Un domn ciudat și o mamă-contesă

prima carte antologie

 

La trei ani, o poveste nu spune nimic. Doar glasul monoton, cât mai monoton şi mai încet al mamei care citeşte aşa pentru că vrea să adormi, şi corpul ei mare care stă lângă tine, liniştitor ca linia ţărmului în raza privirii. Mama ar putea citi acum orice, o reţetă de paella, despre dăunătorii care afectează palmierii pitici, ar putea continua să citească cartea ei în care două doamne sunt ceva mai mult decât prietene, cuvintele ar curge la fel pentru tine, dar ea nu o face, dintr-un fel de pudoare, sau din superstiţie, sau pentru că ştie că, de fapt, copiii de trei ani înţeleg tot. Ce înţelegi tu e că ai nevoie ca ea să fie acolo, corpul ei să fie acolo. Al mamei sau al oricărei alte femei mari, cu glasul amabil, o înlocuitoare de ocazie cu care, la trei ani, te obişnuieşti foarte repede. Contează să auzi un puls matur lângă tine şi să curgă nişte cuvinte. Să vezi, ca în urmă cu mulţi ani, nişte unghii frumoase, migdale tinere mânuind un creion cu gumă peste nişte careuri ciudate, înainte de a le lăsa deoparte ca să-ţi citească ceva cu o sirenă şi nişte chibrituri. Să-ţi ţii capul pe umărul ei slab, să ştii sau încă să nu ştii bine dacă e mama sau nu, să simţi parfumul unei doamne din altă lume şi să vrei, într-un mod nedefinit, să fii mare şi să stăpâneşti acele careuri. Sau s-o aştepţi pe ea, care de data asta ştii că e mama, să vină în camera cu lumină verde, să te uiţi serioasă în ochii ei transparenţi, să te joci cu părul ei de un negru fără echivoc, s-o iubeşti mult, mult mai mult decât pe doamna cu unghiile frumoase, deşi unghiile ei sunt urâte şi mai ales una, cea care se vede din dosul copertei şi de care ţi-e frică. Cartea are o copertă tot verde, să vedem ce mai spune Contesa de Ségur, zice mama şi te ţine în braţe şi te uiţi pe geam şi acolo jos vezi o maşină albă, mare, imensă, în jurul căreia se învârte un nene care ştii că e tata, dar care rămâne departe de dormitorul verde care e numai al tău şi al zânei cu ochii transparenţi.

Nu te interesează nimic din ce îţi citesc aceste mame, ţie sau fetiţei de acum, nu te interesează sau poate încă nu ai pierdut convingerea nou-născutului că nu contează, că nu e nevoie să înţeleagă nimic, ci doar să simtă, cât mai aproape posibil, pulsul unei alte fiinţe şi să audă o voce, mai întâi ca un ecou liniştitor filtrat de lichidul în care aşteaptă curgerea lentă a celor patruzeci de săptămâni şi apoi încet, monoton la urechea mică, străvezie care începe să se obişnuiască cu sunetele lumii de aer.

Cu totul altfel se întâmplă atunci când ai zece ani. Interpretări deja amorfe se îmbulzesc peste cuvintele pe care le auzi şi pe care s-ar putea să le cauţi apoi de capul tău, să ţi le reciteşti în tăcere, să te gândeşti, să-ţi închipui. S-ar putea ca atunci, în penumbra în care citeşti nevăzută de nimeni, cuvintele să se prefacă în fiinţe teribile sau în nişte străfulgerări scurte, dureroase, ca cioburile din oglinda realistă a diavolului, prevestiri ale unei lumi pe care n-o cunoşti, dar de care deja ţi-e dor.

La treizeci de ani, poveştile astea sunt scrise de nişte oameni în carne şi oase la care nu poţi să nu te gândeşti, pentru că sunt prietenii tăi şi îţi vine să-i întrebi, ocazional, ce ai mai scris, amice Andersen, eşti fericită, acum, în sfârşit, Sofie de Ségur? Şi să te gândeşti, împreună cu ei, într-o după-amiază toropită de soarele sudului Spaniei, la nenumăratele, infinitele nuanţe ale lumii în care ne găsim cu toţii, într-o mare şi conflictuală familie de cuvinte, de poveşti.

