aminte de un comisar din Ardeal, Berbecaru, reţinut abuziv şi apoi eliberat, şi nu se mai ştie nimic de el), şi noi ne legăm de producătorii de lactate fără nici un fel de temei legal, dar de abuzurile acestei aşa-zise justiţii independente puse pe picioare de Traian Băsescu – dar şi cu gir şi mîngîiat pe creştet din afară – nu se ocupă nimeni. Ajunge! Mai avem şi de trăit, cum, necum, în România.” (Bedros Horasangian, 18 martie 2016)

Toma et comp., bășcălie ieftină cu ștaif ongist, filosofie și politologie în format de buzunar

Pentru Mircea Toma nu a fost deloc ”sfîrșitul lumii” în 2012, ba chiar am avut senzația că prevedea un viitor de aur… n-a fost, de altfel, singur în acea speranță, mulți intelectuali și-au descoperit atunci uselismul interior! Dar e ”sfîrșitul lumii” acum, cînd amestecă cu o incompetență mult mai mare decît cea pe care i-o reproșează Anei Blandiana, două discursuri substanțial diferite. Gabriel Liiceanu vorbește din perspectiva secularismului, unul cu atît mai interesant cu cît e adoptat de mulți intelectuali de stînga europeni. Dar aceste nuanțe nu contează, important e să lovim în ”elită”, dacă se poate doi dintr-o lovitură, perfect! Nu am nici o simpatie, cred că s-a văzut, de altfel, pentru discursul care incriminează refugiații. Dar am o profundă antipatie pentru relativiștii haioși și vamaioți ca Toma, care oricum nu se iau în serios nici pe ei înșiși, dar contribuie din plin la banalizarea și trivializarea tuturor lucrurilor serioase din România. Cea mai mare derută pe care o încearcă un om care trăiește de niște ani în străinătate e aceea că în România chiar și cel mai tragic, complicat și sensibil subiect e prilej de bășcălie ieftină. Asta reprezintă Toma et comp., bășcălie ieftină cu ștaif ongist, filosofie și politologie în format de buzunar, numai bune să amestece tot și toate, să radicalizeze, să facă dialogul imposibil, să hrănească isteria. Maximă vigilență cu nazisme inexistente, maximă relaxare cînd cu Ponta și frații lui…

În scandalul din jurul USR, toată lumea e, în sfîrșit, sinceră

Urmăriți, dacă puteți, scandalul creat în jurul USR. Toată lumea, și de o parte și de alta, spune adevărul. Fiecare are dreptate. Literalmente, cred că toate afirmațiile, ale unora și ale celorlalți, luate separat, corespund realității – atît de complex-urîtă e realitatea literară românească! Un coridor fără ieșire, vorba lui Bolaño, doar că lipsită de un Bolaño. Dar, acum, fiecare pe felia lui, spune adevărul. Merită ascultat, eventual cu un antiemetic la îndemînă. După atîta timp de prefăcătorie… E un moment rar, chiar dacă dezgustător. Să-ți vezi confirmate atîtea bănuieli, atîtea intuiții… eu, cel puțin, nu speram la o atare orgie a sincerității, atît de curînd. Toți sînt exact așa cum sînt și mi se pare foarte generos din partea lor că ne și lasă să vedem, la lumina zilei, ceea ce doar se șoptea pe coridoare. Știu că nu vor avea de pierdut din asta, cum bine zicea cineva, în România reputația e imposibil de pierdut, vor ieși curați ca lacrima peste un timp, puși pe treabă. Aceeași treabă: bătaia pe locuri la mare în vilele de creație, pe premii, pe jumătatea de pensie, pe locul de pus sicriul în holul USR, pe apelativul „maestre”, pe succesul la poetele din provincie, pe senzația de nemurire pe care și-o dau reciproc ca pe un virus, o dată cu carnetul de membru. Exact aceeași pradă și exact aceleași comportamente ca ale politicienilor, doar că pe o miză mult mai mică. Una micuță și tristă. Dacă printr-o minune ar apărea un Bolaño capabil să descrie toate astea, el ar trece neobservat sau, mai rău, ar fi sacrificat în toiul luptei, ca bebelușii transformați în bîte din Țiganiada.