*

Nu am unghiile aşa de frumoase ca bunica şi nici nu fac rebusuri, dar avem cu noi, în ţara cărţilor frumoase scrise într-o altă limbă, o carte spongioasă, din care cad pagini cu desene amorfe, pline de cerneală întinată, o carte care nu e cea din copilăria mea, cu coperţi tari, ci o alta, cu un text nesigur, în care de multe ori se aude falsetul traducerii, dar care e totuşi de Hans Christian Andersen. Straniu domn! Nu doar că poveştile lui n-au fost scrise pentru copii, dar biografia lui, plină de excentricităţi, de amoruri cu balerini celebri şi alte lucruri senzaţionaliste, nu-l recomandă în nici un caz ca pe un scriitor bun pentru copii. Nu ştiu dacă fraţii Grimm sau Charles Perrault erau oameni mai cumsecade în viaţa lor adevărată, dar seniorul Andersen e cu siguranţă campion al biografiei accidentate. Unii l-au considerat deranjat mintal, alţii doar excentric, era mai urât ca lupu’, dar un fotograf faimos a reuşit să-i facă un portret minunat de care s-a minunat şi el, iar pe splendidul balerin Harals Scharff  l-a iubit l-a făcut să-l iubească vremelnic. A voiajat mult, deoarece considera că viaţa e pe drum şi a ajuns chiar prin părţile noastre de lume. A scris mult, enorm, şi ar fi extrem de surprins dacă ar şti că e celebru acum pentru povestirile pentru copii pe care le scria mai ales în perioada Crăciunului pentru ziarele care făceau suplimentele de rigoare. Doar că aceste poveşti sunt atât de… cum să spunem, stranii, şi pătrunzătoare, şi incorecte, şi triste, încât au fost numai bune pentru maşina de edulcorat Disney. Andersen e celebru astăzi pentru o răţuşcă urâtă care are foarte puţin de-a face cu biata lui pasăre lui şi pentru o sirenă triumfătoare şi fericită care nu poate fi mai opusă micii amfibii care pierde tot şi moare şi se transformă în spumă de mare, cu singura consolare a unei vieţi de după viaţă, plină de fapte bune, în care nu ştiu cât credea de fapt tulburatul ei autor. Chiar dacă, citite iniţial de o bunică, poveştile lui Andersen sunt pentru copiii mari care ştiu să citească singuri, copii mari în toate sensurile posibile ale sintagmei, dar şi în acela prim de copii aflaţi în pragul adolescenţei care îşi pun probleme. Probleme mari. Îmi amintesc perfect nenumăratele amănunte ale poveştii cu sirena. Cum prefera să stea şi să se uite la o statuie a unui băiat necunoscut, în loc să se joace cu veselele ei surori, cum iubea o lume pe care n-o cunoştea încă, deci cum iubirea începe cu dorinţa de iubire, cu ceea ce mult mai târziu am înţeles că e un fel de nevroză, o lipsă şi un chin şi un fel de dor, ceva cu nişte ingrediente pe care nu ştiam să le numesc la 12 ani, dar pe care Andersen mi le arăta într-o oglindă limpede, ciudat de limpede. Şi apoi teama, teribila teamă, frica angoasantă că dintr-o mică greşeală, dintr-o discreţie (a te ascunde după o stâncă atunci când ar trebui să stai în plină lumină ca să primeşti recompensa) se poate ca toată viaţa ta să se ducă de râpă. Depinde pe cine vede prima dată băiatul atunci când se trezeşte. Şi plata, mereu plata teribilă, faptul că trebuie să dai tot ce ai mai bun ca să-ţi atingi visul pe care e posibil să nu-l atingi. Mi se părea atunci imposibil, imposibil să-ţi dai glasul, limba ta vrăjitoarei, şi apoi, douăzeci de ani mai târziu, am plecat într-o altă ţară, lăsând în urmă exact asta, adică tocmai ce aveam eu mai bun. A meritat? Asta nu se poate spune decât la sfârşit. Sirena pare fericită chiar şi după ce moare şi se transformă în spumă de mare. Andersen ne spune că e aşa deoarece are de fapt speranţa unui suflet nemuritor pe care desigur că îl va obţine. Ce nu ne spune şi ceea ce cred eu acum şi am bănuiala că o credea şi el e faptul că fericirea sirenei, în ciuda tuturor nenorocirilor, vine din altă parte: din aceea că viaţa aleasă de ea e cu totul altceva decât trăiesc surorile şi tot neamul ei în cei trei sute de ani de plictiseală pe fundul mării.

Soţia perfectă e Gerda din Crăiasa zăpezii, soţul tipologic e Kay. Nu am avut nici atunci şi nu am nici acum nici vreo o simpatie pentru Gerda care îl caută până la capătul lumii şi îl readuce, după ce-i scoate ciobul din ochi, la viaţa ternă din micul lor orăşel. Am bănuiala că băiatul nu era tocmai nefericit în splendoarea de palat al Crăiesei şi că urmează să fie aşa în mansarda cu trandafiri a fetiţei celei bune. Dar despre asta nu se mai face vorbire, poate pentru că era o poveste de Crăciun, pioasă şi regulamentar religioasă. Deşi… excentricul de Andersen ştia ce ştia: Kay nu e niciodată la fel de fericit ca atunci când îl sărută Crăiasa, care i se pare nespus de frumoasă, şi pentru prima dată băiatul nu se mai sătura să privească lumea, spectaculoasă ca niciodată înainte. Singura dată când casnica Gerda e interesantă e atunci când o iubeşte mica bandită şi o culcă în pat cu ea şi îşi încălzeşte mâinile negricioase în manşonul ei cald şi îi spune, ciudat lucru, că în nici un caz bandiţii n-au s-o omoare atât timp cât ea nu se va supăra pe ea, iar dacă se va supăra, tu ai să mă omori pe mine. Sper din toată inima, cu grija tâmpită pe care o ai ca adult faţă de un copil, ca fetiţa de zece ani care mă ascultă acum citind această poveste, sub un leandru înflorit, în cele peste 40 de grade ale Cadizului, să nu se gândească la această interpretare pervertită. În ceea ce mă  priveşte, îmi amintesc bine o fetiţă negricioasă, nespus de frumoasă, cu care am fost prietenă într-un fel tulbure şi chinuitor pe la 12 ani. Citisem deja Crăiasa zăpezii, deşi, fireşte, nici prin cap nu mi-ar fi trecut această interpretare hazardată. Fetiţa mea brunetă şi reală avea, în mod curios, nişte ciorapi bleumarin, într-o lume a fetiţelor cu ciorapi albi. Şi astăzi ciorapii bleumarin mi se par culmea eleganţei.