Să-i căutăm pe apostați, pe călduții care recunosc că nu prea știu ce e de făcut, dar măcar se străduiesc să nu facă și mai mult rău

Într-o extremă, ca în desenul lui Perjovschi, it´s kinda your fault, cu ziceri pe toată gama, care merg de la tîmpenii pure și dure (un eurodeputat care zice că ”teroriștilor sinucigași nu le rămîne altă opțiune decît să se sinucidă”, of course, din cauza Occidentului) pînă la subtilități numai bune de pus pe gînduri oameni slabi de înger (dar morții din Turcia, i-ați plîns la fel?); în cealaltă extremă, ochii injectați de ură, băieți care își lustruiesc deja armura cu gîndul la următoarea cruciadă, de parcă atît așteptau ca să scoată din dulap sămînța nemuritoare de fascism bine învelită pînă acum în curtoazie europeană… pe feed nu mai prididesc să număr cocoși (sînt și femei aprige, cum să le zic, cocoașe?) care se umflă în pene, fericiți că în sfîrșit s-a dat liber la tăiat capete de necredincioși (mahomedani și politic corecți laolaltă, uitînd că, cel puțin în România, corectitudinea, politică sau nu, e departe de a fi reprezentat vreodată un pericol, cel puțin nu în ultimii 70 de ani și mai ales nu în ultimii 26).
Nu e un moment propice pentru bunul simț, dar eu tot mă încăpățînez să citesc una, alta, tot lucruri călduțe (exact alea nerecomandate în cărțile sacre ale tuturor religiilor), despre secularism, despre reguli de conviețuire, despre melancolia binefăcătoare care vine după ce constați că nimic nu le rezolvă pe toate, că nu există medicament universal, ci doar micul efort de fiecare zi, filosofia calmă a apostatului tuturor credințelor maximaliste, credințe care, aplicate, ne duc, periodic, în aceeași fundătură. Să-i căutăm, deci, pe apostați, pe călduții care recunosc că nu prea știu ce e de făcut, dar măcar se străduiesc să nu facă și mai mult rău. Pentru că l-au făcut o dată și au învățat din greșeală sau pentru că, fără să fi experimentat nici una dintre extreme, au un instinct bun care le spune că soluția nu a fost niciodată acolo.

ȘI CE MI-AR PLĂCEA SĂ CITESC ÎN PRESA DIN ROMANIA ȘI NU GĂSESC

Caut și eu să mă lămuresc, ca orice om curios și de bună credință, cam pe unde se află adevărul de mijloc, media extremelor, în problema interceptărilor. Cele două extreme le identific din primele trei rînduri și nu mai pierd timpul, stilistic sînt limpezi ca Ozana: pe de-o parte adolescentul cu ochi de căprioară care a descoperit sensul vieții și-l apără pe cel slab de structurile de putere și (chit că nu identifică bine nici slabul, nici structura), de cealaltă parte, bătrînul uns cu toate alifiile care merge direct la țintă și identifică conspirația, aia din capul lui sau al altora, nu din realitate (vîrsta biologică a respectivilor jurnaliști nu importă, vorbesc aici de mărci stilistice și de aplecări psihologice). Dar articolul informativ, echilibrat, sinteza potolită, corectă, clară, rezumativă, al cărui autor să nu vrea să fie nici salvatorul planetei, nici descifrator de coduri secrete, așa ceva nu găsesc. Și asta e esențial ca să-ți faci o părere, e un suport, un pas pe care presa serioasă nu-l sare. Un fel de ”ce a zis cutare și ce a răspuns cutărică”, textul adică fără pretenții, la care mă duc cu ochii închiși în stînga sus în El Pais, înainte să citesc opiniile din dreapta, pe coloană. În românește, nimic asemănător. Doar păreri, editoriale, opinii, răcnete. Sigur, mă interesează părerea, opinia, viziunea sau interpretarea unor oameni, dar ei sînt doi, trei, maximum cinci, șase. Mă interesează să văd ce cred Turturică sau Tăpălagă, să văd dacă și ei cred ce intuiesc eu, dacă ne lovim în păreri (și mă bucur cînd se întîmplă), dar nu mă interesează în absolut părerea legiunilor de jurnaliști începători, care simt nevoia să-și expună în locuri cu vizibilitate cogitațiile. De ce nu fac ei, în loc de asta, un lucru util lor și societății? N-ar fi nici o rușine, ba chiar ar fi exact ce fac colegii lor de la cotidianele serioase ale acestei lumi. Ba o fac, cîteodată, și jurnaliști-vedetă și nu se simt din cauza asta minimalizați.
Cum ar arăta articolul pe care îl caut eu? Așa:
– ar face un rezumat scurt, dar exact, al legilor românești în domeniu, de la Constituție, pînă la ultima OUG
– ar face o comparație a acestor legi cu legile similare de prin alte părți, cu cele din țări mai înaintate democratic și mai înapoiate democratic, ca să ne situăm
– ar face apoi un rezumat, clar și cu exemple, al procedurilor tehnice de interceptare, cum se fac ele adică, prin ce fel de instituții, la noi și în alte părți
– ar citi și apoi cita, eventual, un raport prezentat în parlament, al unei comisii însărcinate cu supravegherea acestor proceduri (cel puțin în UK există, am găsit pe net, la o căutare minimală, un raport din 2013, plin de lucruri interesante)
– eventual ar vedea care sînt țările unde se raportează, public, asupra interceptărilor, la sfîrșitul fiecărui an (iarăși, cel puțin Anglia, Portugalia, Olanda, Germania, au așa ceva, iar altele ca Spania, se plîng că nu au și vor să aibă)
– ar căuta să vadă și ar rezuma cum se întîmplă lucrurile în alte țări foste dictaturi, ce atribuții au acolo fostele Securități, dacă mai au, care sînt și dacă au de-a face cu Justiția și dacă da, cum
– ar conchide cu alt rezumat, privitor la reglementările UE în domeniu
– ar putea asezona și filosofic, în epilog (nu mai mult de două paragreafe) cu trecerea în revistă a ecourilor, dintr-o extremă și din alta, pe care le-a suscitat cazul NSA și în general problema abuzuri-libertăți-viață privată, care, unde, ce a zis, păreri, dezbateri (abținîndu-se jurnalistul, dacă poate, de la păreri proprii)
În fine, poate și alte lucruri, care nu-mi vin acum în minte, dar nu-mi propun să dau rețeta completă, nici să dau lecții de jurnalism, pur și simplu spun ce aș vrea să citesc și ce văd că se face zilnic în cotidienele străine pe care le urmăresc. Sînt convinsă că încă există redactori în România care știu exact la ce mă refer, căci sînt oameni de meserie, doar că am senzația că nu mai vor s-o practice. Dacă își imaginează că s-a fumat, că nu vinde, că nu se mai face, le garantez că nu e adevărat.
Cam așa arată presa adevărată, ea încă există în multe țări și ar avea public și în România, n-am nici o îndoială. Știu, costă mult, un articol de felul ăsta, făcut de un free-lancer, ar trebui să fie plătit, să zicem, cu măcar 300-400 de euro. Dar făcut de un jurnalist care e deja angajat la o publicație serioasă ar trebui să fie pur și simplu munca lui pe, să zicem, cinci zile sau, dacă salariul lui nu ajunge decît la 500, 600 de euro (sau mai puțin), să stea 20 de zile acasă (sau mai mult) și să se documenteze, să scrie, dacă începea încă de cînd au apărut zvonurile de la Curtea Cosntituțională, pînă au publicat motivarea, avea articolul gata și adăuga doar noutățile. Nu e nevoie de abilități extraordinare, e nevoie de documentare, de o bună gramatică și de oarecare planning redacțional, atît. Și de introducerea în mentalitatea jurnalistică din România a două idei mari și late: că părerea personală cîteodată nu interesează (mai ales cînd e banală și previzibilă și neinteresant exprimată), dar că absolut întotdeauna interesează și sînt utile rezumatul și comparația.
Îmi cer scuze pentru aceste sfaturi băbești, dar aș vrea să fie și în România oarecare normalitatate, atîta tot, măcar în presă, măcar în puțina presă de calitate care a mai rămas.