Încă două poveşti de groază de data asta, pe care nu mi le aminteam şi pe care le citesc din greşeală: cea cu enigmaticul însoţitor de drum al unui copil care pleacă în lume, un însoţitor care se dovedeşte a fi un mort şi o alta, cu un bătrân care cere găzduire şi o bucată de pâine şi care se dovedeşte a fi Moartea. Această Moarte masculină, departe de orice tradiţie românească de hârcă cu coasa, uşor ridicolă, e frisonantă şi anticipez nişte coşmaruri infantile.

*

Nimic mai diferit de Andersen decât serena Contesă de Ségur. O chema de fapt Sofia Fiodorovna Rostopocina şi era din specia celor care şi-au dat limba vrăjitoarei, pentru că, născută rusoaică de origine mongolă, a trăit în Franţa şi a scris în franceză. Era roşcată şi foarte frumoasă. Titlul nobiliar venea de la soţ, un conte francez sărac şi funcţionar, cu care a avut opt copii. Probabil din această cauză a început să scrie la vârsta de 58 de ani. Însă, cu cât o cunoaştem mai bine, cu atât s-ar putea să vedem că serenitatea plină de moralitate a poveştilor ei cu zâne e doar o suprafaţă. Sofia era oarecum isterică, dincolo de a fi fost o mamă dedicată şi o bunică şi mai convinsă, isterii care se transformau câteodată în lungi perioade de mutism absolut. Destul de târziu, spre bătrâneţe, s-a călugărit. A ajuns să publice, se pare, datorită unui complex de împrejurări nu tocmai curat. Soţul ei era preşedintele consorţiului căilor ferate franceze şi, în această calitate, i-a acordat lui Louis Hachette (cel cu editura, desigur) monopol asupra vânzării de carte pentru copii în gările din Franţa. Editorul, recunoscător, a început să publice opera târzie a soţiei. În mod neaşteptat, aceasta a avut un imens succes de vânzări. Sofia s-a trezit atunci din somnolenţa casnică şi s-a luptat pentru ca drepturile de autor să-i revină ei în exclusivitate şi astfel şi-a câştigat o independenţă financiară rară pentru o femeie de mijloc de secol XIX. În 2010, contesa ruso-franceză vânduse mai multe exemplare din cărţile ei decât populaţia României.

Contesa de Ségur e mama. Nimeni şi nimic nu mă poate convinge de contrariu, deşi nu au nimic în comun femeia de treizeci şi ceva de  ani, echilibrată şi limpede ca politehnica regulamentară din comunism și ciudata bunică francezo-ruso-mongolă, care scria nişte poveşti cu zâne într-un secol tulbure şi îndepărtat. Nu au nimic în comun, dar pentru mine sînt una și aceeași. Mama îi pronunţa numele cu accent francez, aşa cum nu-l pronunţă acum librarul madrilen îmbrăcat în uniformă, cel care are ascunse, în librăria lui imensă de pe o stradă şerpuitoare, toate cărţile din lume, chiar şi pe cele din copilăria mea. Contesa de Ségur e mama întinsă pe un pat cu o cuvertură verde lucioasă, bătută în smaralde şi cu broderii în fir de aur, iar eu sunt Regina Zânelor, nici mai mult, nici mai puţin. Nu zâna cea bună, nu prinţesa cea blondă şi amabilă, nici cea brunetă şi rea, nu zâna-naşă, nici căprioara misterioasă, pur şi simplu, Regina Zânelor, pentru că această calitate administrativă mă linişteşte în dorinţa mea infantilă de a nu avea pe nimeni deasupra. De a nu fi nevoită să zic vreodată: nu stă în puterea mea să… Regina Zânelor putea totul, şi asta eram eu şi era singurul lucru pe care îl înţelegeam din povestea citită cu glas tare, atunci demult, într-un dormitor care nu mai există şi pe care eu o citesc acum, într-o altă limbă, pe partea cealaltă a lumii şi a vârstei.

Cádiz, 2011